Uncategorized

Cu Antoneta Galeș / Tony Mott la o discuție nu doar despre scriitură

În dimineața în care m-am întâlnit cu Antoneta Galeș, am terminat de citit ”Ne-fericirea noastră cea de toate zilele”. Cartea, o colecție de texte scrise de Tony de-a lungul unui an, ca teme care descriu diverse mecanisme de gândire. După ce primul șofer de Uber mi-a anulat comanda, ceea ce m-a iritat un pic, al doilea a reușit să mă ducă rapid la casa Antonetei Galeș, unde am băut fiecare câte două cafele neîndulcite, alături de cele două pisici fără blană ale ei: Lars – cu ochii verzi încântători și Daphne – tare curioasă de apariția mea matinală.

Azi vom vorbi un pic despre tine, spune-mi te rog de ce Antoneta Galeș și Tony Mott, de unde vine această dedublare? Mott e numele mamei tale, nu?

Prima dată când am publicat am încercat să fac un fel de separare între mine din viața reală și mine, autoarea. Editorul mi-a spus că imposibil, că publicul trebuie să mă cunoască. Apoi mi-am dat seama că eu sunt suma tuturor ”numelor” pe care le am, Ada, fiica mea îmi spune zâmbind ”mama mea cu multe nume”.Tony mi-a spus fratele meu când eram mică. Mott era numele mamei, mi s-a părut o dovadă de respect pentru ea, faptul că l-am folosit ca pseudonim. Știu despre nume că a venit adus în familie, de un stră-străbunic venit din Cehoslovacia care purta numele Mott.

Tu te-ai născut în Brașov și ai urmat Colegiul Andrei Șaguna, nu?

Da, m-am născut aici, am urmat școala nr 18 – o școală care nu mai există acum, iar apoi am urmat Șaguna, da. Un liceu care și-a pus amprenta pe felul în care m-am dezvoltat. Clădirea aceea, profesorii, amplasamentul acelei clădiri, faptul că ești expus la generații anterioare care a dat oameni valoroși.  te face într-un fel să fii mândru că ești absolvent.

Ai dat la facultate, ai picat cu câteva sutimi. Ai dat iar, ai intrat la Design și Mobilă de Artă.

Motorul pentru mine în absolut tot ceea ce fac este curiozitatea cu privire la cum funcționează mintea umană. Am dat la Medicină inițial, voiam să fac Psihiatrie. Apoi viața m-a purtat totuși în locuri în care am descoperit multe despre ceea ce voiam să știu când am terminat liceul. Am dat apoi la Design, da. Însă în momentul în care am terminat facultatea de Design, joburile disponibile în activitatea creativă erau complet inexistente. Drept pentru care am schimbat din nou domeniul și pentru o perioadă scurtă am lucrat într-o agenție de turism, vindeam bilete de avion. 

Apoi te-ai angajat într-o multinațională, dar până atunci ai lucrat cu Banca Mondială într-un proiect care inițial trebuia să dureze 3 luni și a durat 3 ani.

Proiectul cu Banca Mondială a fost o experiență extraordinară. Am avut un mentor fantastic,  am urmat un mentorat în care s-a pus accentul pe modernizarea serviciilor de ocupare care la momentul acela se numeau Agenții de Șomaj. În timpul proiectului a fost subliniat ceea ce urmează să se obțină, nu ceea ce trebuia menținut sau îmbunătățit, ceea ce era absolut nou.

Apoi te-ai angajat la Selgros, unde ai stat foarte mulți ani,nu?

Am avut mult spațiu de creație. Am fost printre primii angajați, am creat echipele, am format cu toții o cultură organizațională. Colegii mi-au acordat foarte multă încredere și au fost ani faini. Am luat o pauză în 2014 de la companie și atunci când am fost solicitată să revin în companie am dorit să nu mai fac parte administrativă. Așadar am avut niște proiecte foarte frumoase și diferite, centrate mai mult pe construcție, pe valori.

În paralel ai scris și ai pictat. Primul roman l-ai scris când aveai 12 ani, roman care nu mai există însă.

Chiar dacă aveam 12 ani, mi-am dat seama că este prost, ceea ce zic eu că este foarte bine. Și am pictat între timp, da. 

Primul roman publicat de tine, „Roșu” este un roman care abordează un subiect foarte greu.

”Roșu” este un roman foarte scurt, scris în 1995-1996 și publicat în 2008. Am fost foarte impresionată când s-au publicat statisticile cu privire la femeile care și-au pierdut viața în urma chiuretajelor ilegale din perioada comunistă. Este un roman despre sânge, iubire, lipsă de libertate și libertatea alegerii. Nu am reușit să-l public când l-am scris, iar la întâlnirea de 20 de ani de la finalul liceului, fostul meu diriginte Ion Topolog a spus și mi-a spus în fața clasei ”fata asta trebuie să scrie, haideți să o facem să promită că va publica!” și apoi am publicat ”Roșu”, mi-am respectat promisiunea din fața clasei. 

A urmat ”Doi”, un altfel de roman.

Da, ”Doi” a fost publicat la Editura Tritonic din București, este începutul scrierilor mele din gama thriller, psihologic, polițist. Este vorba despre o dispariție, o investigație.

Se întâmpla ceva în viața ta care te făcea să investighezi partea asta misterioasă a vieții?

Mereu am căutat latura asta a vieții, face parte din mine descoperirea misterului. Inclusiv romanul de la 12 ani este despre descoperirea unei chei, lucru pe care nu l-am mai spus niciodată până acum, interesant că-ți dezvălui ție. De când eram mică îmi plăcea să observ oamenii, să-i urmez pe stradă, să-mi închipui cum e viața lor.

În următoarele publicații ale tale este vorba despre fericire, despre căutarea ei, despre cum o descoperi.

E mai mult despre cum ne antrenăm pentru a accepta că fericirea este un sentiment de liniște și de împlinire cu noi și cu viața noastră.

De ce ai vrut să scrii despre asta?

Am avut un burnout în 2010. Am fost extrem de surprinsă și am vrut să neg că am ajuns la burnout, pentru că fiind o persoană obsedată de control mi-era greu să accept faptul că am pierdut controlul. Burnout este incapacitatea de a face față stresului,  o epuizare clară fizică și psihică.

Cât a durat revenirea și ce ai făcut pentru a reveni la ceea ce ești?

Trei luni a durat. Am fost deschisă în primul rând să mă observ, să observ ce se întâmplă cu mine. Ăsta este cred eu primul pas. Apoi aveam nevoie să am concediu medical și burnout nefiind o condiție medicală aveam nevoie de un diagnostic și un repaus. Concediul medical trebuia prescris de un dr psihiatru, care în urma unui consult în 10 minute m-a diagnosticat cu o tulburare bipolară, ceea ce am găsit complet inadecvat. Modul de diagnosticare adică. Am început apoi să fac terapie cu psihologul Domnica Petrovai, cu care m-am înțeles foarte bine, care semnează și prefața cărții ”Ne-fericirea noastră cea de toate zilele”, un terapeut grozav. În paralel am început să fac foarte multe lucruri pentru mine. Să stau cu fiica mea Ada la București, să gătesc, să mă plimb, să fac lucruri pentru suflet.

Este vorba așadar de reconectarea la interior, când treci printr-un proces de epuizare? Pentru că ai enumerat multe lucruri de suflet. Rațional aveai nevoie să-ți articulezi niște stări dar această articulare nu venea fără conexiunea cu emoționalul, nu-i așa?

Ascultînd și observînd ce gândești, să lași spațiu să pui la îndoială unele gânduri care-ți trec prin cap, să te vizualizezi un pic din afară cuum reacționezi la lucruri. Fără să te forțezi, fără să ai așteptări mari.

După episodul ăsta, ai scris două publicații despre fericire, ele au venit ca urmare a acestei epuizări și a depășirii ei, a revenirii la starea ta cotidiană?

Țineam un jurnal care m-a ajutat foarte mult în momentul depresiv și voiam să înțeleg ce se întâmplă cu mintea umană, ce se întâmplă cu noi, de ce reacționăm într-un fel sau altul. El a fost baza pentru „Caietul fericirii”, urmat apoi de cartea ”Ne-fericirea noastră cea de toate zilele”.

Cum a fost colaborarea cu George Roșu, care este tot brașovean dar care lucrează din Cluj? Cum a ajuns să-ți ilustreze cărțile?

Cred că l-am întâlnit la un eveniment la HOF,  o cafenea care nu mai există. Eu deja schițam caietul și l-am întrebat dacă vrea să facă ilustrația. A zis da și i-am dat textele și a desenat ce a vrut el, a avut libertate deplină. Iar ”Ne-fericirea” este o colecție de trăiri de-ale mele de-a lungul unui an de zile, colecție începută în martie 2019. Primeam inputuri  pe mail de la cititorii care citeau ”Caietul”, este o carte foarte vie, sunt foarte multe referiri și explicații psihologice. Caietul și volumul sunt de fapt niște ajutoare pentru a-și adresa fiecare niște întrebări și a găsi niște răspunsuri.

