Scânteie Călătoare

Nu vei păși niciodată singur!

Dimineață m-am trezit la 5. Picura în geam… Dimineața a continuat să fie așa, plină de nori, de ploaie, de vânt și alean. A plouat cu bulbuci pe stradă vreo oră, necontenit. Am ieșit să simt frigul, să mă trezesc, era frig nu glumă, 12 grade în Liverpool, joi, 30 august la ora 11.00.

Mâ gândeam să merg la bibliotecă azi. E superbă biblioteca de aici. Mi-am luat o bluză-cămașă, Converse-ii și am ieșit. Dăduse soarele, bătea vântul și mă durea. Simțeam vântul ăsta nebun în păr, îmi șfichiuia fața de-mi dădeau lacrimile, era bine.

Webp.net-resizeimage (17)

În fața bibliotecii sunt marcate pe asfalt nume de cărți, de romane cum nu voi scrie eu nicicând… pentru cine să le mai scriu? Le mai citește cineva? Eventual un articol despre cum să alungi de lângă tine bărbatul ideal- ghid practic în 10 mișcări sigure, asta aș putea scrie în orice revistă glossy… Începe prin a-i aminti de ultima ceartă când e super calm, mergi la sigur.

Webp.net-resizeimage (18)

Puteam să stau toată ziua aici, dar era frumos deja afară, mi-am propus să revin, căutasem niște cărți despre istoria României și nu apucasem să mă uit în toate. Dar cred că eram sătulă și de istorii momentan. Deși titlul postării de azi e tot o istorie, pentru că așa se numește imnul echipei de fotbal de aici – You ll never walk alone- Nu vei păși singur niciodată, atunci percepția e greșită asupra huliganilor, nu? Cum poate fi cineva huligan dacă este în stare de atâta loialitate, cam din anii 60 încoace … Tare, m-am gândit un pic la FC Brașov, cred că mi-e foarte dor de casă și nu numai.

Am plecat… Vântul bătea, dar nu așa tare, nu mă mai făcea să plâng. Eram bine, era soare, zâmbeam din suflet. Eram pe strada celor de la Beatles – Michelle, ma belle îmi suna în gând și m-a bușit râsul – văzusem versurile de la Imagine pe un zid, nu eram singura naivă din lume,  au fost mulți înaintea mea, probabil că mulți vor și urma. E bine, există speranță.

Am auzit la un moment dat un pian, m-a cutremurat. Eram în Liverpool One, este un centru de magazine cam scumpe după umila mea părere și umilul meu buget, dar faine. Pianul trona în centru frumos, albastru pal în mijlocul unei mulțimi. Îl cam chinuia un băiat, la fel puteam să-l chinui și eu… Asta am făcut cu altul mai târziu. mi-am amintit că în Paris, erau niște băieți care au stat la coadă să poată cânta în gara Saint Lazare, mi-am amintit acum că un timp clavicula mea a fost claviatura ta …

 

M-am ridicat, am plecat și mi-am scuturat capul ca și cum aș fi alungat niște gânduri negre dintre sprâncene, nici nu aveam cum să fac altfel, aveam în față cea mai veselă fățucă de bebeluș cu cei mai albaștri ochi. Îmi zâmbea din suflet, i-am zâmbit la loc. 🙂

 

Standard
Scânteie Călătoare

Ceaiul de la ora 5

Unde să-l beau altundeva decât în Anglia?

Profit și eu că încă sunt în UE, mă rog să nu iasă totuși din UE și pentru că de la Lux la Manchester am făcut o oră și un pic cu avionul, m-am bucurat că am ajuns ok la Liverpool, după încă 35 de minute pe autostradă. Nu știu câte mile, că aici totul e altfel, înclusiv unitățile de măsură.

În UK nu am mai fost de doi ani și ceva. M-am bucurat că am venit. Pot să respir aici, e frig, bate vântul, e răcoare, nu climă oceanică-nu umiditate 82%, coafura rezistă și chiar bine, mi se păstreză frumos asimetria părului până revin de la plimbare.

