Scânteie Culturală, Scânteie Politică

Olimpiadă

Titlul din ziar care mi-a tras azi atenția se referea la subiectul controversat de la Olimpiada Națională de Limba și Literatura Română de anul acesta.

„Imaginează-ți că te numești Luca Străjescu și ești personajul care colectează cotele țăranilor pentru stat din fragmentul extras din romanul „Moromeții” de Marin Preda. Redactează un referat (raport scris) adresat conducerii de partid, prin care să denunți calitatea de element dușmănos a lui Ilie Moromete, pe care ai constatat-o când ai fost să colectezi de la el cota”. Acesta a fost  unul dintre enunțurile de la Olimpiadă.

Și desigur că am fost uluită. Evident că am citit „Moromeții”, când eram în liceu, am fost și la Olimpiade, inclusiv la unele de genul acesteia despre care scriu azi, însă cred că dacă mi s-ar fi dat un subiect de tipul acesta, probabil că nu aș fi știut ce să scriu atunci cu mintea mea de 18 ani. Sau poate aș fi știut, dar aș fi avut nevoie de o imaginație incredibilă și nu știu dacă era chiar așa.

Nu știu sincer cum  din tot romanul acela care e monumental, cineva din Ministerul Educației s-a gândit să exerseze pe mintea unor tineri de 18 ani cum să scrie un raport către partid. Cum cineva care se ocupă de educarea unor minți tinere în anul de grație 2017, chiar minți eminente, poate să le ceară să scrie în cadrul unui concurs național cel mai bun raport denunțător. Puteau să le ceară orice altceva, orice altceva pozitiv, puteau să scrie despre trecerea timpului dacă voiau un subiect mai greu și filosofic sau despre Poiana lui Iocan ca o agoră a satului românesc din perioada interbelică. Dar câte nu se puteau scrie?

Acum tinerii au acces mai profund la ceea ce au însemnat anii postbelici în România, ce a însemnat perioada stalinistă și comunistă, ce au însemnat închisorile comuniste și cât rău au putut să facă astfel de delațiuni. Pentru exemplificare ar fi trebuit ca toată lumea să citească minim o carte de memorialistică din închisorile comuniste, eu o recomand pe cea a lui Niculae Purcărea „Urlă haita”, pe care când am primit-o chiar din mâna domnului acestuia mi s-a spus „să nu plângi când vei citi”, nu am plâns, dar mi s-a uscat gura de câteva ori și a trebuit să las cartea din mână … apoi am înțeles mai bine și „Moromeții” și „Scrinul Negru” și „1984”, dar aveam niște ani și deja o cultură și o experiență de viață.

np

Scoala vrea să știe cum ar fi un raport către partid al unui tânăr de 18 ani. Adică statul vrea să știe. Adică statul testează tinerii delatori imaginari la scris delațiuni imaginare. Mi se pare incredibil. Iar ce am citit că vai dacă era în carte nu trebuie să ne ascundem, este un subiect, mi se pare atât de deplasat, dar atât de deplasat încât nici nu trebuie combătut prea mult. Pe principiul acesta putem da la anul ca subiect la Olimpiadă ceva de tipul : închipuiți-vă că sunteți George Bulbuc din romanul „Ion” de Liviu Rebreanu și îl omorâți pe Ion, descrieți în 300 de cuvinte cum vă vine ideea și cum vă simțiți …Nu? Că până la urmă literatura română e plină de drame, cât de interesant sau de controversat ar mai fi un subiect de alt tip? Deloc.

Nu am o concluzie clară de tras pe baza acestor fapte, nu știu ce aș fi scris la acest subiect cu mintea mea de 18 ani, știu însă că acum probabil că aș fi refuzat să scriu ceva, chiar dacă era doar un exercițiu. Erau niște versuri ale unui cântec dintr-un film văzut curând „capete pătrate, trăiți în libertate… ” care mă urmăresc de câteva zile. Întrebarea este : dacă o avem, de orice tip, știm să o folosim? Sau nu? Și e vorba și de libertatea de a alege ce scrii, așa cum e vorba de libertatea de a alege ce iubești.

Standard
Scânteie Culturală

Vai, vai!

 

Știrea zilei sunt decernările premiilor Oscar.

Pe lângă că nu-mi place aproapre niciun câștigător, adică „Manchester by the Sea” este o dramă lungă și plictisitoare și „La La Land” un musical care vrea să reînvie romantismul combinat cu muzica jazz și care nu mă convinge de nimic, m-a șocat ceremonia în sine și gafa lui Warren Beatty.

