Oboseală de expată

Mă uit la ceas speriată un pic pentru că este doar ora 19, sau trecut de 19 și eu caut drumul spre dormitor. Impropriu spus „caut”, că nu stau la Versailles, iar vastul meu apartament cu două camere din Lux, încape într-o cameră mijlocie din Versailles, pot parca chiar și o mașină pe lângă. Ideea este că sunt obosită și caut patul, rapid.

Starea asta de oboseală bănuiesc că o au toți cei care se mută în altă țară pentru o perioadă. Nu cred că e mai specială a mea decât a altora. Adică nu am schimbat doar serviciul odată cu venirea în Lux, am schimbat casa, orașul, limba, țara, am lăsat cam tot în Ro. Creierul nu poate procesa cu atâta rapiditate toate schimbările pe care le percepe la nivel de stimuli vizuali, auditivi, poate și olfactivi și nici schimbarea climatică pe care organismul a perceput-o destul de crunt- o lună cu tuse seacă.

Și de aceea sunt epuizată. Orice plimbare mă obosește mai mult decât în mod normal, orice lectură e mai greu de procesat de creier, orice stradă nouă pe care o iau și pe care nu o știu obligă creierul la mai multă muncă decât ar face-o acasă.

Adică acasă să citesc un blog românesc, ceea ce este o lectură super facilă, la orice nivel de literatură sau maculatură s-ar afla blogul respectiv, era o plăcere. Aici- să citesc un blog scris în franceză sau engleză, chiar unul scris prost sau fără conținut informațional ridicat sau deosebit, mă obligă să-mi folosesc toată atenția disponibilă. Nu e ușoară adaptarea, asta e foarte clar. Ce povestesc eu aici este mai mult o analiză a serii acesteia și a primei luni din viața mea în Lux, nu trebuie luată ca o plângere asupra calității vieții sau a muncii sau a lecturii sau a mediului. Nu, este doar o constatare, totul e și mai greu, dacă vorbești românește doar la telefon, pe Whatsapp sau în pauza de masă de la muncă, sau în week-end în timp ce în rest vorbești minim în două limbi străine la modul constant.

Azi dimineață în gară, da știu că este redundantă deja gara în poveștile mele de expată, însă trec d2x p zi prin ea, mă gândeam că și dorul îl simt altfel. Evident că mult mai acut și mai dureros decât acasă … Dar nu numai în gară, numai că acolo mă săgetase gândul ăsta matinal.

Accident la cumpărături

Impresionată de la prima oră … nu se putea altfel.

Azi am mers și eu la cumpărături că vreau să gătesc diverse ca să-mi măgulesc papilele gustative pentru că merită și ele un răsfăț. Cumpărăturile le fac aici lângă bloc la un magazin gen Lidl, dar se numește Cactus. E ok, am de toate și fac 1 minut pana la el din casă, deci nu de afară, din casă până în magazin 1 minut, pe ceas.

Neatentă cum sunt, se știe deja, da? am reușit să mă tai într-un ambalaj de ceva, nici nu stiu exact, de pește cred, cert este că îmi curgea sângele de zici că eram în operație. Și m-am dus la raionul de pâine-patiserie ca știam eu că au șervețele acolo. Și am cerut și eu un șervețel că noh- buba, uite, neatentă-curge sânge, etc povesteam eu în franceză-engleză că le amestec așa drăguț de zici că e o limbă doar a mea. Atât mi-a trebuit. Stai așa, nu mișca nu respira, uite aici un servețel zice doamna amabilă „Louuuuisee! Louuuiseee!” începe să strige. Vine Louise, altă doamnă. „Louise, adu un dezinfectant, uite domnișoara … buba, sânge, etc…”. Louise și mai impresionată. Oh la la! Dispare Louise și revine într-o milisecundă alergînd cu un dezinfectant, mă dezinfectează, sângele tot curgea de parcă dădusem cep, dacă aș fi vrut să donez sigur nu avea așa un debit. Louise „vai, dar nu se oprește, apăsați și revin cu un pansament!”, ei, ce să mai aștept? M-am dus frumos la raionul de băuturi că peștele în ambalajul căruia m-am tăiat trebuie îmbătat cu niște vin alb- asta dacă pot să deschid sticla, dar e altă poveste și văd eu după-amiază, dacă nu am un vecin portughez vis-a-vis, sigur mă ajută el. Louise după mine cu 3 pansamente. Unul acum, m-a pansat ea draguț așa și două să am mai târziu…

