Deoarece în ultimii trei ani din viața mea am mers foarte puțin la cinema, din motive profesionale dar și personale, sunt foarte în urmă cu filmele de referință care au apărut în acest timp. Încerc să recuperez mai nou, desigur într-o manieră compulsivă, total nesănătoasă, dar, unde ar mai fi frumusețea dacă aș fi echilibrată? 🙂 Vorbesc de partea mea cinefilă, desigur. 🙂
Am văzut „Toni Erdmann” la cinemateca Patria acum o săptămână. Este nominalizat la Oscar pentru cel mai bun film străin, film nemțesc filmat în București. Excentric și mișcător, deloc agresiv ochiului ci doar agresiv cu orice relație tată-fiică, imperfectă.
După mult timp de la lansare am văzut și faimosul „La vie d’Adele” care este un film bun, dar nu unul care să-mi atingă toate corzile sufletului. Probabil pentru că nu înțeleg eu pe deplin viața complicată a două franțuzoaice care se iubesc și se descoperă, deși scena din cafenea este intensă.
„Două zile și o noapte” este însă un film belgian atât de profund și cu o dramă existențială atât de mare încât am povestit despre el oricui avea cinci minute libere și chef să mă asculte. Eu la întrebarea :”ai prefera să primești 1000 de euro primă sau ai prefera să fie concediată o colegă?” știu foarte bine ce aș răspunde, însă ce au răspuns alții …
Imi trebuia și un film un pic mai comercial, deși a fost mult mai puțin comercial decât mă așteptam, „By the sea” al Angelinei Jolie. Un cuplu care se află într-un impas și care ca orice cuplu care se află în impas, după ce trece printr-o dramă, preferă să nu mai lupte. Sau mai bine spus, pe principiul de ce să fie simplu când poate fi complicat, decât să vorbim, mai bine ne ignorăm și decât să luptăm pentru noi, mai bine luptăm unul împotriva celuilalt, e mai la îndemână. Iar victimele deja nu mai contează cine sunt când unul are ca armă alcoolul iar celălalt indiferența și depresia.
Am văzut „Trenul vieții”, e românesc deși dialogul e în franceză, am râs o mulțime, iar mulțimea nu era vidă 🙂 . Îmi amintesc dialogul dintre nebunul satului și ofițerul nazist care îl intreabă de ce nu are o nevastă. Raspunsul este de neprețuit „nu sunt chiar atât de nebun”. 🙂 🙂
Italienii, așa gălăgioși cum sunt ei, au reușit să-mi livreze zilele acestea unul dintre cele mai bune filme pe care le-am văzut în perioada asta a mea super complusivă de privit filme. „Perfetti sconosciuti” este un film care te face un pic să te gândești dacă ar fi mai bine să știi tot despre partenerul(a) tău(a). Ce te-ar răni mai tare? Ceva ce nu știi și de care când ai afla te-ar da peste cap total sau ceva ce știi însă preferi să te faci că nu știi și să mergi mai departe din inerție, lene, obișnuință, vinovăție, lașitate?
Și pentru că trebuie neapărat să scriu despre abuzuri și pentru că mi-am plictisit probabil ultimii 84 de cititori pe care îi mai are blogul ăsta inundat la maxim de politică în ultimul timp, ultima cvasi-recenzie este despre „Statele Unite ale Iubirii”, polonez,ne- văzut la mall că deh, suntem capitaliști și avem și mall. 
Întâmplarea de azi este tipică pentru țara în care trăim, probabil că vă este cunoscută, dar trebuie să o povestesc și ar merita un articol singular.
La ora 10:45, eu cu o prietenă eram la Mall la Coresi la Cinema One și cumpărasem biletele de mai sus. În sală mai era un domn în jurul vârstei de 60 de ani. Biletul costa 20 de lei de persoană, al domnului 15 cum am aflat mai târziu. La ora 11:00 filmul nu începuse, așadar am mers să ne cerem banii înapoi. Prima dată ne-a întrebat femeia de serviciu ce s-a întâmplat, i-am zis. A mers să o anunțe pe domnișoara care ne scanase biletele, care a venit, a trecut pe lângă noi și a intrat în sală, nu știu de ce. Între timp noi două parlamentam cu celălalt „spectator” și îi spuneam că ne dorim banii înapoi iar el spunea că nu o să ni-i primim, pentru că „trăim în România”. Mergem la casa de bilete, îi povestesc domnișoarei care ne-a vândut biletele că filmul nu a început, mă întreabă dacă am anunțat pe cineva, am spus că da. Pleacă cu biletele. Revine împreună cu altă domnișoară , bănuiesc că o șefă sau ceva de genul. „Șefa” ne spune că a fost o problemă tehnică, însă în continuare nu-și cere scuze și ne întreabă dacă ne poate da niște invitații gratuite la orice film dorim. Nu dorim invitații gratuite, vrem banii înpoi și atât. Ne cere un buletin, celălalt „spectator” dă buletinul pentru a ni se restitui banii, evident extrem de surpins că am reușit să-i recuperăm. Plecăm nervoase.
Desigur că am lăsat și un review (recenize tata, recenzie în engleză) pe site-ul Cinema One despre problema tehnică și despre atitudinea angajatelor. Însă pe mine personal nu atitudinea lor m-a deranjat cel mai tare, ci atitudinea celuilalt „spectator” – obediența în fața abuzului, lipsa de cunoaștere a unor drepturi și lipsa de atitudine în fața încălcarii lor. Voiam să-l întreb dacă are copii … păcat că nu l-am întrebat. Că dacă are si i-a învățat la fel, este grav. NU faptul că taci o să schimbe ceva în mentalul colectiv, niciodată! Ci faptul CĂ FACI ceva, ca IEI ATITUDINE, o să SCHIMBE România! Simplu! Și asta se aplică și la job și la societate și la politică.
Actualizare: Ieri seară am primit un mail sec în care ni se cereau scuze pentru comportamentul angajatelor de la Cinema One, fiind asigurate că aceste lucruri nu se vor mai întâmpla, deoarece Cinema One doreșta ce spectatorii „să petreacă un timp de calitate la noi în cinema, iar acest lucru este posibil doar datorită VOUĂ” . Atât, nu mai comentez.
Apreciază:
Apreciere Încarc...