Totul e diferit în țara asta insulară. Prizele diferite-am nevoie de adaptor să-mi incarc telefonul și laptopul, toate clanțele la uși sunt rotunde- de aia rămân blocată în toate camerele posibile, se circulă pe stânga-eu mereu merg în dreapta mașinii numai ca să am ce ocoli și să-mi încasez miștourile aferente- ce dear vrei să conduci, ai permis? Am pe dracu … nici permis și nici ideea că sunt în altă țară.Banii sunt diferiți, că deh acești oamenii au ținut la moneda lor și nu au renunțat la lire pentru euro, bine nu-i problemă că și acasă am alți bani. Autobuzele sunt diferite aici, au două etaje, se urcă numai prin față și biletele se cumpără numai de la șofer. Până și macaralele sunt diferite… sunt mai tech, cred, mai futuriste.

Ne-am plimbat mult azi, mile ca să spun așa, fără net că nu-mi mergea telefonul, e nașpa cu mine zilele astea telefonul meu, bucurându-mă eu de vânt și de răcoare. Totuși nu a plouat, vezi ce înseamnă să fii cuminte și ascultătoare? Ține vremea cu tine când ești în vacanță. Am luat o pauză de la plimbarea prin răcoare întrind în muzeu. Museum of Liverpool. Fain, apropo, în țara asta vizitarea muzeelor e gratuită. Mă refer la cele de stat, sau care țin de administrația locală. Așă că am profitat de acest fapt. Faine muzeele aici, interactive. Îmi amintesc ultima vizită la un muzeu din țară, în mai a fost la București la Muzeul de Istorie, l-au mai modernizat, a dat Dumnezeu de e mai interactiv, dar mai e mult până să ajungă ca un muzeu de aici Sunt geniale muzeele în UK, îmi plac cel mai mult, poți atinge exponate, poți face experimente, ți se explică fix ca la proști- că așa ți se explică absolut orice. Mie îmi place la muzeu, mereu mi-a plăcut, aflu chestii, mai ales despre evoluția-involuția speciei umane. Încerc să mă deștept, nu știu cu cât succes, dar sunt perseverentă/

Cum vin din Lux, oamenii aici mi s-au părut foarte nepoliticoși, de-a dreptul grosolani, dar nu e o impresie, cam așa sunt. Femeile frumoase în general, nu suple, dar frumoase și cu un păr de invidiat, nu ca mine, care mai am de-un duș și de-un vânt și gata părul meu. Exagerez, dar pe lângă cea a fetelor de aici, podoaba mea capilară joacă la pitici … Stil nu au de a se îmbrăca sau iar eu în cap cu eleganța din Lux și sau Brașov mi se pare jale cum se îmbracă și încalță fetele astea. Dar noh, să las prejudecățile, să îmbrățișez noutatea, să mă încadrez în peisaj. Pentru asta ar trebui să fiu beată la ora 10.00 dimineața sau să leșin pe lângă un pub de la Guinness, ceea ce nu mă ține conștiința și ficatul să fac, passons așadar.

Prețuri mari aici, țigări scumpe: Dunhill-dorul meu vechi dar nu de tot uitat încă, după care mai suspin din când în când, mai ales în zile grele -11 lire. Mda, mă bucur că locul lui a fost luat de alte doruri.

Momentan revin la ceai, e trecut de 17.00 și aici, sunt frântă de oboseală. Avem și beans on toast (fasole pe pâine adică) ?  Că ce am zis de evoluție- involuție? Nu numai cookies sau rich tea biscuits… adică  prăjituri și biscuiți pentru ceai. 🙂 le-au mai înlocuit și ei. Revin cu momente de neuitat în altă postare, în altă zi, după ce mai (re)descopăr Anglia.

Standard
Scânteie Aleatoare, Scânteie Expată, Scânteie Socială

Despre noi

A trebuit să plec din România un timp datorită serviciului. O să revin undeva la mijlocul lui septembrie, bănuiesc, asta dacă nu mai fac un detur pe o insulă de la Mediterană , pentru că nu am văzut nicio mare anul ăsta și îmi lipsește.

Nu despre vacanțe e vorba, insă. Odată cu relocarea mea în Luxemburg am adăugat o categorie nouă pe blog „Scânteie Expată” – expartă cum râde o prietenă de acasă de mine, în care am povestit la modul comic sau uneori un pic liric despre cum am perceput viața în altă țară, în altă casă, despre diferențele majore dintre România și Luxemburg.