Cum să spui că cel mai bun film este „La La Land”, să și ajungă toooată lumea pe scenă și să fie o greșeală? Cei din echipa de la „La La Land” începuseră deja să mulțumească și li s-a luat premiul și a fost acordat celor care au lucrat la „Moonlight”… Ireal.

Nici nu știu cine a suferit mai mult în toată chestia asta : cei de la „La La Land” care oricum au fost criticați mereu deși filmul era un favorit în cursă și au apucat să aibă runda lor de aplauze, să atingă statueta, să se vadă în istoria cinematografiei mondiale sau cei de la „Moonlight” care s-au simțit second best și care au văzut cum premiul le apare de undeva din negură, după ce pierduseră inclusiv speranța de a-l câștiga, murdărit într-un fel de mulțumirile celorlalți.  Mi s-a părut nebunie curată și ca orice nebunie: dureroasă și nu numai pentru cei implicați direct ci și pentru restul.

Lăsînd însă drama acesta la o parte, că sincer este o dramă, cel puțin mie așa mi s-a părut, restul premiilor nici nu au mai contat. Îmi pare rău că „Toni Erdamnn” nu a luat premiul pentru cel mai bun film străin și azi o sa văd „Salesman” câștigătorul, regizorul Ashgar Farhadi este de apreciat pentru declarația trimisă împotriva interdicției lui Trump cetățenilor  unor țări arabe.

La fel declarația lui Gael Garcia Bernal despre construirea zidurilor și miștoul despre „ce s-a întâmplat aseară în Suedia” a lui Jimmy Kimmel. De fapt, toată seara a fost impregnată de declarații politice, de unde se vede că nu suntem singura țară care are nevoie de o nouă lege electorală, au și americanii, probabil frustrarea că au un președinte nebun este imensă.

Până la urmă, cuvântul care definește foarte bine noapte precedentă a fost „show”.

Standard
Scânteie Culturală

La drum cu tata

Începuse să se deruluze genericul de final și noi toți eram încă blocați cu privirea la ecran. Tot rândul erau numai prieteni de-ai mei, ușor deranjați de faptul că s-a aprins lumina în sală de cinema și apoi ușor liniștiți că s-a stins lumina în sala de cinema și mai putem sta un pic să ascultăm melodia de final.

tatata

„La drum cu tata” a fost o surpriză reală. Nu știam nimic de film, în afară că vazusem trailer-ul și ni s-a părut nouă că ar fi interesant pentru seara de ieri. Povestea este despre doi frați din Arad care pleacă cu tatăl lor în Germania în anul 1968 pentru ca acesta să fie supus unei operații care în România nu se putea face și care i-ar putea salva viața. Pe drum se întânesc cu tancurile sovietice care mergeau către Praga și pe care o vor invada, România condusă atunci de Nicolae Ceușescu fiind singura țară din est care este împotriva acestui act.

La masa la care ne-am așezat după film, aceeași tăcere care ne mai ținuse câteva momente țintuiți în scaunele de la cinema, ne ținea acum gurile închise… Filmul e marcant, pentru că de fapt sistemele nu erau foarte diferite, comunismul sau stalinismul de imperialismul vestic pe care cele trei personaje ajung să-l cunoască iar dorința de schimbare și speranța că lucrurile se vor schimba în România era aceeași în 1968 cu cea din 2017, nuanțată desigur, dar destul de similară în esență, cea care ne-a scos în stradă acum o lună. Cât s-au schimat lucrurile în 50 de ani și cât s-a schimbat lumea? Bună întrebare, noi am dezbătut câteva ore. Vă invit să faceți la fel după vizionare. Mai jos trailer-ul, merită, după „Câini” este unul dintre cele mai bune filme românești care credem noi că s-au realizat în ultima vreme. Iar  postare aceasta este scrisă în asentimentul mai multor persoane, în urma discuțiilor de după vizionare.

Este un film despre libertate, despre ce înseamnă și cum este percepută diferit, despre compromis, iubirea de țară, de casă și de cineva de acasă, despre maturizare și alegeri. Este și un film politic, însă prea puțin, este și un film comic- uneori, este un film emoționant.