Nu știu, bănuiesc că aveau și timp, că se întâmpla pe la ora 9 dimineața, magazinul era gol într-adevăr dar aveau și dispoziție. Adică și eu am dispoziție să ajut oameni la nevoie, că noh așa se face, așa e creștinește, sau omenesc noh, să nu sară pe mine ateii 🙂 , dar nu eram de moarte, nu leșinasem și nici nu era așa grav însă chiar au fost mai mult decât amabile cu mine. Ori aveam eu o mutră amărâtă și nu-mi dădeam seama, ori sunt eu simpatică cum amestec limbile ori deja mă cunosc că intru la câteva zile să cumpăr diverse, cert este că doamnele acelea mi-au inseninat ziua. Adică normalitatea facea să-mi dea un șervețel nu să alerge după mine prin magazin cu pansamente … și totuși …

E frumos, voiam să se știe că am avut o experiență plăcută care a rezidat dintr-una neplăcută și o povestesc acum când beau un rom, că deh sticla de Bacardi e vreo 11 euro și eu tocmai am luat primul salariu de vest-europeancă din care am și plătit prima chirie de rezidentă într-o țară luxoasă, mai mult de jumate din primul salariu. Dar cine mai are așa infirmiere bune în proximitatea casei? 🙂 Merită chiria prețul plătit. 🙂

Dar-ar dracu’…

Am adormit în drum spre pernă azi-noapte, aseară. Cred că era seara încă.  Parca mi-a sunat telefonul și am răspuns. Verific. Așa a fost…

Ploua mărunt când traversam și mă miram ca de fiecare dată ce puțin ține culoarea verde sau mă miram și cât de încet merg, totuși…

Și aud deodată :” Da! Normal, că așa faci tu mereu! Mai și spui că mă iubești !!! Ești un fraier!”. Doamne! Ce naiba? Am luat-o razna rău de tot de la lipsa de alcool și de tutun din organism! Îmi acord însă o șansa și minții mele tulburate încă de somnul fără vise încă una. Nu pot auzi voci vorbind moldovenește, am uitat să spun că auzem ceva de genul ” Da! Normal, cî așe fași tu miereu! Mai șî spui cî mă iubești! Iești un fraier!” Mi-a scăpat în gând ” ce dracu se întâmplă cu mine?? probabil mult prea mult stres și nebunie în ultima perioadă”… Și totuși mă adun, mă întorc și caut din priviri cauza sau cauzatoarea imperativelor și invectivelor matinale. Și o văd. 20 și ceva de ani, genul piți cu L&V fals, cu unghii rooooz de 2 centimetri și cu o eșarfă animal print și el săracul băiat … cu o privire de câine bătut de soartă stătea și îndura atacul furibund al aprigei moldovence. Mă uitam la el și mă bușea râsul – în interior desigur – când mă gândeam căt de fraier e că e e cu ea în Lux și problema lor e gradul de fraierism al lui în loc să fie ce tren pot lua către Schiesentumpel să văd cascada aia faină? Bine, nu păreau genul dar oricum, încercarea moarte n-are. Dar-ar dracu în tine dragoste … stupid refren!

Și m-a bușit râsul. Tare, de data asta! Am continuat drumul către peronul 8CD muuult mai veselă fără să știu ce zi mă așteaptă. Dar amuzată de sceneta din „Coana Chirița”,supărată de prejudecățile mele cu privire la fetele cu animal print și un pic empatică cu bietul „fraier” care era iubit sau care iubea o fată cu care nu putea comunica și cu care nu prea avea nimic în comun.

Și m-am gândit că „noapte bună dimineața! ” ar putea fi o nouă formulă de salut, patentată de mine, expată, mai ales că o patentez la 04.00 dimineața iar apoi poate cauza seri cu somn profund.