Acasă, în România, eram foarte atentă la ce se întâmplă în viața politică, am scris zeci de postări despre PSD, Dragnea, Scripcaru, abuzuri, proteste, lipsa alocării banilor în infrastructură, educație și cultură. Aici, am continuat să fiu atentă la ce se întâmplă în țară, însă am scris foarte puțin despre politică, nu mai puteam să fac nimic. Până la urmă sunt plecată, nu pot să schimb ceva decât fiind acolo, ieșind în stradă, sau en fin, depinde de acțiunile care sunt necesare ca răspuns la abuzurile puterii.

Ce am observat eu în lunile acestea două? Numărul cititorilor a crescut. Și mi s-a părut cel puțin ciudat, am alocat timp investigației acestui eveniment și am ajuns la următoarele concluzii clare:

  • Întotdeauna îți dai seama că îți era foarte drag cineva doar atunci când nu-ți mai e aproape. Mulți știau de blog, puțini îl citeau. Eh, ce contează ce spune Scânteie, oricum mă văd cu ea la un Tuborg și nu-i mai tace gura o oră povestind despre politică, de ce să mai și citesc ce scrie?
  • Numărul cititorilor scade seara, în weekend și când se face punte de zile libere, pentru că lumea nu muncește și pierde vremea la serviciu, plătind facturi, cumpărînd bilete de avion, citind presa sau schijele care îmi debitează mie din cap;
  • Oamenii sunt sătui de politică până la nivelul de silă viscerală. Nu le pasă. nu-i interesează ce se întâmplă în țara lor. Asta și pentru că li s-a indus foarte clar această stare de silă, dar și din cauză că este mult mai simplu să nu te gândești decât să-ți faci griji;
  • Un articol  de genul celui de joi, Ei, prințeso …, a avut cele mai multe comentarii dar nu pentru că prea mulți au înțeles exact ce am scris eu și de ce, ci pentru că era în aparență, un subiect superficial și de un ușor can-can, de care lumea se putea amuza în voie, în timp ce un articol de genul Dragnea te vrea prost și înapoiat! nu a avut niciun comentariu, deși este grav ce face Dragnea și ce scriam eu atunci acolo era extrem de real, trebuiau să apară multe comentarii;
  • Lumea vrea povești. Viața este foarte grea în România, știu asta extrem de bine, am trăit acolo aproape toată viața mea. E simplu să te refugiezi într-o lectură facilă- nu scriu greoi, în general folosesc un limbaj simplu, rar intru în lingvistică elevată și atunci e o evadare pentru mulți să citească de exemplu Lupta difuză unde povestesc de Paris, e o visare, e un lux pe care și-l permite oricine;
  • Cititorii mei nu sunt interesați de cultură, timpul pe care îl petrec citind cvasi-cronica mea la un film sau la o carte, la o expoziție, e aproape jumate din timpul petrecut pe un articol despre călătorii. Numai că este foarte important să-ți diversifici cultura. Un om nu este doar un animal care mănâncă, bea, face sex. Un om este evoluat în esență, ar trebui să fie atins de o muzică bună, de o carte, de o pictură sau de un mecanism de funcționare a unei mașinării pe care nu o are zilnic sub ochi, gen o macara – mi-e la îndemână să spun macara pentru că am una în fața ochilor acum, dar puteți alege orice. Nu evoluezi ca individ altfel, nici nu o să ai răspunsurile potrivite în situațiile potrivite dacă nu te îngrijești de asta;
  • Așa cum povesteam ieri cu o prietenă care a locuit mulți ani în afara țării, România nu a intrat în UE datorită valorilor europene ci doar pentru că UE avea nevoie de forță de muncă ieftină- de sclavi moderni aproape și de o piața de desfacere. Atât!

Cam asta a fost analiza mea duminical-matinală. Nu știu dacă o să-mi scadă numărul de cititori după articolul ăsta, blogul din nou nu este pentru marele public, de aceea nu are legătură către Facebook, Instagram sau alte chestii de mărit orgoliul și narcisismul. Le am la cote ridicate și fără ajutor extern, știu bine asta. De aceea blogul nu are publicitate, decât automată de la WordPress că-mi găzduiesc schijele și nu plătesc, iar traficul pe site și vizualizările îi face pe ei să insereze reclame la finele postărilor mele. Articolul de azi nu se vrea acid, este doar o analiză reală și bănuiesc că toți sau aproape toți cititorii se vor regăsi minim într-un glonte de mai sus. Până la următoarea vizită și următoare mea postare, vorba cântecului ” bucurați-vă de viață, bucurați-vă de pace!”