Standard
Scânteie Aleatoare, Scânteie Socială

Între prințesă și președinte

Citesc acum o carte despre creșterea copiiilor, a fetițelor mai exact, găsisem referire la ea în niște articole de psihologie pe care le-am citit săptămâna trecută și am fost curioasă să văd despre ce este vorba.

Cunosc multe persoane care își alintă fetițele cu apelativul „prințesă”, iar în cartea aceasta era vorba despre cum sunt afectate fetițele de acest lucru și cum ajung să-și dorească să fie doar prințese, să fie frumoase și îmbrăcate în roz și cum totul ar trebui să se construiască în jurul lor și a faptului că arată într-un fel, nu că sunt într-un anume fel, sau gândesc într-un anume fel, sau fac anumite lucruri bine și frumos.

Scriitoarea spunea că ea personal îi spunea fiicei că ar trebui să fie Președinte, Președintele SUA desigur, cartea este scrisă de o ziaristă americană, care încearcă să-și educe fetița ca atunci când va fi mare să se facă Președinte- sau mai exact să fie un deziderat acest lucru pentru ea, în contrapartidă cu banala prințesă. Am văzut de curând „Jackie” – slab film, apropo – dar este un moment în film în care Jackie îi spune fiicei Caroline în vârstă de 6 ani  când a murit JFK, că trebuie să fie „curajoasă, să fie un soldat” și desigur că m-a dus cu gândul și la cartea mea. Până la urmă, în momentele dificile alegem cuvinte bărbătești pentru fetițe, nu spoială lingvistică roz.

Când eram eu copil, nu-mi amintesc să-mi fi spus cineva „prințesă”, am făcut un scurt interogatoriu al prietenelor mele, nici lor nu li spunea așa. Desigur, când eram noi mici nu existau cărți de genul „Cinderella ate my daughter” cea pe care o citesc eu acum, nici nu existau salopete de bebeluș pe care să scrie „prințesă” sau like-uri pe Facebook, astfel încât nu cred că stima de sine se contoriza în suma părerilor celor din jur despre o anumită fotografie în care apăream.  Bănuiesc că noi am crescut mai mult pe principiul „Zoe, fii bărbată!” decât pe princpiul în care e bine să fii ca Albă-ca-Zăpada pe care o sărută Prințul doar pentru că e frumoasă.

Prințesele noastre erau doar în basme și noi  copiii știam cuvinte ca: mâhnit, statornic, ostenit. Nu era mai bine, era doar altceva, alt fel de societate. Nu știu dacă acum faptul că o fetiță poartă tiară o face prințesă, însă știu că dacă ți se repetă în mod obsesiv ceva începi să crezi acel lucru și să te comporți ca atare.

Standard
Scânteie Aleatoare, Scânteie Politică

De Dragobete

Mă amuză PSD-ul azi că amplasează în Piața Sfatului un cort  în care oficiază căsătorii de o zi și fac poze îndrăgostiților pe care apoi le transformă  și în varianta magnet de frigider.

Iubirea politicienilor pentru popor e năvalnică fix ca fiul Babei Dochia și se revarsă asupra țării nu numai prin măriri de salarii ci și prin distorsionarea valorilor tradiționale românești și adaptarea la realitatea contemporană.

Pentru că azi declarația lui Horia Stancu, președintele TSD Brașov m-a făcut să mă gandesc că aștia nu-s normali la cap :”E o provocare pe care o lansăm și familiilor cu acte în regulă, să vină să-și reinnoiască angajamentele de iubire și de fidelitate” Sursa pentru că noi știm cu toții că PSD-ul este si Statul și Biserica, la un loc și poate face orice vrea el și poate substitui pe oricine.

Lăsînd la o parte politica și nervii mei matinali din momentul în care citesc știrile, trecînd peste declarații sforăitoare și evenimente de imagine, azi e o zi frumoasă la Brașov cel puțin, zi deosebită care înseamnă sfârșitul iernii dar și începutul primăverii. Bucurați-vă de ea!

 

Standard
Scânteie Călătoare

Turiști avem, altele nu …

A trebuit să merg până la Râșnov ieri și desigur am luat un autobuz.

Mare greșeală, cred că trebuia să merg cu trenul, cu taxiul, să închiriez o mașină cu sofer, să fac auto-stopul, orice altceva, dar nu asta.