De ce faci tu lucrurile astea? Sunt o datorie sau un dar pentru omenire?

Un dar, absolut. Mi se pare că e ceva ce pot oferi lumii. Pot face asta, am trecut prin asta, uite ce am făcut să fiu mai bine. Nu e un decalog, nu sunt niște imperative: trebuie să faci asta, pentru a se întâmpla așa! Sunt niște adevăruri pe care dacă le țin pentru mine sau le împărtășesc și cu alții, sunt la fel de adevărate. 

Sentimentul ăsta de solidaritate este important pentru noi? Pentru tine? Tu acum ești bine, zâmbești, bem o cafea, e soare afară și purtăm o conversație faină. Cât e de important acest lucru?

Cred că este esențial sprijinul pe care îl avem din partea celor care ne sunt apropiați. Dar această apropiere nu este definită doar de cei mai apropiați prieteni sau cunoscuți. Sunt mulți oameni care îți apar întâmplător în viață și care au curajul să-ți zâmbească sau să te salute și să aducă spontan, bucurie. Atunci și tu ești mai deschis să legi conversații  sau să faci primul pas mai ușor. 

Revenind la scris, ai schimbat apoi registrul și ai început să scrii literatură noir. Ai început seria Gigi Alexa – un medic legist care lucrează în Brașov. Cum ai făcut trecerea de la un fel de literatură la altul?

Prima serie noir a fost seria ”Julieta”, unde personaj principal este Ana Stancu un medic chirurg care face niște cercetări de ultimă oră în domeniul cardiologiei. Abia apoi m-am apucat de seria Gigi Alexa. A durat să mă așez, seria Gigi Alexa se petrece în mare parte la Brașov. Însă am scris mereu în paralel, anul ăsta am publicat volumul ”Ne-fericirea …” și luna viitoare public un nou roman din seria Gigi Alexa ”Ultima vară otrăvită„.

În ”iarna crimelor perfecte”  din seria Gigi Alexa, acțiunea romanului polițist publicat de tine în 2019, cu acțiune în Brașov, scrii de oraș că este ”cel mai frumos și plictisitor oraș din țară” Ce îl face în acest fel?

Asta spune personajul principal Gigi Alexa, nu spun eu. Spune asta fără să fie o mare consumatoare de evenimente culturale este un personaj singuratic, extrem de introvertit. Dar asta cu ”Brașovul plictisitor” apare frecvent în conversațiile mele și ale prietenilor mei, din cercuri culturale.

Pentru că te referi la cultură, avem nevoie noi de cultură, ce îi lipsește Brașovului pentru a nu fi plictisitor?

Curajul de a iniția acțiuni culturale, asta îi lipsește. Brașovul este un oraș safe, nu un oraș inovator. Avem nevoie de cultură pentru că eu cred că singurul lucru care ne deosebește de mașini este creativitatea. Iar pentru a stimula asta avem nevoie să fim expuși la artă și la toate valențele ei în mod permanent: muzică, teatru, concerte, galerii de artă, lansări de cărți, cinema de artă.

Crezi că brașovenii ar fi interesați de astfel de lucruri? Există public pentru așa ceva? Totuși în mentalul colectiv, Brașovul este cunoscut ca un oraș industrial deși au trecut 31 de ani de la Revoluție.

Da, eu cred că da. Nu publicul este problema, ci faptul că nu există destule evenimente. Putem să cădem în capcana ”hai să facem doar asta, că asta merge” dar dacă am accesa neconvenționalul cu siguranță am avea surprize.

Care crezi că a fost cel mai curajos eveniment cultural brașovean și care crezi că a fost cel mai tradițional?

Ce întrebare bună! Dar chiar nu știu care a fost cel mai curajos, însă cel mai tradițional și tradiționalist, clar ” Cerbul de Aur” care este extrem de static. 

În toate interviurile mele vorbesc mereu despre educație. Cum vezi tu educația tinerilor, ce le lipsește, crezi că există o educație prin artă,  sau că e nevoie de ea?

Dintre materiile care ar trebui susținute mai mult, ar trebui să fie filosofia și gândirea critică. Tinerilor le lipsește gândirea critică, tuturor ne lipsește asta. Ar merita insistat pe ore de muzică și cultură muzicală, orele de teatru ar fi utile. Tinerii mi se par mai curajoși decât a fost generația mea, sunt unii care au acțiuni extrem de valoroase, poate nu toți, dar nu putem generaliza.

Pentru tine este foarte important conceptul de libertate. Am văzut că-l folosești foarte des. Este important pentru tine deoarece te-ai născut în comunism și ai trăit trecerea de la comunism la un regim liber, este important ca și viziune filosofică sau este important ca și trăire fundamentală și permanentă în devenirea cuiva?

Îmi place foarte mult ce întrebări pui. Este esențială libertatea pentru calitatea vieții individului, dar libertatea asumată. Cea care vine cu asumarea răspunderii și a consecințelor. Este important ca toți să fim conștienți că suntem liberi în măsura în care știm ce se poate întâmpla dacă alegem una sau alta.

Ce faci vara asta?

Lansez ”Vara” din seria Gigi Alexa în 8 iunie la Brașov și în 9 la București, mai am de scris o povestire pentru un volum colectiv care se numește ”Noir de Brașov„, am un proiect foarte interesant într-o companie româno-germană pentru întărirea echipelor dintr-o organizație și mai am un proiect  de dezvoltare organizațională pentru o companie din Râșnov.

În încheiere vreau să știu cum ai trecut peste anul 2020, care a fost unul foarte greu pentru toată lumea, ai fost și atinsă de virusul ăsta, cum ești, a schimbat ceva în tine?

Perfecționismul, obsesia față de control, lucrurile astea am reușit să le țin cumva sub control. Mi-am dat seama că sunt lucruri pe care nu le putem schimba sau care nu sunt în puterea noastră să le schimbăm. La mine starea de urgență a coincis cu o hernie de disc care mă țintuia la pat, așadar nu am perceput starea de urgență probabil ca ceilalți oameni. A fost prima dată când nu am putut scrie și nu am putut preda proiecte la timp, aia da, a fost o premieră. Ce s-a schimbat? Eu cred că deși oamenii au impresia că timpul pe care îl trăiesc este cel mai greu din toate cele trăite înainte, viața ne arată că nu e așa. Doar că starea de incertitudine a scos la iveală adevărata natură a multora, iar asta a schimbat multe.

Îți mulțumesc mult pentru că ai avut bunăvoința să discutăm lucruri care nu au mai fost spuse niciodată.

Mulțumesc și eu.

Puteți citi mai multe despre Antoneta Galeș pe blogul ei www.antonetagales.ro și puteți cumpăra seria Gigi Alexa de aici Iarna crimelor perfecte – Tony Mott – Libris .

Azi Tony își lansează la Ceainăria Zuze din Brașov, a treia carte din seria Gigi Alexa și tot azi, interviul acesta a apărut în ”Zile și Nopți Brașov” atât în print cât și online.

Standard
Uncategorized

”O noapte furtunoasă”

Avanpremieră la Teatrul Sică Alexandrescu

Aveam câteva avantaje în fața celorlalți spectatori când am ajuns sâmbătă seara la teatru. Nu doar textul pe care îl știam din liceu, deoarece era un avantaj pe care îl aveau probabil și alți spectatori, însă aveam avantajul de a ști decorul de joi seara de la întâlnirea cu regizorul Șerban Puiu și de a ști că spectatorii sunt bucuroși de ocazia reîntâlnirii cu evenimentele, astfel încât trăirile sunt foarte autentice în sală. Indiferent de faptul că publicul știe că este prezent la un eveniment programat, realitatea că acel spectacol are loc după un răstimp de privare de astfel de întâlniri, îl face să aprecieze diferit reprezentația. 

Piesa ”O noapte furtunoasă” e o piesă clasică a dramaturgiei românești, a fost piesa de debut a lui I.L. Caragiale iar la momentul premierei din 1879 a fost primită inclusiv cu huiduieli. Motivul pentru huiduieli nu era calitatea slabă a piesei, ci niscai motive oarecum politice, pe care nu le amintesc, deoarece aduc cu unele din prezent.

Însă piesa lui Caragiale a fost primită în 1879 și cu ropote de aplauze și multe hohote de râs. Cu aplauze și hohote de râs a fost primită și sâmbătă seara la Brașov. Diferitele tipuri de comic arătate publicului prin text și succesiunea întâmplărilor, ajută spectatorul să descifreze tipologia unor personaje arhetipale, care din păcate sunt constante ale societății noastre, care nu pare să fi evoluat moral deosebit de mult, am constatat realist. 