Standard
Scânteie Expată

Cu stil

Trebuia să trimit un pachet în țară, în patrie mai exact, acasă. Restul variantelor de a expedia pachetul pe care le știam nu erau fezabile în week-end-ul acesta, așa că am ales poșta luxemburgheză.

E aproape de casa din Lux poșta, bine, aici în mini-orașul ăsta mai mic decât Brașovul, totul e aproape. Mai fusesem odată să ridic un plic, știam adresa.

E o clădire frumoasă cu un atrium imens, un hol de sticlă la fel de mare, cutii poștale amplasate în semicerc și uși care se deschid singure să-ți dea iluzia de importanță, adică uși normale, automate, logic. Sunt multe ghișee, cred ca 7, este o bandă din aceea ca în aeroport pentru a încolona lumea, e ok ideea, evită bulucul din fața fiecărui ghișeu. Pe lângă asta, la intrare stau niște fete care te intreabă ce dorești, sunt niște insule cu birouri înalte și niște canapele verzi unde poți aștepta.

Pe mine m-a întrebat un băiat ce doresc. Ce să doresc? Întrebați așa în general, sau vreți să știți punctual? Stupoare, săracul băiat. Păi uitați, voiam să câștig la Loto și nu s-a întamplat, așadar vreau doar o cutie să o pot expedia în România. A zâmbit, ce să facă? Bănuiesc că își imagina că-s ușor fumată. Nu eram, băusem doar un ceai detox la prânz-mmm curcubeu pe cerul gurii, însă eram doar amuzată de ideea că aș fi putut câștiga la Loto, jucasem ieri o variantă de 2.50 euro de amuzament, ultima dată am jucat în țară și copilul unei prietene mi-a ales cifrele din bol, a fost fain pentru amândoi, am râs vesel la agenția din Piața Sfatului, era iarnă.

Am luat o cutie frumoasă, verde, nu a fost intenționat, așa erau cutiile de 10 kg la preț de 4 euro, verzi. Mi-a „făcut-o” cutie, că nu era cutie când mi-a dat-o și un formular de completat. Am revenit la casa din Lux și am îndesat în ea cât am putut, desigur, neîncăpătoare cutia pentru ce aveam eu de trimis. Am revenit la poștă, hmm băiatul mi-a scos niște lucruri să închidă cutia, era amuzant, rochii de vară ieșeau cuminți afară: una nu am purtat-o niciodată în viața mea, avea eticheta încă și una o singură dată într-o seară aici, a avut un freamăt de abandon la ieșirea din cutie. Ciudat…

En fin, închidem cutia cu greu amândoi. Trage niște bandă scotch pe la colțuri, o cântărește, erau doar 6,5 kg. Văd în spatele băiatului o reclamă la poșta Lux. Erau doi tineri frumoși cu cutii din astea în brațe, fericiți desigur. ” Donne du style a vos envoies” – adică dă stil pachetelor pe care le expediezi. Am dat stil, viața în Lux se plătește scump, 30,40 euro m-a costat stilul ăsta elegant de a expedia. 🙂

Standard
Scânteie Expată, Scânteie Socială

Ei, prințeso …

Văzusem la Paris o bluză și nu am luat-o atunci, dar mi-a rămas gândul la ea. Așa că tot mai aveam niște bani, un pic de timp și moralul la pământ, cum puteam să-l ridic? Am mers în Lux la Mango, să caut și să cumpăr bluza.

Am căutat-o, nu am gasit-o, evident. Dar am găsit alta și așa mi-a plăcut de tare de am lăsat-o pe mine și am pus în pungă bluza cu care venisem. Am plătit-o înainte. Bluza, nu e vreo minune, e un pic decoltată, dar un pic, nu până la buric, are însă niște mâneci interesante, sparte. En fin, nu mă pricep eu așa de tare la modă, mi-a plăcut, era atipică, am luat-o.

La mine pe stradă, am mai spus, multe fete din România care se îndeletnicesc cu cea mai veche meserie din lume, desigur că nu cred că sunt de capul lor. Adică e nevoie de proxeneți pentru a fi și ele nu știu organizate, protejate, habar n-am că nu am mai apucat să vorbesc cu fata aia frumoasă tare care spijinea un stâlp acum vreo 3 săptămâni să-mi povestească mecanismul.