7e62614c-edc3-49a2-aa22-1885e5

Autobuzul ală era din secolul trecut, nu doar părea din secolul trecut. Pe lângă că arăta groaznic, mirosea a motorină de-ți muta nasul, nu alta. Am ajuns în Râșnov și am fost super fericită că pot respira aer curat. Iar când am ajuns acasă hainele cred că trebuiau trecute prin spirt pentru a fi dezinfectate și nu exagerez cu nimic.

Autobuzul era plin de turiști care mergeau la Bran, să-l vadă pe Dracula, desigur. Sau măcar să-l caute, sau să-și dea check-in la Dracula s Castle. Râdeau niște englezoaice cu așa o poftă, de se zguduia autobuzul, niște spanioli frumoși ca niște zei râdeau de ele, iar eu zâmbeam cu gândul la conversațiile lor și mă gândeam că probabil se simt cum m-am simțit eu în Ucraina, cea mai săracă țară în care am călătorit până acum.

Șoferul chiar a fost de treabă, le-a explicat în gesto-dacică desigur, că s-au suit în mașina care trebuie și cât e biletul până la Bran. Cred că si acum îl dor mâinile și nu poate să doarmă săracul de cât a vorbit cu ei.

Eu efectiv nu înțeleg de ce această rută nu este asigurată de către RatBv ci de o companie privată care operează cu niște autobuze sub orice standard de confort. Ce face oare Primăria pentru acești turiști? De ce nu există un parteneriat între RatBv și hotelurile din Brașov penru niște shuttle bus-uri care să ducă turiști la Bran, la Rășnov, etc? În bus ar putea exista un ghid care să știe două limbi străine și să le explice turiștilor diverse sau măcar să le răspundă la întrebări. Nici nu cred că ar fi dificil de făcut asta. Cred că s-ar putea face și prin voluntariat. Nu mai zic de drumul propriu-zis, că tocmai se topește zăpada și apar gropile în asfalt …

Deci nu de turiști ducem noi lipsă, e fals acest lucru. Turiști avem, așa cum vorbeam și cu un spaniol luni „problema este că fac în 3 ore cei 160 de kilometri de la Brașov  până la București”, exact, fix cât am făcut eu ultima dată cu avionul până la Paris, ba cred că am făcut mai puțin chiar.  Și apropo de Paris, știu că pentru a merge la Versailles, care este în afara Parisului am mers cu un RER (care e un fel de tren), iar din stația de unde l-am luat, pentru că am cerut bilete pentru Versailles știu că am luat biletele de intrare în palat cu reducere și am intrat direct evitînd o coadă de vreo sută de persoane. Așadar nu trebuie să inventăm la Brașov apa caldă în materie de turism, trebuie doar să aplicăm ce fac alții de ani de zile, că ce povestesc eu acum e o întâmplare de acum 8 ani.

Turiștii ar veni dacă ar exista o infrastructură bine pusă la punct și nu mă refer numai la drumuri acum. Mă refer la tot. Avem nevoie de oameni care să gândească mai mult decât cum să facă un giratoriu unde panseluța plantată a fost cumpărată cu 4 lei în timp ce eu o cumpăr cu 1,5 de la piața Astra. Asta ar trebui să gândească votantul când merge să voteze, nu că în Brașov nu sunt gunoaie pe străzi, asta e ceva normal. Dar vrem mai mult, nu? Unii dintre noi măcar.

 

Standard
Uncategorized

Bunicuța care nu e om

Scurt, de pe mobil.

Pe lângă faptul că aș interzice cu desăvârșire dacă aș putea reclamele la farmacii și la medicamente, aș începe în mod clar cu una pe care o consider absolut de groază.

Știți reclama la farmacia Dona cu bunicuța care merge prin țară și verifică prețurile la medicamente? Mie nu mi se pare deloc simpatică atunci când o aud la final „sunt omul dvs., adică bunicuța dvs.” , pentru că, nu-i așa? știm cu toții că bunicuțele nu sunt oameni !!!

Nu că femeile ar trebui să fie mai egale decât bărbații, nu că trăim într-o societate retrogradă ci pur și simplu pentru că ceva ce se vrea simpatic este total defazat și bănuiesc că singurii care se regăsesc în fraza aceea mai sunt bătrâneii care nu au scos nasul din fața tv-ului de 5 ani (care nici la un miting pentru apărarea guvernului Grindeanu probabil că nu au fost) și tinerii inadaptați vremurilor actuale. Oare trebuia să scriu oamenii în vârstă și bunicuțele? Așa, că să fiu corectă, eventual politic, sau măcar social, sau de ce nu, pentru marketing, măcar pentru marketingul blogului meu. Pfai …

 

Standard
Scânteie Aleatoare

Cred că nu sunt eu defectă

Prietenii mei știu că nu prea pot să trec mai departe când văd că ceva nu e ok și că fac ceva, orice, ce mă duce capul de obicei (în general mă duce capul să nu tac) și sper eu că în general fac bine.