Punctez minimalist jocul a trei actori: Claudia Suliman, Mădălin Mandin și Dan Cogălniceanu. Claudia Suliman îl joacă pe „Spiridon”, băiat de procopseală în casa lui Jupân Dumitrache și îl joacă atât de spumos, încât sunt momente în care simpla apariție a actriței pe scenă e hilară. Joacă foarte sprințar, cu o agilitate copilărească, se mișcă uimitor și replica e dată cu iuțeală, indiferent de personajul către care e îndreptată. Scena lecturii ziarului de către ”Nae Ipingescu” e savuros jucată de Mădălin Mandin, iar la finalul piesei mă gândeam că e cu atât mai greu de interpretat acum, când se mai folosește sufràgiu într-un singur sens, cel de vot, iar cel de sufrágiu (servitor) a dispărut din vorbirea curentă. Dispariția unor cuvinte din lexic, face spectatorii să nu mai surprindă cu exactitate comicul de limbaj, lucru pe care l-am observat de mai multe ori pe parcursul piesei. Realitatea asta, îngreunează jocul actorilor, care automat trebuie să concentreze multe dimensiuni ale personajelor pe mișcare. Pe Dan Cogălniceanu voiam mult să-l văd cum joacă, deoarece eu îl știam doar dintr-o sală de ședințe în care mi-a răspuns unor întrebări despre TSA, în calitate de director, nu de actor. M-a surprins plăcut, poate părea facil să redai opacitatea unui personaj ca „Jupân Dumitrache”, însă nu cred că e chiar la îndemână să joci un personaj care este conturat din tușe agresive, dominate de primitivism, prostie și incultură. Bonus, Dan Cogălniceanu cântă bine. 

Cântecul a făcut parte din arhitectura piesei și a susținut mult amuzamentul textului. Bucăți din cântece românești cunoscute de orice spectator și surprinzător două strofe din „La Marseillaise”, imnul Franței, au ajutat actorii să contureze atmosfera caragielească. Textul fiind unul de replică pur comică s-a întâlnit în diferite momente cu o punere în scenă amuzantă redată de un decor care participa activ la schițarea gafelor: un prag de care se impiedicau toate personajele, un covor la fel de inoportun, o fereastră folosită drept cale de acces mai des decât ușa. Asta a fost în mod cert viziunea regizorului Șerban Puiu și felul în care a plusat pe mișcarea scenică. 

Piesa e faină, să folosesc un cuvânt ardelenesc. Cu toții avem nevoie nevoie de comedie, chiar și cei care merg la spectacol și nu țin cont de faptul că un telefon care filmează bucăți din spectacol e un fel de a distrage spectatorii din jur de la ce e pe scenă, deoarece e un ecran luminos în întuneric și simultan, e o mare lipsă de respect față de actori. E deranjant să mergi la o piesă care pune accentul tocmai pe lipsa de educație și ce derivă din ea, iar pe rândul din fața ta să fie o spectatoare care nu înțelege valoarea unei piese de teatru, care cu atât mai mult, evidențiază falsitatea și parvenitismul. Intenția acestui paragraf nu este de a face educație, voiam doar să amintesc reflexia uimitoare a piesei scrisă acum 142 de ani, în prezent.

Mie îmi place foarte mult teatrul, așadar mi-a plăcut piesa. E greu să fie o piesă neplăcută, deoarece scrierea e comică, personajele sunt caricaturale, muzica din piesă e antrenantă, combinând ingredientele acestea, rețeta e greu să fie nereușită.. Ce m-a bucurat mult, a fost că sâmbătă seara cu capacitate de 50%, teatrul a fost populat de publicul care nu a lăsat multe scaune goale, în afara celor restricționate de contextul în care trăim încă. Pare că ușor ușor, lăsăm în urmă solitudinea anului precedent și reintrăm în cercurile sociale care ne mențin spiritul și ne alimentează bucuria de a trăi.

Articol apărut în ”Zile și Nopți” Brașov, azi dimineață.

Standard
Uncategorized

De vorbă cu regizorul Șerban Puiu nu doar despre „O noapte furtunoasă”

Pentru prima dată în Sala Mare a TSA, am stat de vorbă cu regizorul Șerban Puiu. În sală nu erau actori, nu erau nici pe scenă, nu erau spectatori în sală, alături ne-au fost doar câțiva băieți care aranjau decorurile pentru ”O noapte furtunoasă” care va avea premiera duminică, 30 mai de la ora 19.00.

Să începem cu colaborarea dvs. anterioară cu TSA, care a fost piesa ”Fanteziile sexuale ale soțului meu aproape că m-au înnebunit” ea a avut premiera acum foarte mulți ani, nu? 

Acum 14 ani a avut premiera, această piesă a fost de fapt ultima colaborare a mea cu teatrul din Brașov. Eu mi-am făcut debutul aici cu piesa ”Week-end de adio” în care jucau Costache Babii, Paula Ionescu și Iulia Popescu care atunci debuta. Am mai pus aici în scenă ”Take, Ianke și Cadîr” cu Costache Babii, Dan Săndulescu și Horia Alexandrescu – 3 grei ai teatrului brașovean. După aceea am făcut ”D-ale carnavalului”, un spectacol care s-a oprit pentru că unul dintre actori a dispărut dintre noi și anume Dan Săndulescu. În piesa aceasta a debutat Letiția Vlădescu, acum una dintre cele mai importante actrițe ale noastre pe segmentul ei de vârstă. De abia apoi am pus în scenă ”Fanteziile …”.

Cum vă explicați succesul îndelungat al acestei piese?

Foarte simplu. Pe mine nu m-a interesat niciodată teatrul de imagine, teatrul de avangardă, teatrul contemporan care e acum la mare modă. Pentru mine a fost mereu important să rămân fidel lucrurilor pe care le-am învățat în școală de la Valeriu Moisescu, Liviu Ciulei sau de la cei cu care am lucrat în diferite ocazii David Esrig, Radu Penciulescu. De la ei am învățat să iubesc teatrul pentru spectatori și teatrul care iubește actorii.

Am observat că vă place mult să puneți în scenă comedii. De ce? Sunteți o persoană veselă, cu mult simț al umorului, poate ușor cinică? Există și cinism în comedie, nu?

Cred ca toate astea la un loc. Dar în primul rând iubesc foarte mult actorii. La comedie este important să înțelegi mecanismul comic al textului, să-l desfaci, să lucrezi pe el. La comedie nu poți trișa, e foarte greu să nu plictisești oamenii, să-i faci să râdă. E important să lucrezi cu actorii, să descoperi cum se naște râsul. 

Sunteți foarte aproape de conceptul shakespearian al teatrului, de conceptul teatrului stradal, nu-i așa?

Nu numai Shakespeare a făcut asta.

Nu doar el și Molière, Goldoni.

Exact, teatrul se juca în stradă cum ați spus, în cârciumi. În Grecia Antică, teatrul se juca pentru tot polisul, nu era un teatru care se adresa doar unei categorii de oameni.

Aveți o contră împotriva elitismului, să spun elegant?

Nu pot spune că am o contră neapărat, teatrul este cea mai democratică artă. La teatru trebuie să vină și academicianul și un om simplu.

Dar ce ce vă raportați așa la teatru? Vă referiți oarecum la niște lucruri instinctuale, nu la artă ca o modalitate de elevare a nivelului de cultură, sau a celor care au o înclinație către artă.

Toți avem această posibilitate, de a distinge frumosul și urâtul, binele și răul, indiferent de gradul de cultură al persoanei care privește o piesă de teatru. O persoană cultă poate surprinde mai multe aspecte într-adevăr, dar și o persoană mai simplă care vine la teatru distinge aceste lucruri, poate nu distinge nuanțe, dar spectatorii vin la teatru să se bucure, să trăiască niște emoții, astea sunt accesibile oricui. Am foarte mulți colegi care spun că spectatorii trebuie să se ridice la nivelul lor de spiritualitate, care pun în scenă spectacole foarte sofisticate. Ceea ce mi se pare incorect. Noi nu putem disprețui spectatorii care nu se ridică la un nivel extrem de înalt, deoarece tocmai pentru ei trebuie să facem teatru.

Am înțeles, spuneți-mi vă rog cine a venit cu ideea punerii în scenă a acestei piese la Brașov?

Eu am venit cu ideea. ”O noapte furtunoasă” este o piesă cum îmi place mie mult. O piesă cu comic de situație, de limbaj. M-am uitat peste repertoriul teatrului din Brașov și m-am gândit că e nevoie de o astfel de piesă acum. Mi-am dat seama că trupa teatrului de aici are nevoie de o piesă cu un astfel de text.

Eu m-am gândit că ați ales piesa aceasta deoarece e o comedie și e nevoie de comedie după anul acela gri pe care l-am lăsat în urmă.

E și ăsta un argument. Avem nevoie de comedie, de fapt de spectacole cu replică frumoasă permanent, poate mai mult acum decât în alte vremuri, într-adevăr. În general în lumea în care trăim e nevoie de comedie și de spectacole de actori, unde se manifestă talentul real.

E foarte actuală piesa, deși a fost scrisă în 1878 și jucată pentru prima oară în 1879, dar atunci a fost considerată o piesă profund imorală. Între timp, moralul și imoralul s-au mai diluat, însă piesa se potrivește societății noastre.

A avut premiera la Național, da, a fost un oarecare scandal atunci. Însă piesa e foarte bună, e un text viu. Cred că trebuie promovate astfel de spectacole din dramaturgia românească. Din cauza curentelor globaliste, se pierde din identitatea noastră națională, din simțirea noastră.