 

Au dispărut porcii

Cât am stat pe acasă zilele astea, tv-ul a funcționat numai pe canale de știri.

Weekend-ul a fost plin într-adevăr de evenimente care te pun pe gânduri. Sau mă pun, depinde.

Ce se întâmplă în Polonia deja este maxim de îngrijorător. Problema asta cu partidul stat, care vrea el să facă tot, să dețină tot, să controleze tot, nu este doar problema României. În Polonia, atacul la independența Justiției mi se pare chiar mai mare. Dar și gradul de conștientizare a acestui fapt și de asemenea lupta împotriva lui, mai puternică. Sâmbătă noaptea, mii de polonezi erau în stradă să-și apere democrația.

În Turcia la fel. Sultan Erdogan ordona contra-ofensive cu tunuri cu apă și gaze lacrimogene împotriva protestatarilor care în semn de respect față de doi greviști ai foamei, manifestau împotriva regimului de la Ankara. Nasol … ce li s-a întâmplat.

În Israel- acest Pământ al Făgăduinței, am văzut în direct cum o jurnalistă de la Russia Today era bruscată de niște polițiști în momentul în care relata despre nesfârșitele conflicte dintre palestinieni și evrei.

În Venezuela Nicolas Maduro se pregătește de alegeri … din nou.

După ce s-a întâmplat în timpul G20 la Hamburg, cred că toată lumea e mult mai atentă la Germania și nu își închipuie nimeni că totul e numai lapte și miere când organizațiile extremiste pot fi atât de puternice, încât le trebuiesc 3 zile autorităților să le oprească din montajul clar exersat și gândit.

Acasă văd că e liniște, se caută niște porci. Recomand o lectură folositoare zilele acestea, nimic altceva în afară de „Ferma animalelor” de Orwell.

Mă tem un pic când mă uit la știri. Par reale și îngrijorătoare în alt fel decât păreau acasă, mai tangibil, cred.

Trier

Ieri am făcut o incursiune până în țara vecină și prietenă, Germania.

De la mine de pe stradă, până în centru la Trier sunt vreo 47 de kilometri, trenuri sunt cam din oră în oră, iar autostrada e de vis, că așa e autostrada în Lux, de vis. Granița dintre Luxemburg și Germania e un hău, o prăpastie, așadar cred că greu erau asediați luxemburghezii de cineva care ataca din partea actualei Germanii, adică deloc.

Oraș fondat de romani, demult, înainte de Hristos, plin de vestigii. Eu nu am văzut prea multe în vizita de 4 ore, însă nu mi-a scăpat Porta Nigra, Domul și casa natală a lui Karl Marx. Așa am ajuns eu să văd de afară- doar de afară, casa unde s-a născut cel care a scris „Capitalul” și care a pus bazele socialismului științific.

Chiar când mergeam pe strada lui, mă gândeam cum de un om născut în orașul mic burghez cu casele din centru ca din turtă dulce, a putut să scrie împreuna cu Engels „Manifestul Partidului Comunist”, oare ce schismă l-a făcut să creeze asta? La ce mă gândeam și eu când piața centrală era plină de legume și fructe, bio bănuiesc, aduse de agricultori nemți la vânzare.

În rest, Germania ca Germania. Sâmbătă după-amiază terasele pline de oameni, forfotă în oraș, curățenie și totul regulamentar și riguros. Nimeni nu traversează pe roșu și la un râs de-al meu mai cristalin, lumea s-a întors ușor deranjată. Nu se râde chiar așa de tare și cu poftă în Germania. 🙂 Evident că față de Lux, prețurile sunt mici și porțiile enorme. Adică în Germania ai nevoie de o macara personală să te ridice de la masă după ce mănânci un fel. Un fel, să ne înțelegem, nu mai mult.

După 2 cafele cam slabe și plimbări prin centru, am plecat spre Lux. A fost o după-amiază reușită pentru că am avut din nou certitudinea că nu prea se întâmplă lucruri fără motiv ascultînd o poveste despre momente în care te simți ca un lemn purtat de ape și ca o frunză bătută de vânt, însă ești salvat doar pentru că ai credință. O voi scrie într-o zi …

Zi de vară

În Lux, în concediu, că așa cuminte sunt, încât nu pot fi surmenată și am avut concediu azi.