Pentru că ieri am postat ceva despre un indicator de circulație care nu era la locul lui consider că am făcut un bine, nu consider că nu aveam ce face ieri și uite am scris un post. Am prieteni cu copii care locuiesc în acea zona, copii care traversează strada pe acea zebră și de care într-un fel mă simt responsabilă. Dacă semnalez orice defecțiune pe care o văd, nu este pentru că le caut ci pentru că îmi apar în față și nu pot trece mai departe fără să încerc să fac ceva.

De ce scriu asta? Ieri am primit mai multe mail-uri, nu comentarii-pentru că dacă erau comentarii le postam public, dar poate de aceea nici nu au fost lansate ca și comentarii- pe ideea „dar tu nu ai ce face, scrii la Poliție, la teatru, la ministere. te iei de toată lumea?”. Oh da, exact asta e! Pe lângă asta mai fac și multe altele, dar vreau să scriu aici niște lucruri pentru cei care nu mă cunosc și care poate nu mă vor cunoaște, pentru că deja numărul cititorilor e mult  mai mare decât numărul prietenilor și cunoscuților mei, așadar acesta este un articol cu dedicație pentru ei, pentru cei care nu mă cunosc personal.

Dacă ați ajuns pe pagina asta și ati decis să rămâneți înseamnă că vă place ce scrijelesc eu aici. Blogul este felul în care pot eu să povestesc lucruri din viața mea, a orașului, a țării, a lumii, într-o perspectivă pur subiectivă-logic, care nu vor să fie experiențe care vor schimba vieți (!!!) ci atitudini. Atitudini în ceea ce privește în primul rând implicarea socială, felul în care ne implicăm în viața cetății și felul în care putem conștientiza că putem schimba lucruri în bine.

Foarte mult timp s-a trăit într-un regim totalitar, foarte mult timp nu s-a putut vorbi, nu s-a putut scrie, nu s-a putut exprima nimeni liber. Aceste lucruri s-au schimbat, sau cel puțin aparent. Toți este bine să conștientizăm că dacă vedem că la teatru de exemplu biletele costă cu 48% mai mult de la o zi la alta și nimeni nu actualizează informația pe site-ul oficial și nimeni nu se întreabă de ce se întâmplă aceste lucruri, aceea este o problemă, nu faptul că cineva se intreabă. Lucrul normal care trebuia să dea de gândit nu era „Scânteie aia nu are ce face, efectiv” (am ce face) ci „totuși, cum de s-au scumpit cu atâta biletele alea?”. Este o diferență de mentalitate, de abordare și da, în general este ceva cu care lumea nu este obișnuită.

Nu sufăr de „reclamatită” cronică, nu fac reclamații zilnic niciunei instituții de stat sau private, însă dacă văd abuzuri sau nedreptăți nu le pot trece cu vederea și bănuiesc sincer că în interior nimeni nu le poate trece cu vederea, diferența majoră este că eu nu tac și iau atitudine. Și apropo, lucrurile nu se schimbă dacă nu iei atitudine, iar dacă am luat mai mulți atitudine, lucrurile s-ar schimba mai repede și am trăi într-o societate mai bună. Cred că oricine este dator să fie el schimbarea pe care vrea să o vadă în lumea din jur.

Așadar, nu eu sunt defectă. Eu încerc să fiu normală într-o societate ușor anormală, printre oameni care tac și sunt obișnuiți să fie martori, părtași sau inițiatori ai abuzurilor de orice fel. Sper sincer ca lucrurile să se schimbe. 🙂 Și nu sunt poze cu mine pe blog pentru că nu contează cum arăt, acesta nefiind un blog de fashion și nu sunt inginer constructor, macaralele sunt acolo pentru că vreau să construiesc ceva pe acest blog iar imaginea aceea de antent se schimbă uneori cu altele care se potrivesc mai bine perioadei pe care o traversez la modul personal. Și da, mă simt un pic datoare să vin cu niște lămuriri dacă simt că este cazul, asta nu înseamnă că mă justific, ci doar că lămuresc pentru că niciodată nu mi-au plăcut lucrurile neclare, în nicio privință. Cam atât momentan despre acest subiect. Continuați să citiți și să vă informați cât mai mult și să (vă) adresați de fiecare dată întrebări, până primiți răspunsuri, nu întotdeauna vor fi cele așteptate, dar este un exercițiu pe care eu personal îl încurajez inclusiv răspunzînd unor întrebări sau acuzații venite din anonimatul unor adrese de e-mail.