Sunteți naționalist?

Sunt naționalist da, nu sunt șovin. Cred că în acest cor al națiunilor, românilor trebuie să li se audă vocea spirituală și momentan nu li se aude. 

La ce vă raportați? Ce credeți că se pierde, ”fibra neamului românesc”?

Ați spus foarte frumos ”fibra neamului românesc” o să continui ideea dvs. Fibra înseamnă sângele românesc, spiritualitatea autentică a românilor, iar românii sunt deconectați de la universul lor interior.

România este parte a Uniunii Europene, iar sloganul ei este ”uniți în diversitate”, adică tocmai păstrarea identității, a limbii, a obiceiurilor, conservarea și punerea în evidență a monumentelor, adică a unor caracteristici naționale inclusiv culturale.

Putem discuta foarte multe din ceea ce ați menționat. Dacă structurile naționale funcționează autentic, nu au nevoie de ajutor de la un centru, cum e cel al Uniunii Europene.

Totuși, România vine după 50 de ani de comunism, epoca în care au fost dărâmate inclusiv biserici în România, o epoca în care se făcea proletcultism, care eu consider că a dăunat mult mai mult națiunii decât ce se întâmplă acum.

E o mare plăcere conversația cu dvs. Aveam 20 de ani la Revoluție, eu nu sunt un nostalgic al comunismului, însă ce exista atunci în societatea românească și acum nu mai există era un proiect de țară, ceea ceacum lipsește cu desăvârșire. Nu avem un proiect de țară, de aceea nu avem un proiect  nici în domeniul cultural și mulți se mișcă bezmetic.

Înțeleg ce spuneți, să revenim un pic la ce a însemnat anul trecut pentru dvs., pentru teatru?

Pentru mine a fost o experiență de chilie, în care am stat cu soția mea și cu cartea. Am reușit să citesc un sfert din cărțile pe care nu am apucat să le citesc în ani de zile. A fost o experiență de reașezare. Am sperat ca retragerea asta să fie o reconectare a fiecăruia cu sinele.

Ați citit și piese de teatru, v-ați făcut planuri pentru viitor?

Am citit și piese de teatru. Eu sunt directorul artistic al celui mai mare teatru privat din țară,Teatrul Elisabeta, care are 320 de locuri și pe care l-am pregătit pentru redeschidere. Ne-a lipsit mult întâlnirea cu spectatorii, ne trezeam dimineața și ne doream să ne întâlnim cu spectatorii și nu puteam. Ceea ce a fost bine, deoarece credeam că ni se cuvine, acum îi apreciem mai mult.

Cum a fost ajutată cultura anul precedent?

Am primit ajutoare financiare, a existat susținerea de 75% din salariu, am trecut peste asta. Teatrele acum se redeschid, așteptăm cu toții să revină spectatorii în sală. Așteptăm și mai multă susținere a culturii în general, e nevoie de cultură oricând și de investiții în ea, nu doar în perioade ca cele de anul trecut, când a fost vorba de asigurarea supraviețuirii.

Sălile se redeschid acum la capacitate de 50% la Brașov, sâmbătă va fi la fel aici, aveți emoții?

Pentru premieră? Desigur. Dar emoțiile sunt necesare, ele ne apropie de spectatori.

Va fi diferită avanpremiera de premieră?

Nu va fi diferită. Haideți să vă spun un secret. În momentul în care actorii joacă cu spectatorii în sală, deja e spectacol.

Și dvs. ce faceți în timpul premierei, stați în sală sau plecați în munții din jurul Brașovului de care mi-ați spus că vă plac foarte mult?

Stau în sală. Trăiesc piesa, mă bucur alături de spectatori sau mă întristez dacă nu e primită bine de public.

Cum sunt actorii teatrului din Brașov? Cum e să lucrați cu Dan Cogălniceanu în rol principal, care e și directorul teatrului din Brașov.

Trupa teatrului din Brașov e foarte bună. Acum a trecut și ea prin diverse reorganizări. Să lucrez cu Dan e foarte bine, pe noi ne leagă o prietenie de mulți ani, el e un profesionist, eu nu-i spun lui cum să organizeze administrativ teatrul pe care îl conduce, îi dau indicații regizorale, ne înțelegem bine.

Când am făcut documentarea pentru interviu am citit că ați afirmat la un moment dat că marii actori ai teatrului deveniți acum instituții ei, nu ajută tinerii actori, așa e?

Am spus eu asta? Credeam că e un gând secret. Da, așa e. Nu întorc ajutorul și binele care le-a fost făcut și asta mi se pare o mare pierdere pentru actorii tineri care acum intră în breaslă.

Mereu am o întrebare despre educație. Deoarece sunteți și profesor la UNATC, cum vi se pare educația acum în România și cum vedeți noua generație care intră acum în facultate?

Tinerii vin în general cu niște carențe incredibile, la nivel educațional. Învățământul încearcă să amalgamaze niște concepte vestice care nu au bază de implementare aici. Se încearcă o combinație între un sistem vechi al nostru, cu niște lucruri noi dar care nu sunt croite pe felul nostru de a fi, iar atunci din cauza faptuui că nu există o armonizare în sistem, iese un haos. Pe lângă asta, copiii vin cu lacune deosebite, nu învață matematică, gramatică, care îi ajută să aibă gândire logică. Nu citesc, nu au afectivitatea dezvoltată, iar asta nu e doar vina lor. E lipsa de implicare a părinților. Am muncit foarte mult cu studenții mei, deoarece e nevoie de multă răbdare, de multă dedicare pentru a-i aduce la nivelul la care cred eu că e nevoie pentru a putea profesa în viitor.

Ieri sau astăzi au fost anunțate nominalizările la UNITER, ce părere aveți de selecție?

Da? Nu știam. Nu mă interesează Galele Uniter, nu le urmăresc de foarte mulți ani, sunt făcute într-un anume fel care pe mine nu mă interesează.

Ce piese de teatru ne recomandați să vedem?

Vă recomand toate spectacolele făcute cu respect pentru actori, pentru text și pentru spectatori.

Vă mulțumesc pentru interviu, a fost o plăcere discuția cu dvs.

Și eu vă mulțumesc, la fel pot spune că a fost o plăcere, sper să vină cât mai mulți brașoveni la teatru.

Sâmbătă și duminică puteți vedea piesa ”O noapte furtunoasă” de I.L.Caragiale în regia lui Șerban Puiu, bilete puteți cumpăra de aici Program – Teatrul Sică Alexandrescu (teatrulsicaalexandrescu.ro)

*Apărut azi în ”Zile și Nopți” Brașov.

Standard
Uncategorized

Atelierul de făcut nimic

Ieri dimineață fix la 04.39 când am deschis ochii a doua oară, avem deja un mesaj cu toate ”lemnele” pe care le formulasem într-un articol care acum avea o valoare indoielnică. Apărătorul articolelor mele, ca un adevărat Cerber, veghease asupra unuia  și îmi indica așa matinal, că într-un fel esența mea era alta și nu se regăsea în expresia întinsă de-a lungul celor peste 1000 de cuvinte.

Avea dreptate. În ”atelierul de făcut nimic” cum l-a numit cu cinism într-o altă dimineață leneșă de sâmbătă, după ce citise tot internetul, inclusiv proza mea, nu se întâmpla nimic. Nimic nu fremăta, nimic nu declanșa schimbări și nimic nu emoționa cu adevărat. Deși o urmă de talent aveam, câteodată chiar și condei, drumul era haotic și plin de hârtoape, de la suflet la terminația degetelor care apăsau nervos pe tastatură.

„Hai zi, bem ceva?” invariabil ne întrebam asta, deși nu ne vedeam niciodată să bem ceva. ”Hai să fumăm câte o țigară și apoi…” și fiecare fuma câte o țigară, eu Dunhill albastru, el Winston ”d-alea tari” și apoi scriam de orașul nostru și transformările lui și de oamenii lui și de scrierile lor, făceam o cronică autentică și pe alocuri amuzantă a tot ce se întâmplase de când nu mai vorbisem de el. Și gata.

Conversațiile noastre la fel, făceau și ele parte dintr-un ”atelier de făcut nimic” cum îmi numise el într-o zi munca într-un atelier de adunat cuvinte la un loc. Și aranjat, Și combinat. Și apoi, la final, publicat. Ateliere noastre se suprapuneau și se intersectau și din ele apărea câteodată un articol foarte bun, scris de mine și cred eu că o poză foarte bună făcută de el. Doar cred, pentru că era plin de parcimonie în a povesti despre ce face el. Desigur, era vina mea, pentru că în ”atelierul nostru de făcut nimic” nu se auzea decât zgomotul tastaturii mele, vocea mea, gândurile mele și uneori- rar, o muzică de chansonetă franțuzească către care mă trimitea el ( probabil plictisit ).