Am ieșit devreme din casă, după micul dejun și m-am plimbat până am obosit, cam 5 ore, am reușit să vizitez 2 muzee și o parte din oraș pe care o văzusem doar de sus.

Primul pe listă a fost Muzeul de Științe ale Naturii, că-mi place mie să văd cum văd alții evoluția, Big-Bang-ul, planetele și nu știu, pisicile, că era o expoziție cu feline acum. Adaug și câteva poze, deși e plin netul de ele, dar astea sunt făcute de mine, deci proaspete, de azi. De obicei nu prea o fac, după cum s-a observat în articolele mele precedente, dar azi chiar a fost zi plăcută pentru pozat locuri frumoase.

Ochisem eu demult terasa aia pe canal, unde am găsit o masă liberă acum și am băut o bere luxemburgheză după vizita la Muzeul de Științe ale Naturii și înainte de vizita la Muzeul de Istorie și Artă. Cât am băut berea aia mică și scumpă- deh, eu sunt înainte de salariu, am buget de austeritate, acum și un șampon la pliculeț mi se pare scump 🙂 , am răsfoit o carte pe care o luasem de la standul acela din a doua poză. E un loc minunat acela pentru mine, o bibiotecă urbană în aer liber, de unde pot împrumuta cărți fără să spun nimănui și unde pot lăsa cărți dacă vreau, pentru alți cititori. Eee, fain, nu?

Tot fain e că am descoperit mai multe scurtături, nu mai ocolesc dealurile aiurea, iau lifturile din dealuri și ajung în văi, mda, interesant. Și am descoperit și piețele unde au loc concerte în aer liber șau spectacole, sau unde rulează filme de cinematecă. Ca de exemplu în curtea Teatrului Capucinilor unde in august va rula primul film, sau în curtea Palatului Ducal unde în seara asta când se va culca soarele, la 21.30 va rula un documentar. În cazul în care va fi urât și va ploua, foarte probabil, pentru că aici plouă des, niște pelerine vor fi puse la dispoziția cinefililor în mod gratuit de către municipalitate.

Deci eu diseară merg la film. 🙂

La serviciu

Bun, un articol mult așteptat și dorit și cerut și … iată-l. Cum e la muncă?

Păi e diferit de acasă, diferit de orice companie în care am lucrat până acum. Nu am lucrat niciodată la stat, așa că nu știu cum e aia cu sporurile și sindicatele și ruptul ușii la 14:00 vinerea și lipsa unor indicatori de performanță, etc.

În multinaționale lucrez de câțiva ani, de puțin timp în afara țării. De plecat în delegații am tot fost plecată la serviciile mele anterioare deci aveam o idee despre ce înseamnă să lucrezi afară, o idee.

Ce e diferit la compania asta, față de oricare la care am lucrat până acum este faptul că am program flexi. Adică pot ajunge la muncă începînd cu ora 07.00 până pe la vreo 10:00. Ce e și mai fain este că nu este obligatoriu să stau 8 ore. Asta e o premieră. Adică nemții ăștia- compania e nemțească- s-au deșteptat și și-au dat seama că dacă îmi termin munca nu are sens să ma uit la ceas și să număr minutele până plec și la ora 18:00 de exemplu să ne rupem gâtul pe scări cu toții încercînd să ieșim primii printre turnicheți. Asta este considerată o atitudine depășită în ceea ce privește felul în care vezi procesul muncii. La fel statul peste program este considerat ineficiență totală. Dacă eu stau peste program zilnic de exemplu, este nasol pentru mine, pentru șeful meu și pentru proiectul la care lucrăm. Pentru că toate orele acelea pe care le petrec eu muncind va trebui să fiu plătită dublu, ceea ce impactează proiectul care înseamnă că nu a fost planificat bine de la început. Eee? Deci nu te măriți cu munca aici, să fie clar. Ceea ce ar trebui să se întâmple peste tot.