Acum noh, nu știu cum să zic ce a urmat, că bănuiesc că toate femeile au trecut prin asta în viața lor. E vorba de femei care tot obiecte sexuale sunt pentru bărbați, de proastă creștere și din păcate de români. În fine, mergeam către casă, ziua, deci nu seara, în pantaloni, nu în fustă scurtă cu bluza mea cea nouă care era sexy dar nu era deplasată.  Și aud „Frățică, uite-o pe asta! Moamă ce balcoane mișto are!” și altul, că erau doi „Da frate, ce i-aș face dac-ar sta!” … „Balcoanele” erau ale mele, nu ale altei fete, să ne înțelegem. Bine, texte din astea am mai auzit eu și în țară și în alte țări și în română și în alte limbi și la modul apreciativ demonstrativ expectativ și la alte moduri. Numai că nu știu, probabil că nu m-au prins în cea mai bună zi. Și mă întorc „Hai zi! ce mi-ai face daca-aș sta?” . Surpriză! Că noh, băieții (că erau puști, 20 și ceva de ani, cam așa, până în 27) cu VW cu nr de București nu se așteptau cred să vorbesc românește, au fost surprinși ca mine de instructorul de la sală, ba cred că mai surprinși. „Ăăăă, știți și noi, ca băieții, vorbeam …” zice cel care apreciase prima dată. Și acum normal, ce dracu să fac? Să le dau o geantă în cap, o pungă, să chem Poliția, să mă cert cu ei până mâine? Oricum eram nervoasă, supărată și îngândurată, niște înjurături le-am tras în gând și conchid „Altădată mai și gândiți înainte să vorbiți!” și dau să plec. Surpriza le trecuse, desigur și apăruse iar tupeul. „Ei hai prințeso, nu mai fi așa sensibilă, că nu te-am înjurat, ți-am făcut un compliment!”… Mda, în fine și nici nu ai tras de mine și nici nu m-ai bătut sau omorât, nu? Mă gândeam eu, dar ce mai conta? Oricum nu-i schimbam, educație nu le făceam, de ieșit cu vreunul la cafea nu aveam de gând să ies. Erau doi golani din România care se purtau la fel peste tot și care din păcate se vor purta la fel.

En fin, am ajuns acasă ok, fără probleme. Ideea este însă că probabil majoritatea femeilor au avut parte de grobianisme din astea la viața lor. Eu mă gândesc așa, oare cine îi educă pe băieții ăștia, sau cine le permite asta. Tot femeile. Adică, probabil că dacă prima dată când au făcut așa, au „făcut un compliment” se întorcea fata aia și îi întreba ceva, orice, nu știu dacă ar mai fi făcut la fel. Dar depinde de atâtea chestii: dacă era singură, dacă era noapte, dacă erau mai mulți, dacă nu era Luxemburg ci Ferentari, dacă ea era curajoasă sau nu, dacă era genul care să tacă și să îndure, dacă voia atenție, dacă era și fusta scurtă, dacă venea dintr-un mediu în care era supusă la abuzuri constant. Etc…

Da, desigur că bluza era cumpărată și purtată și pentru că era sexy, dar nu a venit cu o etichetă pe spate cu textul „pentru că e bluza sexy, te poți exprima liber”, e de ajuns că sunt unii bărbați care se uită la femei ca la savarine și nu numai în țările arabe, să ne înțelegem.

En fin, articol scris la nervi, nu vrea decât să schimbe un pic filtrul prin care sunt privite niște femei de unii bărbați. Nu știu dacă reușește, dar măcar încearcă! Nu a fost un compliment, nu l-am perceput altfel decât ca pe un abuz. Atât!

Standard
Scânteie Culturală, Scânteie Expată

120BPM

L-am văzut aseară și o să-l mai văd odată. Minim…

Am plâns la filmul âsta deși am înțeles 70% din dialog, filmul fiind franțuzesc, sala arhiplină, subtitrare zero, eu cu prejudecăți, etc…

Nu e simplu să protestezi, sau să susții o cauză, nu e simplu să fii luat la întrebări de Poliție,-ceea ce mi s-a întâmplat,  cu atât mai puțin să fii luat pe sus de Poliție- ceea ce nu mi s-a întâmplat dar se întâmplă în film, pentru o cauză în care crezi.