I-am zis în urmă cu mult timp că o să-i dedic un text, care să nu fie altceva decât realitatea. Și o să-l iert pentru pariurile pierdute, iar sticlele ce-mi reveneau să le bea el cu cine vrea. Că eu nici nu prea mai beau, așa cum nici nu prea mai scriu și nici nu mai fumez, pentru că am ajuns doar să mă refugiez în nimicuri din atelier. Textul ar fi trebuit să fie făurit într-un atelier cu un atrium imens prin care se putea vedea cerul, în care ai fi intrat doar dacă apăsai o clanță grea, de bronz, care ar fi deschis o poartă lucrată frumos. Iar singura încăpere din atelier, urma să aibă două birouri și două calculatoare, două agende și niște creioane, o scrumieră imensă și plină, minim o pisică, minim o bibliotecă și minim o canapea. Plus o fereastră către oraș., cu vitraliu albastru ca nuanța ecranelor din conversațiile noastre.

Pentru R. Pentru că atelierul de făcut nimic, există și produce nimic, de ani de zile. Mulțumesc!

*Articol publicat azi pe LiterNet, scris acum ceva vreme, trăit și mai multă vreme.

Standard
Uncategorized

Despre porno balamuc sau realitate

Am văzut în seara asta, adică ieri seară, că e mâine deja, ”Babardeală cu bucluc sau porno balamuc”. A fost sold out la capacitatea redusă de 50%. Nu pentru toată durata filmului, pentru că unii spectatori șocați au plecat repede, alții mai târziu, eu la final. Dacă nu știi în general ce face Jude din filme și oameni, e posibil să te enerveze filmul. Și să te întristeze și să te amuze tare. Am reușit să nu mă enervez. Am râs tare la unele faze, foarte tare chiar. Am un râs foarte colorat, cred că au râs spectatorii de pe lângă mine de râsul meu. Mi s-a strâns și inima când m-au lovit greu niște realități peste față. Cea mai mare și cea pe care eu o detest cu ardoare adică ipocrizia, a dominat filmul. De la un capăt la altul. Înfățișarea ipocriziei. A durut un pic poezia Bucureștiului în paragină (era înainte de Noul București, era campanie), dar tot durea abandonul până la stadiul de ruină a unor clădiri. Și a unor oameni. Ăia care-și bat copiii, sau pe cei mai slabi ca ei, a celor care citesc istoria strâmb și o percep dreaptă, a celor care nu înțeleg mecanismul clădirii unor mituri. Adică durea abandonul lor de la umanitate. Cred că într-un fel tot filmul doare, amuză, uimește, repugnă, pune pe gânduri. Cam ce face arta în general, sau viața asta în România. Filmul nu-i ușor. E și foarte lung. Acasă însă mă gândeam deja, cât și ce rămâne însă în memorie din el? Pentru noi, cei care trăim aici. Poate cele mai amuzante faze, că cele mai dureroase nu le putem alege, sunt foarte diferite. Că nu te gândești în mod real dacă BOR a ținut ușile închise revoluționarilor sau dacă un viol e perceput de 55% dintre români ca un fapt ”normal în anumite circumstanțe”. Ah da, e și cu o casetă porno și despre un film de gen. Cu filmul ăla începe filmul. Dar nu e doar despre asta. Recomandarea mea e să mergeți la cinema. Ajută. Măcar mai pune oglinzi din acelea din galerii de circ în fața fiecăruia și poate două-trei întrebări. Cu răspunsurile ne suntem toți datori doar nouă, fiecare după judecata și măsura proprie.

Standard
Uncategorized

De vorbă cu Dan Cogălniceanu – directorul teatrului ”Sică Alexandrescu” din Brașov

Joi mi-am petrecut o oră în teatru, de data asta nu ca spectator cum o fac de obicei. Am discutat cu Dan Cogălniceanu despre teatrul brașovean și revenirea spectatorilor în sălile de spectacol, despre premiera de luna aceasta a piesei ”O noapte furtunoasă” și spații alternative pentru punerea în scenă a pieselor. Ideile punctuale desprinse din ora noastră de discuție,  le puteți citi în cele ce urmează.

Cum a fost ultimul an pentru dvs, pentru actori, ce înseamnă pentru un teatru să nu aibă sălile de spectacol deschise?

Ultimul an a fost o încercare de reinventare. Sălile goale, lipsa emoțiilor trăite de noi, actorii și de spectatori, separat și împreună, imposibilitatea de a ne încărca pozitiv și de a absorbi vibrația aplauzelor, au fost clipe trăite des, însă, deja, din nou, astăzi, avem spectacolele reîntâlnirii în desfășurare, pe fundalul sufletului nostru: ne-am reîntors la normalitate

De săptămâna trecută, din 09.05 instituțiile de cultură, funcționează la capacitatea de 50%, așteptați cu nerăbdare bănuiesc revenirea publicului în sala de teatru.

Publicul nostru a revenit deja în săli, în număr mare, din prima zi în care ușile teatrului s-au redeschis.Ne-au așteptat. I-am așteptat. A fost o zi fericită.

 A existat în februarie un scurt moment de redeschidere, la capacitate de 30%, îmi amintesc ca am fost la premiera piesei ”Iluzii”, cum a fost primită piesa aceea de către public? Ce a însemnat pentru actori?

Premiera, ,,Iluzii” a fost foarte bine primită de către public. Cred că toți speram, atunci, ca redeschiderea Teatrului să nu fie una temporară. Actorii, ca și spectatorii, au simțit că văd țărmul.

Ce părere aveți de programele pilot ale Ministerului Culturii, care se referă la spectacole care să se joace doar pentru spectatori vaccinați?

Imunizarea prin vaccinare reprezintă o alegere personală. 

În ultimul an, ați lucrat și la spectacole care au fost difuzate online, de exemplu ”Ea și numai ea” în regia lui Radu Ghilaș. V-ați gândit ca în viitor să luați în considerare partea aceasta de online, care presupune o altă abordare scenică, decât teatrul clasic care se joacă pe scena în fața spectatorilor?

Online a fost o soluție de avarie. Publicul vrea să vadă actorii din sală. E incomparabil. În toată perioada în care spectacolele s-au difuzat online, am așteptat, de fapt, redeschiderea sălilor de spectacole.

Sunt piese care se joacă de mai bine de 10 ani, de exemplu ”Fanteziile sexuale ale soțului meu aproape că m-au inebunit”, cum vă explicați asta?

Spectacolele care se joacă încă, după 10, sau mai bine de 10 ani, aduc public. Sunt apreciate, cerute. 

În luna mai, la TSA va avea loc premiera piesei ”O noapte furtunoasă” de Caragiale în regia lui Puiu Șerban în care veți juca și dvs. Cât de greu este sa fiți și manager de teatru și actor pe scena lui?

Destul de greu. Dimineața, muncă de birou, apoi repetiții sau spectacole, în care interpretez alte roluri.

Unul dintre holurile teatrului găzduiește o expoziție, ceea ce mi se pare foarte potrivit. Intenționați ca în viitor, să alocați spațiu de expunere artiștilor? Și dacă da, vă gândiți și la cei independenți?

Da, am în plan. Am intenționat și văd încă posibil ca teatrul să forfoteasca de expresii și forme artistice diferite. Toate spațiile să fie valorificate. 

Ce alte colaborări aveți în plan? Doriți să invitați și alți regizori să lucreze cu TSA? Mă gândesc de exemplu la Radu Afrim care a pus în scenă spectacole la teatrul vecin ”Andrei Mureșanu” din Sfântu Gheorghe. Vă gândiți la o astfel de colaborare?

Mă gândesc să invit și alți regizori, ținând cont de specificul trupei noastre: număr de actori, profilul lor, de buget, de planul managerial pe care îl am de urmat.

Anul trecut, din cauza restricțiilor, nu a putut fi organizat Festivalul de Dramaturgie Contemporană, există planuri pentru organizarea lui în acest an? Există finanțare de la administrația locală?

Nu cred că FIDC va avea loc anul acesta, tot din cauza restricțiilor, dar, nu ne pierdeți din ochi, vă putem surprinde oricând.

 Credeți că teatrul ar putea fi jucat și în spații neconvenționale? De exemplu v-ați gândit la punerea în scenă a unor scenete la Bastionul Țesătorilor în această vară?

Teatrul se poate juca și în spații neconvenționale, cu succes real. Urmăm tradiția. În vara acesta, vom juca spectacole la ,,Bastionul Țesătorilor”, care, în opinia mea, poate fi asemănat cu Teatrul Globe, din Londra. E un spațiu pe care brașovenii ar trebui să-l aprecieze mai mult.

La final, am o întrebare legată de educație. Acum doi ani, rectorul de la UNATC, Liviu Lucaci, a venit cu propunerea ca materia actorie să fie predată ca materie opțională în școli. Cum vi se pare această inițiativă?

Teatrul înseamnă joacă. Dar înseamnă și disciplină. Înseamnă să fii conectat la propriile emoții, să te cunoști foarte bine. În același timp, este un exercițiu ludic permanent, pe care fiind actor, ai șansa să-l practici toată viața. Mi se pare o idee bună, cred că mulți copii au nevoie de apropiere de teatru. Plus că apropierea de cultură, este necesar să se facă începând cu vârste fragede. 