Adică mergi la serviciu să muncești să câștigi bani ca să-ți trăiești viața așa cum vrei și să ai timp liber de petrecut cu familia, cu prietenii, cu pisoiul, fiecare cu ce are, nu să stai la serviciu până te îmbolnăvești sau îti dai seama că a trecut viața pe lângă tine și tu ai muncit-o și atât.

Ce vreau eu să spun este că mulți manageri români, mai ales de HR dar și manageri generali, ar putea să încerce o schimbare o modului în care privesc statul degeaba la muncă. Adică un angajat care oricum nu are ce face și când se uită în calendar că mai este și Vinerea Mare- dau un exemplu trăit de mine de mai multe ori-trebuie să stea doar pentru că nu este orea 18.00 cand ar putea pleca mai repede, stă degeaba acumulînd frustrare, atât. .Managerii de HR ar putea să facă frumos și să încerce să se gândească la faptul că un angajat nefericit, sau hai să spun nemulțumit, ca să nu folosesc cuvinte mari, nu va fi unul eficient. O schimbare în ceea ce privește programul de lucru ar fi indicată.  poate o schimbare a Codului Muncii, cu atât mai mult.

Revenind aici la munca mea, pauzele sunt desigur importante. Ca să ne înțelegem, pauza e obligatorie după 6 ore de muncă, dacă după 6 ore nu am luat pauza de masă, îmi apare un mesaj pe ecran și sunt trimisă la masă. Masa o pot lua în cantina care are și o terasa în aer liber. Sau pot să nu mănînc, nu sunt obligată decât să-mi iau pauză. Pauza se contorizează, evident. La fel pauza de țigară. Adică se știe cam cât timp stai la cantină, la țigară, la cafea. Toate pauzele se contorizează și ele undeva une vor conta la evaluare.

Norocul meu major este că am găsit casă în zona asta rău famată de unde pot ajunge foarte ușor la serviciu. Fac 8 minute cu trenul, fix 2 stații. Pot merge și cu autobuzul dar fac mai mult și nu are rost și aș putea merge și cu mașina dacă aș avea. Pemis în primul rând și apoi mașină, dar nu am. 🙂 de niciunele.

La muncă în primele zile m-au pus să-mi aleg când vreau eu să fiu în concediu. Că am de luat nu știu câte zile și trebuie toate luate anul ăsta. Nu există să rămână zile de pe un an pe altul. Așa să mi-am luat și eu o săptămână în septembrie în ideea că poate văd marea anul ăsta. O mare, nu prea contează care, Marea Neagră e cam departe, așa că bănuiesc că una mai apropiată de Lux e mai potrivită. 🙂

Și ca să închei tot cu o vacanță, mâine sunt liberă pentru că așa e proiectul, așa că o să mă plimb pe undeva si probabil voi reveni cu o postare despre muzeele din Lux. 🙂

Mein Hertz brennt

O fuga nebuna m-a alungat de la casa din Lux. Am ajuns sfarsita si fara chef, lipsa chefului s-a accentuat dupa ce am bagat o masina de rufe la spalat la -2 si dupa ce am dat si cu aspiratorul. Da, fac si din astea, fiind o fiinta complicata si complexa, desi nu-mi place.

Si am plecat… m-am surprins chiar si pe mine, ca intr-o milisecunda luasem blugii rupti si Converse-ii si ieseam pe usa. Bine ca am ajuns rapid in Brasovul de aici cu Rammstein in casti si nervi in stomac. Cretina zi… am.incurcat Etiopia cu Kenya, putea sa fie grav… bine ca n-a fost. Cum dracu sa le incurc? In fine …

Terasele sunt pline, parca e weekend, ma simt un pic mai putin straina pentru ca aud toate limbile pamantului, parca sunt la Turnul Babel dupa ce a incurcat Dumnezeu limbile. Ma asez, as bea un Tuborg si cu ochii, aici nu e Tuborg… en fin, eau minerale gazeuse ca daca zic doar minerala primesc plata, mai simplu cer San Pellegrino. „Mit Zitrone?”… baiatul asta e pe nemteste, „Ja und mit Eis, bitte”… ca tot ma doare gatul si nu conteaza. Lasa ca vad eu mai tarziu daca pot respira sau nu.