Standard
Scânteie Aleatoare, Scânteie Socială

Sistem de semnalizare

Poți rata cu succes zebra din imaginea de mai jos dacă nu ești din zonă, după cum e semnalizată. Bine, inițial era semnalizată corect, dar bănuiesc că a fost un accident și indicatorul a avut și el de suferit și nu a mai fost reamplasat la înălțimea corectă.

trecere

 

Nu cred ca este totusi lăsat semnul acela pe trotuar să-l vadă doar copiii, după cum mă amuzam în această dimineață, gândindu-mă de ce o fi totuși lăsat acolo de izbeliște.

Și da am anunțat Poliția Rutieră, sunt curioasă cât durează până refac indicatorul. Sper să fie mai operativi decât cei de la teatru. 🙂

 

Actualizare 20.02. Indicatorul era refacut, super Politia.

Standard
Scânteie Politică

Liber pe CFR, condiționat

Scurt, nu am uitat de politică săptămâna asta, așadar :

  • ANPC-ul este cea mai inutilă insituție ever din țara asta, atâta timp cât există cazuri de abuzuri clare neanchetate, se apucă să investigheze cum își „transformă niște corporatiști copiii în șoimii patriei”? Că am înțeles că asta s-a întâmplat.
  • PSD-ul a reglementat (împreună cu PNL-ul) legea prin care acordau gratuități studenților pe CFR, astfel pot circula gratuit cu trenul doar de acasă la facultate și înapoi, nu care cumva să mai meargă la proteste. :D, bine oricum CFR-ul e falimentar, deci ce mai conteaza?
  • Se vrea Ministru al Justiției apolitic. Serios? De ce nu tehnocrat? PSD-ul chiar nu are oameni pregatiți în drept? Are numai plagiatori?
  • „DNA-ul nu este Securitatea anilor 1950” spunea Th. Paleologu, normal că nu Doamne-ferește! Am cunoscut oameni anchetați de Securitate și poveștile lor mi-au ridicat parul de pe mâini, am văzut oameni ieșind de la DNA cu zâmbetul pe buze.
  • Ponta este deranjat, deranjat da? de filmul care rulează în școlile germane despre corupția din România. Hmm. De ce nu este deranjat de mizeriile pe care le-au făcut el și întreaga clasa politică astfel încât să nu fie nevoie de astfel de filmulețe?
  • Și ușor în afara subiectului, dar nu chiar, se încheie Berlinala și îmi amintesc cum a început, cu declarația actorului mexican Diego Luna care a spus că a venit la Berlin să vadă „cum se dărâmă un Zid” 🙂
Standard
Scânteie Culturală

Fixeur

Am văzut „Fixeur” aseară la Cinemateca Patria alături de regizorul Adrian Sitaru și mi-a plăcut mult, filmul. După dezamăgirea „Ilegitim” care pentru mine nu a fost decât fitilul unei discuții despre imoralitate, acest film a fost surprinzător de bun.

Mi-a plăcut și regizorul că a fost deschis în timpul sesiunii de Q&A de la finalul filmului și a răspuns extrem de decent unor întrebări care frizau- nici nu știu cum să spun să nu jignesc pe nimeni- să zic așa lipsa de atenție acordată filmului.

Filmul abordează un subiect dur, traficul de carne vie în România, într-un oraș din Transilvania, în anul 2015. Radu este fixeur la Agenția France Press și va intermedia un interviu între niște jurnaliști francezi și o victimă minoră a unei rețele de prostituție internaționale. Nu este un film ușor de digerat și nici ușor de uitat, ceea ce îl face un film bun. Mi s-a părut că are valențe de documentar, de anchetă jurnalistică independentă și de asemenea de thriller.