Informații despre piesele care se joacă în această stagiune și bilete, găsiți pe site-ul teatrului Program – Teatrul Sică Alexandrescu (teatrulsicaalexandrescu.ro)

*Text apărut azi în ediția online a ”Zile și Nopți” Brașov.

Standard
Uncategorized

Politicieni și oameni de știință

S-a întâmplat în viața mea, să trebuiască să scriu mail-uri, mesaje, interpelări, etc, adresate diverșilor politicieni, de la diverse partide. Începînd de undeva din facultate, când aveam nevoie de niște date pentru o sesiune de comunicări științifice până nu știu, în trecutul extrem de apropiat, când efectiv mă ardea să aflu o informație care nu avea statut de bârfă armonioasă, adică deranjam politicianul efectiv pentru că aveam nevoie de răspunsul ăla, care era important pentru ca eu să-mi fac jobul sau să pun cap la cap niște chestii. Și majoritatea, indiferent de postul pe care îl ocupau, au răspuns cu un delay nepermis – zile, săptămâni poate, în cazul în care mi-au răspuns. Majoritatea, subliniez, să nu se supere prietenii mei, care se știu ei care sunt și pe unde, unii dintre cei cu care am avut ocazia nu doar să schimb mail-uri, să schimb chiar și păreri, gânduri, să împărtășesc idei, dar care sunt foarte puțini.

Bun. Așa a trebuit eu azi, să-i scriu un mesaj pe Instagram lui Denis Tudor. Denis Tudor fiind pentru cine nu știe, un tânăr român de etnie tătar, care lucrează acum la doctorat în Elveția, fiind probabil singurul om din lume care face un doctorat în hyperloop, premiat de Elon Musk. Pe lângă asta, este co-fondator și CEO la Swisspod Technologies și vrea să conecteze lumea prin hyperloop, în timp ce unii politicieni, scriu de tramvaie și piste de biciclete. Adică un om foarte ocupat, extrem de smart, care nu e plătit din bani publici, care nu știa nimic de mine, că nu-s vreun rockstar, plus un tip extrem de tânăr. Mi-a răspuns în 2 minute, maxim. Caz încheiat, problemă rezolvată.

Discutam apoi cu un prieten de chestia asta. Și sincer, m-am gândit cât de mare e diferența cu care se raportează politicienii la cetățeni, față de oricine altcineva. Un fel care nu doar că îndepărtează cetățenii, dar îi și pune pe politicieni într-o categorie din aceasta extrem de neplăcută de către cetățeni. Pentru că ei se poziționează singuri acolo, nu îi poziționează cetățenii. De abia apoi spun cetățenii ” politicienii sunt așa și pe dincolo”, după ce politicienii dau dovada caracterului lor. Aroganța asta, indiferența asta, amânarea unor răspunsuri, nu înseamnă neapărat că politicienii sunt mai ocupați decât cercetătorii științifici, ci că sunt doar mai nepăsători cu privire la cetățeni. Lucru demonstrat azi când efectiv nu mă gândeam eu că mi se va demonstra din nou că politicienii se cred minim Dumnezeu, minim. Iar prietenul meu, un băiat tare deștept așa și cu bun-simț, că altfel nu era prietenul cu care aș fi povestit, evident, îmi zice că e destul de reală chestia și adevărată. Scriu asta, nu ca pe o validare a părerii mele, ci pentru că tot cu el discutasem și de Denis Tudor și hyperloop și tramvaie și trenuri metropolitane, PNRR și SF-uri și administrație. 

Concluzie nu prea am. Adică e destul de neplăcut să concluzionezi că niște oameni care ar trebui să răspundă la niște chestii și de niște chestii, nu o fac. Iar că lucrul ăsta se perpetuează la modul continuu și transpartinic, e foarte clar și la fel că aroganța în politică e diferită decât cea din viața curentă, e un fel de supra-aroganță. Eu nu mă gândesc cine e de vină, pentru că asta e stupid, iar răspunsurile sunt multiple. Încerc să mă gândesc care e soluția. Iar soluția nu știu dacă ține neapărat de educație la modul civic – ok, ești politician trebuie să dai niște răspunsuri alegătorlior care te-au mandatat cu un job pentru a crește calitatea vieții lor. Poate soluția e mai la îndemână și e doar modelarea unor oameni cărora nu li se cultivă calități pentru a se crede zei, Dumnezei. 

Standard
Uncategorized

Ziua Cărții și cărțile zilelor pandemice

A fost ”Ziua Cărții” săptămâna asta și toți cei pasionați de lectură, ne-am aliniat devreme la ușile magazinelor online, năpădite de reduceri. Câțiva curajoși au ieșit din case și au străbătut orașul pentru a înfrunta realitatea și restricțiile și a intra în librării, exact ca în vremurile dinainte, care acum sunt numite vremurile ”normale”.

Anul trecut și anul ăsta parțial, care ne-a schimbat tuturor obiceiurile de viață, a însemnat poate și o reașezare a obiceiurilor bune. Lectura este unul dintre ele, redescoperită când iureșul vieții a trebuit temperat, iar noi am putut să discutăm mai mult cu noi. Am călătorit mai mult imaginativ, am rememorat amintiri scrijelite în jurnale, am recitit impresii de călătorie și am trasat planuri pe baza cărților care au deschis universuri acum intangibile. Așa cum fac mereu cărțile, dar cred că mai acut simțit în ultimul an. Ne-am răspuns la întrebări (sau măcar am încercat) despre viață și moarte și sens și filosofie și treceri, sau praguri, sau lupte – mai ales interioare, parcurgînd cărți.

Înainte de Crăciun, în Belgia, cărțile au primit statut de ”bun esențial”. Adică un fel de aliment de bază, pâine sau lapte. Un produs fără de care nu poți continua viața, sau o poți continua, însă în condiții precare pentru minte, pentru suflet. Toată perioada stărilor de urgență prin care a trecut întreg globul, trebuia depășită cumva fără urmele unor sechele extrem de adânci. Oamenii s-au năpustit să devoreze „Ciuma” sau ”Dragoste în vremea holerei” pentru că încercau cu toții să găsească ancore de care să se agațe în încercarea de cicatrizare redusă pe care le-o oferea mediul ambiant. S-au căutat răspunsuri în parcurgerea cărților scrise după epidemia de gripă spaniolă din 1918-1921, pentru că întoarcerea în trecut era privirea pe care o arunca oricine în viitor, speranța depășirii acelei epidemii, era speranța depășirii acestei pandemii.

Cărțile au fost într-un fel reevaluate. Poate nu de cei care lecturau frecvent, pentru că ei cunosc beneficiile aduse de pagini întoarse. Ci de cei care s-au simțit mai angoasați, mai nesiguri și care erau mai lipsiți de exercițiul stabilizator al citirii unor cărți. Indiferent de tulburarea pe care o pot produce cărțile scrise puternic, cu nerv, librăriile și bibliotecile au fost redescoperite, pentru că ofereau răspunsuri în momente incerte, lucru aparent uitat.

Stimularea lecturii însă nu e necesar să fie un eveniment tematic, un statement. Sprijinul regăsit într-o carte e consistent, iar asta nu poate fi încadrat într-o ramă de acțiune singulară datorată unei crize mondiale. Cartea în esență este sărbătorită zilnic, pentru că e izvor de bucurie și taler pentru atingerea echilibrului. Putem recunoaște cu toții asta, după zbuciumul pandemic, pe care poate după vara asta, îl vom lăsa cu toții în trecut.

*Text publicat online pe ”Zile și Nopți”, azi-dimineață.

Standard
Uncategorized

Vital

Cum a zis Ursula van der Lyen „după ce am trecut de 100 milioane de cetățeni vaccinați în UE, ieri am primit și eu prima doză de vaccin”. Mai exact, cum a zis Marc Jacobs „I’ve been Pfizer’d”. 🙂 

Ceea ce vă doresc și vouă. Asta am zis-o doar eu. 🙂 

Standard
Uncategorized

Irina Neacșu -de la artă la antreprenoriat

Într-o zi de luni am stat de vorbă cu Irina Neacșu în atelierul ei de pe Strada Poarta Schei nr 6, despre redescoperiri și artă, despre expoziții, plante și antreprenoriat. Am băut un ceai de plante ( hmm, nu-mi amintesc ce fel de plante) și am plecat din atelier cu  hârtie plantabilă care are în compoziție semințe de lavandă, lucernă și flori de câmp, cea care m-a adus inițial în atelier.

Cum ți-a venit ideea de a crea hârtie plantabilă?

Sunt foarte multe produse care se nasc sau se formulează aici în atelier, iar toate pornesc de la plante sau studiul plantelor. Eu sunt arhitect și designer de interior, dar plantele sunt o dragoste mai veche, la care m-am întors când am reușit să mă opresc un pic și să respir. Iar mutarea la Brașov a făcut să mă apropii și mai mult de acest domeniu și inclusiv de natură. Acum urmez niște cursuri în herbalistică unde învăț mai multe despre plante, despre cum cresc sau cum trebuiesc culese. În atelier există multă hârtie de reciclat. Așadar cred că ideea a venit pentru că aveam munți de hârtie pe care nu voiam să o aruncăm ci să o refolosim, mai ales că noi lucrăm cu hârtie din bumbac 100%. Hârtia plantabilă a fost un nou fel de a transmite o felicitare, practic hartia poate fi investită cu o dorință care poate fi urmărită apoi crescînd după ce e plantată. Mi s-a părut un lucru foarte frumos, natural, un cadou special. E un produs mai rar care întregește gama produselor clasice, a felicitărilor pe care le vindem, poate fi un cadou deosebit.