Sunt epuizata. Trebuie sa ma intorc la casa din Lux si nu vreau. Dar trebuie sa dorm. Ma gandesc la casa asta, am toate sansele sa ajung Martha Fucking Stewart daca efectiv vin marti acasa si spal si aspir… o ciorba mai trebuia sa fac si gata, imi acordam singura premiu de gospodina scarii. Dar vreau in weekendul prelungit sa nu fac chestii din astea administrative si plictisitoare si de aia am facut azi si mai fac si maine.

Ajung la gara. O fata iesise sa sprijine un stalp in asteptare de clienti, Bine, mai multe, dar una mi-a atras atentia. Nu cred ca avea 20 de ani. Era frumoasa. Dar frumoasa! Putea foarte bine sa fie fotomodel. Cine stie ce o impinsese (asa, scriu la mai mult ca perfectul-pentru ca in limba romana mai mult ca perfect nu poate fi decat un timp trecut) sa faca asta. Am vrut sa o intreb… m-am oprit pentru ca mi-a sunat telefonul. Poate o gasesc in alta seara si o intreb de viata ei.

Gheata aia nu mi-a stins focul, tot arde inima. O fi de la Rammstein. Cred ca schimb muzica…Sau poate am nevoie de un ghetar, nu doar de gheata.

O anume poezie

Ies din scara blocului si traversez. Aud un claxon, banuiesc ca un expat este deranjat de mersul meu incet. Nu intorc capul pentru ca sunt fascinata de imaginea din fata mea.

La terasa birtului saracacios, fara pretentii de inima Europei, sta acelasi drojdier pe care il stiu din prima zi.

Aceeasi camasa in carouri, aceeasi bere-cred ca belgiana, Jupiler, aceeasi privire pierduta….

Un Dumnezeu al betivilor i-a dat privirea blanda. Cred ca ma saluta, sau oricum inclina capul inspre mine… normal, daca ma vede zilnic plutind si incasind claxoane…

Certitudinea ca patima e aceeasi peste tot, fie Ro, fie Lux, ma face sa grabesc pasul. Un nume amuzant de localitate ma face sa fac o gluma si un ziar gasit pe bancheta din tren ma face sa revin la realitate.

Azi am ceva treaba cu niste trenuri. 🙂

Diferențe

O scurtă și intempestivă vizită în România, m-a făcut să o văd pentru prima dată altfel. Acum chiar nu vreau să aud sau să mă aud spunînd – nasol, la noi e nasol, dar sincer cam e…

Știu că nu 3 săptămâni de trai în Occident trebuiau să mă facă să văd asta, însă așa s-a întâmplat. Iar diferențele vin în general, sau pleacă în special de la nivelul de educație pe care îl are poporul român în ansamblu.

A trebuit să plec spre casă de pe un aeroport mai sărăcuț și urâțel, iar lumea care popula cursa de România era cam la fel. Nu mă refer la caracteristici fizice, că nu sunt importante acum ci la cele de celălalt fel. Am reușit să primesc o geantă în cap, fără ca măcar cineva să-și ceară scuze, nu să vad o sinceră părere de rău, asta deja ar fi fost prea mult, să îmi dau seama de inutilitatea serviciului de îmbarcare cu prioritate pentru că nimic nu mai contează dacă se dezlănțuie o hoardă necivilizată, sau cam de câtă răbdare e nevoie să fii stewardesă sau șefă de cabină și să explici unor conaționali de-ai mei ce e cu pre-comanda meniului de mâncare în avion. Nu am cuvinte … Apoi ajungi în România și faci desigur 150 de km în 3 ore aproape, că ce să fac dacă stau la Brașov și aterizez în general la Henri Coandă. Dar și lipsa autostrăzii e dată tot de lipsa educației poporului care nu știe să voteze sau să se informeze pentru că nu are școală sau nu a reușit să se autoeduce într-un fel constructiv pentru România și viitorul ei.