La finalul filmului întrebarea mea personală pentru regizor a fost cât de greu i-a fost să o găsească pe fata care o interpreta pe Anca Rășcanu în film și cât de greu i-a fost să lucreze cu ea, având în vedere că bănuiam că este minora iar interviul din film foarte dur. De asemenea îmi imaginam că fetei i-a fost greu să joace scena din mașină și nu numai. Mi s-a răspuns că a fost o alegere dificila dar cu siguranță foarte potrivită și că una dintre grijile tuturor celor care au lucrat la film a fost să nu o abuzeze sau traumatizeze pe actrița debutantă în vreun fel.

Îl recomand, e de văzut, de înțeles și de schimbat ceva. În România unde ANPC se ocupă de copiii de la proteste, este binevenită o anchetă serioasă despre câte fete cad pradă traficului și în ce condiții. Dar filmul este despre mai multe, în primul rând spunea regizorul Adrian Sitaru, este despre iubire și despre cum alegi să o arăți și cum aceleași cuvinte spuse pe tonuri diferite pot mângâia sau tăia.

P.S. Pozele din timpul serii acesteia nu le am încă, dar le voi posta curând sper, azi probabil, cu acordul regizorului Adrian Sitaru.

 

 

Standard
Scânteie Aleatoare, Scânteie Socială

Clipește d2x dacă vrei să fii salvată

În fața propoziției de mai sus mai era un cuvânt: Melania. Enunțul a apărut pe Twitter în timpul festivalului de film de la Sundance și în urma altui hashtag de genul FreeMelania sau SaveMelania apărute după ceremonia de instalare a cuplului Trump la Casa Albă.

Aveam o discuție cu o prietenă despre cât de martiră e Melania în căsnicia ei acum câteva zile. Discutam pe baza hashtagurilor de mai sus și a miștourilor de genul „Melania, aprinde o lumânare la fereastra dinspre nord a Casei Albe dacă vrei să te salvez” și a multora de genul acesta apărute ca urmare a manifestărilor publice pline de amărăciune pe care aceasta le arată de fiecare dată când este nevoită să-și facă apariția la diverse evenimente.

Și desigur, ne era cam milă de ea, probabil că nu duce ea o viață prea fericită cu Donald, după cum arată filmulețele și pozele din ultimul timp. Dar până la urmă, cine o obligă?

Bănuiesc că acest film este cunoscut de toată lumea deja, ceremonia aceea fiind cea care a atras atenția întregii opinii publice asupra nefericirii Melaniei. Cât de mult joacă teatru și cât de slabă actriță este în viața de zi cu zi, sau în public Melania de fapt nu prea este treaba nimănui. Ea este cea care alege o relație abuzivă și să rămână în acea relație, nu altcineva.

Și lucrul acesta este general valabil pentru orice femeie care alege să rămână într-o relație dăunătoare psihic pentru ea, sau mai exact este valabil pentru orice persoană, că sunt și bărbați care acceptă din lașitate sau obișnuință relații în care nu sunt susținuți, iubiți, respectați, etc. Până la urmă bănuiesc că este vorba de concesiile pe care eșți dispus să le faci, de statutul pe care consideri că-l ai în societate, de cât de mult te respecți și de cât de precară este situația în care te afli.

Melania este victima lui Donald Trump atât cât este și propria ei victimă. Nimeni nu este real prizonier într-o relație, cheile de scăpare din orice fel de relație capcană sau de prizonierat sunt mereu la persoana respectivă. Mereu este vorba doar despre alegeri. Alegi să fii doamna Trump și să fii veșnic nefericită, acest lucru fiind vizibil cu ochiul liber chiar și din sufrageriea mea din Brașov deși locuiești la mii de kilometri distanță de mine, sau alegi să fii fericită fără a fi doamna Trump? Dar atâta timp cât ești cea care accepți afirmațiile sexiste ale soțului tău, nu numai că le accepți, găsești și scuze pentru ele, e clar că nu mai ești așa martiră pe cât cred eu când stau de vorbă la o cafea despre societatea americană.

Mica noastră discuție din ziua aceea nici nu avea ca punct central ideea #freeMelania, ci societatea în care trăim și regulile absurde după care unii încă se ghidează. Mai ales într-o țară conservatoare ca România și profund patriarhală încă unde sunt părinți care se supără dacă le divorțează copiii, chiar dacă pentru acei copii deveniți adulți relația din care tocmai au ieșit era nocivă și total nefericită. Mai avem mult până departe, uite și Melania la origini dintr-o țară est-europoeană cât mai are, kilometri întregi…

Standard