Spuneai de mutarea la Brașov, când s-a intâmplat?

Cred că deja sunt 5 ani de când m-am mutat aici. Nu am vrut neapărat să mă mut aici, însă aveam nevoie de un alt tip de vibrație pentru a putea crea. Mi-am dar seama că de câte ori aveam timp liber plecam la munte, deci veneam des la Brașov. Iar dacă la început veneam doar week-end-urile, apoi week-endul și o zi, apoi au fost week-end-ul și două zile iar apoi ponderea s-a schimbat organic, am petrecut mai mult timp aici și mai puțin la București, acum am buletin de Brașov. A fost mereu un gând vag, dar constant, acela de a crea altundeva. Merg des la București, pentru că acolo am multe contacte și foarte mulți prieteni, dar casa mea e acum aici.

Aici în atelier se țin și cursuri, cum e la ele?

Până foarte de curând am ținut cursuri numai cu adulți, de curând pentru că am extins echipa, facem cursuri și cu copii. Eu fac pregătire oricum și cu tineri care vor să susțină examenul de admitere la facultate. Avem o nouă colegă care are experiență de predare de artă pentru copii, așadar vom avea din primăvară și cursuri pentru copii. Acum este un pic dificil, pentru că sunt condițiile pandemice, însă avem elevi în mod constant. 

Crezi că educația pentru artă e necesar să înceapă la o vârstă foarte tânără?

Da, cred că e foarte important. Generației noastre ne lipsește clar asta. Nici părinții noștri nu au avut neapărat niște preocupări estetice în acest sens. Acum de exemplu se întâmplă altceva, din cauza vitezei cu care se succed informațiile, care este exact opusă tipului de calm pe care îl presupune arta în modul clasic, tinerii au acces la educație, însă nu au timp să o asimileze în modul tradițional. Da, este de mare folos o educare în sensul esteticii frumosului. Cred că la noi în țară, preocuparea pentru artă a început foarte târziu și din punct de vedere istoric. Dar mă bucur să văd că acum există o aplecare către artă, către experimente artistice, către gândirea abstractă. Eu le explic cursanților mei că indiferent de faptul că poate vin într-o zi la curs cu un gând care e neplienic artei și poate nu au creat o lucrare perfectă la finalul zilei de lucru, greșelile trebuiesc integrate, pentru că nu căutăm perfecțiunea ci expresia artistică autentic redată.

Există un catalizator al artiștilor brașoveni în domeniul artei la Brașov?

Nu prea știu ce se întâmplă la Brașov, probabil că știu chiar mai puține lucruri decât se întâmplă de fapt, dar pot spune ce se întâmplă la București unde eu am făcut studiile și unde sunt contactele mele principale în domeniu. Lumea acolo e mai închegată pe punctele de interes pentru că sunt niște grupuri care au luat ființă încă din timpul școlii și care s-au menținut. De exemplu la Brașov nu există îndeajuns de multe galerii de artă, eu nu am unde expune, cu siguranță ar fi apreciate mai multe spații de desfășurare a unor evenimente culturale. Într-adevăr e destul de liniște la Brașov, spun asta fără intenția de a jigni artiștii brașoveni, ci doar ca pe o constatare a realității artei în oraș.

Poate că ar trebui susținută expunerea în spații neconvenționale, cum s-a întâmplat de curând la București?

Ce s-a întâmplat la Primăria Sectorului 1 este extraordinar, (n.a. Expoziția ”Dincolo de Canon. Noua sculptură de azi”) pentru că artiștii au nevoie să fie susținuți foarte mult de către domeniul public. Arta este un manifest social, o oglindă a societății, nu vorbesc din postura de critic de artă despre exponate, pentru că nu sunt critic de artă, însă este nemaipomenit ce s-a întâmplat din punct de vedere al susținerii artiștilor, lucru care ar trebui să se întâmple și la Brașov.

Din păcate și în București, foarte multe exemple bune vin tot din sfera privată, de aceea exemplul dat de Primăria Sectorului 1 trebuie replicat pentru că nu există destul sprijin pentru artiști. Noi artiștii, trăim din meseria asta iar o galerie are un dublu rol, conceptual și comercial. Iar la fel, posibilitatea de expunere, chiar dacă la București e mai mare, e încă destul de redusă față de potențial.

Expui foarte mult internațional, din aceleași motive pentru care e dificilă expunerea locală?

Da absolut. Expun mult internațional pentru că este mult mai simplu pentru mine, este un alt context, ai acces la altă critică ceea ce este foarte important. Când merg la o expoziție internațională cea mai mare emoție este cum va relaționa acest ”copil” pe care îl creez în atelier cu critica de acolo, dar și cu clienții. Mai este și emoția pe care nu o poți controla, cea de a fi făcut o mare cheltuială de energie, de timp, fără a ști exact rezultatul final. Plus că este vorba de multă ”adrenalină” de care am parte expunînd alături de artiști internaționali.

Există bariere între artiști internaționali?

Bariere nu există, însă există diferențe de abordare în artă. Dacă până acum Vestul vorbea de stabilitate și Estul de instabilitate, acum artiștii vestici vorbesc mult despre mișcările de stradă, despre rata criminalității, în timp ce artisticii din est, abordează momentan un tip de siguranță în artă. Dar fiecare este sensibil la mediul social, politic, natural, din care vine. Eu de exemplu abordez natura în lucrările mele, însă un artist cum e Bansky,  este un activist social și politic important.

De curând la Sibiu a fost inaugurat SISAF, la Brașov am putea replica o astfel de expoziție?

Cred că da, chiar dacă nu sunt așa de multe calcane pe care s-ar putea crea astfel de picturi murale. Însă cred că da, astfel de inserții ar fi benefice orașului, pentru că este vorba despre contemporaneitate și cum o integrăm în viața noastră. 

De curând administrația locală a organizat o dezbatere pe tema strategiei culturale la Brașov, ai fost prezentă?

Nu am fost prezentă pentru că mă concentrez pe ce anume pot face eu cu arta mea, atelierul meu și pe felul în care pot schimba lucrurile în proximitatea pe care o cuprind. Este un lucru macro croirea unei strategii culturale pentru un oraș. Ce am observat însă la oraș este că își pierde gradual din autenticitate, lucru asupra căruia poate administrația ar trebui să reflecteze. Se deschid foarte multe gelaterii și farmacii în centru, iar micile afaceri, magazine de reparat diverse, se închid, e păcat, se știrbește din farmec.

Cum sunt muzeele în Brașov?

Au avut și expoziții foarte frumoase, însă muzeele brașovene sunt foarte statice. Cred că sunt statice și pentru că nu au loc multe evenimente, nu au loc ateliere în muzee, nu se aduc artiști împreună, nu se organizează multe întâlniri. Sau poate se organizează, însă nu auzi de ele, pentru că nu se promovează îndeajuns.

Cum schimbăm realitatea asta brașoveană?

Nu știu încă, eu mă concentrez pe ce pot face eu la nivel micro, vreau să creez niște repere în Brașov. O să mă concentrez pe crearea unui Școli de Arte, lucru pentru care am accesat de curând și o finanțare europeană. Scopul meu acum va fi educația pe zona de artă și design, sub forma unor cursuri acreditate. Aceste cursuri pot fi de calificare pentru absolvenții de liceu, care nu trebuie să fie neapărat absolvenți de liceu de artă, sau pentru cei care vor să se recalifice la un moment dat.

Cât de grea a fost accesarea finanțării?

Pentru mine ca artist a fost greu, pentru că nu aplic pentru proiecte în mod normal, însă acum că am câștigat cu proiectul meu pot spune că mi s-a îndeplinit un vis mai vechi. Am muncit pentru proiectul acesta, a fost un interviu pe care l-am avut de susținut, un examen de dat, un plan de afaceri de scris și așa mai departe, a fost o finanțare accesată prin POCU. Voi crea această Școală care va promova artă botanică pentru că asta fac eu, însă în domenii conexe, cursuri de ilustrație, de peisagism, de florism, de design grafic. Lectorii vor fi însă din toată țara, nu doar din Brașov, niște oameni minunați. Cursurile vor începe în vară, ceea ce eu mă gândesc că iată, va genera vizibilitate asupra artei brașovene și a Brașovului. Astfel de lucruri care pot fi făcute la nivel micro, pot fi creatoare de expresii artistice importante. 

Cum a fost traversarea pandemiei?

Pot spune că pentru mine a fost o liniște binevenită perioada stării de urgență. A fost o perioadă de reflexie, de cercetare, m-am aplecat asupra unor lucruri pentru care în mod obișnuit nu am timp.