În fine, s-a încheiat analiza mea care a reușit să mă convingă în 2 zile de faptul că dacă lucrezi la Primărie e mult prea posibil de exemplu să lucrezi fix degeaba și să poți anula un certificat de naștere din maximă neatenție fără ca măcar să te gândești că e vina ta. A reușit să mă convingă mai rău de faptul că intrarea României în UE a fost extrem de forțată. Nu aveam ce căuta în UE. Aveau ei nevoie de forță de muncă ieftină și de piață de desfacere pentru diferite produse și servicii. Șî mă gândesc că eu am avut lucrarea de licență la Universitate cu numele ăsta : „Decalaje economice între România și Uniunea Europeană”, habar n-aveam … am scris eu o lucrare atunci și îmi amintesc că mi-era greu pentru că nu aveam material, nu prea scrisese nimeni cărți despre decalajele evidente.. dar eu nu le văzusem sau simțisem încă, astfel încât să le pot scrie cu acuratețe. Acum cu siguranță lucrarea mea ar fi diferită.

M-am întors, am ajuns aseară târziu în Lux. Desigur am verificat cutia poștală pentru că trebuie să primesc diverse carduri și fișe fiscale și chestii din astea administrative. Și surpriză, mi-am dat seama că diferențele sunt și mai mari. Aveam în poștă stenogramele Consiliului Local din Lux din ultimele 3 luni. Cine ce a zis și când și de ce nu e de acord cu acordarea unor fonduri pentru un festival cultural sau cine a votat pentru acordarea unui anume aviz într-o anumită zonă sau din contra, fix contra acordării acelui aviz. Și desigur că m-am întristat când mi-am amintit cât de greu este să ajungi la o ședință de Consiliu Local la Brașov … d-apăi să mai primești și stenogramele ședințelor, că deh, poate așa o să știi exact cine ce a votat .

Mda, mai avem mult până departe. Mă gândesc că ar trebui totuși să începem cu lucrurile mărunte, de genul „scuze, mulțumesc” …

Minuni

Tehnologice, de data asta.

Să las lirismul și să mă apuce pragmatismul, cum mi-a zis o voce blondă azi la telefon. 🙂

Așadar, de când sunt aici am învățat cât e de important internetul. Cel puțin pentru mine. Acasă nu mă gândeam la asta. RDS- ul, păi RDS-ul tată, să trăiască Zoli o mie de ani îi doresc sincer, probabil că nu am mai zis asta niciunui ungur până acum 🙂 , glumesc, am mai zis. Dar e bun omul, a fost bun și mă bucur că în România e RDS și durează 20 de minute să-ți faci contract, echivalentul la 10 euro să ai net nelimitat acasă și durează instalarea o zi, cred. Și că ai net pe cartelă mii și mii de mega, net cu nemiluita e super și că ai wifi în orice cârciumă din țara românească e minunat.

Aici până să am net ? Pfai, aventuri nu alta. Mergeam eu pe jos frumos 20 de minute până în Place D Armes unde municipalitatea îmi dădea net gratuit. Și cam atât. La Mac D nu era, la Cafe nu știu ce era, dar doar pentru angajați, etc, etc. Când m-am dus eu la Orange să-i întreb cât mă costă să am și eu un pic de net acasă mi-a zâmbit un mulatru și mi-a făcut cu ochiul zicându-mi după ce i-am spus adresa : 239 de euro tararam-tam-tam cu taxa de instalare și cu abonamentul și cu tararam încă 108… fratele meu mulatru, stai un pic, că nu-mi iau volan de Audi, net vreau, net. Aiurea, tot atât costa. Și cartelele cu net nelimitat unde mai primești și bonus că vorbești, ca la Vodafone în Ro? Nu există ideea asta. Scump-scump aici și netul pe cartelă.

En fin, proprietarul apartamentului ăstuia, din cartierul rău famat, cred că s-a înduioșat de mail-urile mele în care îi explicam că cititorii mei au nevoie de scrierile mele pentru a continua viața și mi-a dat el nu știu ce x-box care funcționează de sâmbătă. Nu aș putea să spun cât costă, din ce am văzut eu pe net, aproximativ 50 de euro nu mai știu viteza și nici altceva, de abia îmi amintesc parola de la wifi.