Filmul este despre lupta unor activiști pentru conștientizarea ideii de SIDA și pentru lupta pentru medicamente în Franța condusă de Mitterand, în care numărul bolnavilor de SIDA era dublu față de cel din Anglia și medicamentele puține.

Este despre protest, altfel decât îl știu eu, despre dragoste alfel decât o știu eu, despre viitor și implicare.Și moarte, dar mai ales despre luptă.

Am plâns la finalul filmului și am vrut să nu mai fiu așa închisă, knowledge is power, cum era vorba în film, adica dacă știi chestii ești puternic… En fin, îl recomand din suflet. Mai jos trailer-ul.

 

Standard
Scânteie Călătoare

Lupta difuză

Am făcut un pas, am coborât o treaptă adică și mi-am rearanjat spatele. Coboram pe peron și mă grăbeam să prind metroul care era în stație cu ușile deschise. Am simțit durerea aia până în suflet. A fost cea mai mare ușurare când am simțit că a dispărut, dar cum am simțit că a dispărut m-a făcut să mă simt mai bine față de tot răul pe care l-am făcuit voit sau nevoit, cu gândul sau cu fapta, în ultima vreme. Ajunsesem pe zero, plătisem… atât de bine o simțisem, atât de clar încât am crezut că nu a fost întâmplătoare. Semn divin dar scăpasem de chinul din seara aia.

Mai devreme, mă întinsesem către spătarul unei bănci în față la Petit Palais și probabil într-o mișcare greșită, nu știu ce nerv sau tendon mi-am întins sau prins, sau nu știu. Cert este că m-am ridicat și la primul pas am rămas țintuită locului. Pașii de balerină m-au ajutat doar să scot sarea din mine într-un timp record, să încerc să-mi controlez respirația sacadată și să-mi rețin lacrimile iar zgomotul orașului să mi se pară și mai departe decât mi se părea. Hmm, ciudată liniștea asta. De fapt nu era liniște, era ca în avion când aterizează și urechile sunt înfundate iar toate zgomotele le percepi difuz și îndepărtat.

Era diferit Parisul acum. Îl simțeam diferit. Nu avusesem timp să mă pregătesc pentru el, vizita mea în orașul meu preferat nu fusese programată ca celelalte, nu avusesem timp să mă gândesc: o să fac aia și aia și o să vizItez aia și aia. Nu, a fost o fugă continuă, să nu pierd trenul din Lux, să-mi iau totuși actele cu mine, să arunc două bluze în geantă și să-mi cumpăr un ziar, pe care oricum l-am uitat în primul tren, de emoție bănuiesc.

A fost cald, m-am bronzat în față la Sacre Coeur, stînd pe o bancă și privind de sus Parisul. A fost frig, pe bulevardul Haussmann, am mai avut nevoie de o haină. Am coborât mult și am urcat și mai mult în Paris week-endul ăsta. Și nu mă refer numai la cele câteva sute de trepte pe care mi le-a simțit nervul ăla din spate cum simte un lemn fiecare cui care intră în el, metaforic desigur, pentru că lemnul nu simte, eu am fost extrem de trează și am simțit chiar mai mult decât eram pregătită weekendul ăsta. Am plutit peste Tour Eiffel, fără să fi băut alcool și am coborât în Hades după sufletul meu fără să cer să mi se deschidă poarta, doar urmându-l. Dezinvoltă m-am uitat la trecători, vitrine și la cozile formate pentru a putea gusta din farmec în fața unui vapor care era tot o petrecere în noaptea aia pe Sena și la fel de dezinvoltă am dat indicații despre metroul de la Invalides, de parcă eram de-a locului.

Webp.net-resizeimage (16)

Am vrut să topesc o clanță, cum au topit lacătele de pe Pont des Arts. Desigur că nu am putut, dar am vrut. Am avut speranța cu mine permanent, dar speranța e o curvă bătrână, chiar dacă moare ultima, până atunci te chinuie, sau te chinuie cât o lași să o facă, sau până lași capacul cutiei Pandorei de tot.  Durerea de spate o simt și acum, surdă dar o simt, probabil suvenir de la Paris. Până la urmă cum de am observat eu Fântâna de la Saint Michel? Pentru că trebuia să văd lupta aia firească din fiecare între bine și rău, între înger și demon, lupta permanentă din orice om. Aș fi putut vedea Parisul murdar, mulți îl văd, eu niciodată. Câteodată am ochelari de cal, nu văd decât în față, iar uneori am ochelari degeaba, nu mai văd deloc. De cele mai multe ori, de fapt.