E foarte greu să fii artist și antreprenor în același timp?

Da, însă se poate învăța antreprenoriatul. Eu am o firmă, deci am angajați care au un program de lucru, avem datorii la stat și clienți și tot așa, dar e o firmă care produce design și artă. Din păcate de exemplu nici în facultăți nu ești învățat cum să te promovezi. La Școala de Artă pe care o înființăm, o să avem și niște cursuri de acest gen, un fel de ABC pentru cursanți. Cursantul vine pentru a învăța să creeze, îi dezvoltăm tehnica pe parcursul acestui curs de 9 luni, însă vreau să îl învăț și cum trebuie formulat un preț, cum să faci un contract, cum să te promovezi, sunt lucruri foarte necesare unui artist la început de drum.

Când mai respiri?

În timp ce lucrez- respir. 🙂 Lucrez mult, însă când îți asumi arta ca meserie, cam așa se întâmplă, iar pentru mine creația este respirarea unei stări de beatitudine.

* Lucrările Irinei Neacșu, produsele din atelier și cursurile unde vă puteți înscrie, le puteți vedea accesînd http://www.irinaneascsu.com

** Articol publicat în ediția printată din aprilie a ”Zile și Nopți” Brașov.

Standard
Uncategorized

Din poartă’n poartă prin Brașov

Am văzut într-o dimineață un afiș care promova tururile ”Din poartă’n poartă prin Brașov” și am fost curioasă să le ascult și mai apoi să văd ce se află în spatele lor, cum a apărut ideea și ce înseamnă asta pentru cultura orașului nostru. 

Practic, sub denumirea ”Din poartă-n poartă”, se regăsesc momentan două ghiduri audio care descriu istoria unor clădiri din Brașov dar și povești din viața foștilor locuitori. Am ascultat cele două ghiduri din confortul propriei case, cu ajutorul telefonului, într-o duminică dimineață. Așa am aflat cum s-a îndrăgostit Alexandru Vaida-Voievod de soția lui Elena Safrano pe care a văzut-o la fereastra unei case din Piața Sfatului, sau cum a fost construit Palatul Soarelui, clădirea de pe colțul străzii Mureșenilor care are acum la subsol restaurantul ”Sergiana”. Care e povestea denumirii Străzii Sforii sau cum i-a răsplătit Apollonia Hirscher pe tâlharii care au vrut să-i fure un inel fiicei sale aflată în moarte clinică (lucru neștiut de către nimeni) însă care au reușit să o readucă astfel la viață, prin încercarea de a-i tăia un deget.

 Ambele tururi sunt faine, ghidurile sunt extrem de complexe, au informație din abundență, sunt mapate pe o hartă, fiecare clădire are o fotografie care însoțește povestea audio pentru a fi ușor de identificat. Există și un acompaniament în surdină, muzică de pian, cântată de Horia Mihail. Confortul meu îl poate avea orice turist pentru că ghidurile pot fi ascultate în timp ce este urmat traseul pietonal propus, sau în timp de respiro pe terasa unei cafenele din oraș ori în camera de hotel. E un produs care odată achiziționat, rămâne celui care l-a cumpărat fiind accesibil mereu dacă există conexiune la internet și baterie la telefon. 

Sunt foarte faine inițiativele astea din mediul privat, cele care aduc inovație în domeniul cultural și turistic al Brașovului. Ideile care fac cultura accesibilă, care compilează informații din diverse domenii, care se situează în afara constrângerilor de timp sau a celor date de programe de vizitare și care dau în același timp libertate de mișcare turistului. 

Am stat de vorbă cu Andra și Tudor, cei care au avut ideea, într-o sâmbătă seară pe terasa unei cafenele din Brașov, din dorința de a scrie despre strădania lor care a luat forma acestor ghidaje tematice și despre drumul pe care l-au urmat, de la idee la materializare.

Andra Albotă e din Slănic Moldova iar Tudor Georgescu din București și s-au mutat acum trei ani la Brașov, pentru că le-a plâcut mult orașul. Au deschis o agenție de turism acum un an, cu ajutorul unei finanțări europene accesată prin POCU și organizează prin ea diverse excursii, mai ales în India și Nepal, țară în care au locuit un an de zile. Odată cu apariția pandemiei, când deplasările au fost serios limitate, s-au reprofilat pe trasee în orașul Brașov, pe care îl promovează prin excursii de câteva ore, sau prin itinerarii de o zi pentru trasee din județ.

În aprilie 2020, în timpul unei discuții pe terasa pe care stăteau de vorbă, le-a venit ideea ghidurilor audio. Au avut și ajutor, desigur. Cătălin Paraschivu a fost cel care le-a furnizat multe din informațiile pentru documentare, tot el le-a furnizat cărțile poștale vechi care se regăsesc în partea de text care însoțește fiecare bucată audio. Primele două tururi din brand-ul ”Din poartă’n poartă prin Brașov” sunt rezultatul muncii întinse pe parcursul a cinci luni de zile din anul trecut și se numesc ”Prin Livadă și pe Mureșenilor” și ”Printre epocile și oamenii Brașovului”, iar în plan există completarea proiectului cu încă două ghiduri. Unul care vrea să surprindă elementul neoromânesc din Scheii Brașovului și un al patrulea care să surprindă Brașovechiul. Acum se lucrează la varianta în limba engleză a primelor două, iar apoi va exista disponibilă și cea în limba germană.

Ideea e unică în turismul românesc, ghidurile audio care prezintă locuri, evenimente și foști locuitori de seamă din oraș, se adresează turiștilor care vin în Brașov și care nu vor să depindă de un ghid turistic sau de un program anume. ”Inițial gândit ca un proiect turistic, odată ce am avut toată informația istorică, ne-am dat seama că se conturează mai mult un proiect cultural. Tudor când a scris textele pentru ghiduri, a selectat informația privitoare la fiecare clădire și a pus accent mai ales la cei care au construit-o sau pe cei care au locuit în ea. Am vrut să facem într-un fel dreptate fiecărui edificiu, așa că nu am făcut rabat de la informații, iar finalul este un ghid audio complet, care credem că reușește să transpună turistul în epocă”, mi-a spus Andra.

”Brașovul nu e recunoscut ca oraș cultural, neapărat. Însă acum cred că are o oportunitate să-și definească identitatea și strategia pentru următorii ani. De exemplu Biserica Catolică de pe strada Mureșenilor este singurul monument construit în întregime în stil baroc din Brașov, lucru care poate fi exploatat incredibil de autoritățile locale, dacă doresc să atragă turiști pasionați de cultură, de artă și de istorie. Cred că trebuie să definești și ce fel de turiști vrei în oraș, pentru că deși trăim în context pandemic de un an, Brașovul a avut turiști mereu, iar atunci strategia o faci și în funcție de cei care vrei să-ți viziteze orașul. Eu de exemplu aș vrea să văd că se construiește o strategie croită pentru niște oameni care vor să cunoască cu adevărat Brașovul, care vor să cunoască orașul și istoria lui, dar care vor să facă și turism activ, pentru că întreg județul este foarte ofertant pe partea asta” a completat Tudor.

Am scris articolul acesta cu multă speranță, așa cum scriu orice articol privitor la cultura brașoveană. Cele două tururi audio spun mai mult decât poveștile construcției unor ziduri, povestesc de transformări ale orașului, redau povești de viață. Am scris cu speranță articolul, pentru că sper că toate inițiativele astea să iasă din anonimat și să dea o direcție culturii din orașul ăsta, una care să aibă în prim-plan oamenii ei și rodul creației lor. 

*Ghidurile sunt disponibile pe www.mandala-journeys.ro/excursii/descopera-brasovul/

*Articol apărut în Zile și Nopți Brașov, ediția tipărită a lunii aprilie.

Standard
Uncategorized

Cu ocazia…

Azi am citit enorm de multe lemne scrise ”cu ocazia zilei de”. Faza nașpa e că lemnele au fost scrise în egală măsură de bărbați și femei. Iar dacă la orele dimineții părea amuzant, pe seară mi s-a părut înfiorător.

Ok, eu am învățat în ultimii doi ani despre societatea românească faptul că nu poate fi adusă la un stadiu de evoluție cu forța. Că evoluția e ca dragostea, se întâmplă în ritmul ei sau, mai rău, nu se întâmplă pentru că nu are condițiile propice pentru asta. Nu poate fi impusă evoluția în cadru general cu atât mai puțin în cadrul particular al unei zile simbolice.

Chiar nu e o postare feministă asta, pentru că nu-s. Am mai zis că e degeaba feminismul atâta timp cât sunt țări în lumea asta în care femeile sunt omorâte cu pietre pentru adulter. Așa cum sunt orașe în țara asta în care femei sunt încă omorâte în bătaie. 

Iar pentru cine nu știe cât de pe partea stângă a eșicherului politic a fost ziua asta la începuturi, nu mă apuc eu acum să fac educație, din motive similare celor despre evoluție. Nu se prea mai face cu forța. De aceea există cărți de istorie, pentru a fi citite. Ajută.

Standard