La fel cu tv-ul. Conectat la fel prin x-box-ul ăla șmecher. Nici nu știu dacă în Ro există produsul ăsta, cert e că face chestii și de net și de tv si poate face și cafea, nu am întrebat, că doar cafetieră nu am în casa asta și îmi trebuie. O să-mi iau din salariu, după ce îmi iau o geantă de la Guess, sau de alt magazin, că am eu unul foarte fain aici care are niște genți … en fin.

Și cu tv-ul mi-am dat seama că în România din păcate la știri e nașpa. Știam, dar acum e cert. M-am uitat sâmbătă până noaptea la cum era tratat ce s-a întamplat la Hamburg joia trecuta la G20, cât de serios, ce înseamnă presa și jurnaliștii, anchetele reale, relatări de la fața locului, interviuri la cald și stânga liberală și stânga extremă, activiști plătiți și escaladări de proteste. Am citit toate site-urile de știri din țară și mi-a fost clar că nimeni nu are idee sau nu vorbește corect și informat real despre Hamburg și săptămâna trecută. Adică România e țara în care știri internaționale înseamnă că la Buenos Aires a fost fătat un pui de tigru, oai ce frumos e puiul de tigru pe nume Saul și cu această știre încheiem știrile și vă urăm o seară plăcută stimați telespectatori.

Așadar, sfatul meu e: gata cu canalele din țară, cine vrea presă să se uite la cele din afara țării, acasă doar pe Digi să vedem ce mai poate Dragnea să gândească despre cum să continue asuprirea și îndobitocirea poporului român. Și cam atât.

Bun, faza este că e bine peste tot și rău peste tot, chiar pot măsura asta acum. Plusuri sunt în ambele părți la fel și minusuri. O să continuu să fac balanța și să țin scorul cât mai mult, pentru că este până la urmă o filă de jurnal internațional ce schije mai scrijelesc eu aici.

Ușa

Cu emoție am întrebat-o pe fata care pășise în fața mea în biserică, în românește direct : „e ortodoxă?” mi-a răspuns înclinînd capul în semn de „da” și zâmbind din ochii albaștri mi-a ținut ușa să nu vină peste mine …

Grea ușă … Așa sunt ușile de biserică dacă nu le deschizi prea des, am observat de multe ori în trecut. Am vaga impresie că nu e de vină materia primă din care e fabricată o ușă de biserică ci materia primă din care e fabricat ce se ascunde în interiorul cui împinge o ușă de biserică.

Și materia prima din mine e un amalgam care se așează greu în noua stare, care nu prea se așează de fapt ci curge mai mult șovăielnic către nu se știe ce destin – ație.

Drumul către biserică mi s-a părut o veșnicie, la un moment dat am intrat pe o străduță cu semafor, era foarte îngustă și ca să putem trece trebuia să așteptăm să coboare – sau să urce la plecare, celelalte mașini care veneau din sens invers. Am avut impresia că am stat un an acolo, doi ani poate. Răbdarea nu e prietena mea cea mai bună și nu stă lângă mine nici cât stă un vis frumos.

Când am auzit clopotele m-am gândit că sună la fel ca acasă, clopotele sună la fel. Ușile sunt la fel, tămâia e la fel, sufletul mai îngreunat și cred că lacrimile mai fierbinți. Mă gândeam în fața tăviței cu nisip în care erau aprinse lumânări și pe care scria „Adormiți” la asta …

Nu am organon pentru ce e în sufletul cuiva plecat de acasă, nici măcar pentru ce e în al meu. „Iubi-te-voi Doamne” cred că la Aiud în perioada comunistă suna altfel decât în Lux, în Brașov sau la Putna… cine poate ști?

„Cum te cheamă?”, m-a întrebat preotul la final după ce m-a mirut. „Mihaela”, „De unde ești?”, „Din Brașov” am răspuns. „Frumos, Doamne – Ajută!” …” Doamne- Ajută!” am spus și am plecat …

Am atins o margine de țară azi … o margine de țară …