Am plecat din Paris mai caldă, un pic mai liniștită. „O să fie bine, nu există variantă!” mi-a spus mie cineva odată când mi-a zis și că o să fac o călătorie mare. Călătoria cred că o tot fac de două luni, dar cred că e mai mult în mine, decât în orașele pe care le vizitez sau în care trăiesc. Dar cum altfel poți să vezi exact cine ești? Dacă nu te descoperi în diverse stări, în diverse situații, poate în diverse orașe dacă ai privilegiul acesta, pe care eu chiar îl am din plin și pentru care nu uit să mulțumesc, zilnic.

Standard
Scânteie Socială

În afara tiparelor

Trezirea la realitate e mereu dură.

Cea de azi nu mi-a plăcut deloc, așa e când revii de la Paris in lumea reală, IRL cum ar spune o prietenă de acasă…

Citeam un interviu cu Brigitte Macron în tren, îl reciteam mai exact, că așa sunt eu, uneori trebuie să citesc d2x să înțeleg odată, sau să mi se explice dnx să nu înțeleg niciodată, e și asta o variantă. Nu mi-a plăcut, nu era autentic, bine revista e glossy, așadar interviul era într-un anume fel structurat. Mda, m-am gândit la ei, când au fost alegerile în Franța, m-am gândit că în România nu ar fi ajuns nici în turul 2 un tip de 37 de ani, însurat cu o tipă cu 24 de ani mai în vârstă. Pentru că așa suntem noi românii, conservatori și neobișnuiți cu relații care nu se încadrează în tiparele clar definite pe principiul : trebuie să. Și aici ar urma o lungă listă cu ce trebuie să fie și cum trebuie să fie o relație ideală în România. Oricum nu una cu diferență așa mare de vârstă și mai ales în care tipa e mai în vârstă.

Traiul meu în altă țară însă, a însemnat și întâlniri cu astfel de situații, diferite. Doi băieți frumoși care se țin de mână nonșalant și trec zâmbitori mai departe în Lux, sau două fete care se îmbrățișează mai mult decât prietenesc sâmbătă seara în Paris. Relații cu care nu prea mă întâlnesc în România, de altfel.

Revenind la Brigitte, pot să-i spun așa, spunea că nu vrea să i se spună d-na Macron sau Prima Doamnă, citeam interviul și mă gândeam că a avut parte de destule procese de-a lungul vieții. De conștiință probabil, fiind căsătorită și fiind mamă a 3 copii, având o legătură cu un puști, procese în care nu a fost nici măcar martoră dar unde a fost judecată clar pentru relația asta, procese private însă multe publice, mai ales că el este persoană publică de după finalul facultății. În fine, interviul m-a făcut să mă gândesc la relații în general și la societate. La cea în care trăiesc încă și la cea din care am plecat și în care am fost crescută. În România se aruncă foarte ușor cu pietre, ne place să judecăm și să acuzăm destul de mult, în timp ce aici am impresia că lumea își joacă spectacolul undeva mai departe totuși. Mă gândeam că am citit articole pline de otravă la adresa ei sau a lui și în presa franțuzească, însă până la urmă francezul a votat. Și l-a votat pe el, așadar a validat-o și pe ea. Pentru că acum ea scrie de la Elysee corespondența cu stiloul.

Nu am concluzie. Viața reală bate filmul de multe ori, situatii și relații în care nu crezi că ajungi, se întâmplă. Spunea Brigitte că întâlnirea ei cu el a fost „vitală”, mă gândeam că pentru fiecare vital e altceva, desigur. Oricum, e important să nu treci pe lângă dragostea din viața ta, cred că asta ar putea fi totuși concluzia.

 

Standard
Scânteie Călătoare

Ratacirile fetei nesabuite

Sunt la Paris. De aseara sunt la Paris…. Sunt romanca si totusi uneori am impresia ca m-am nascut si aici. Macar un pic.

E o stare speciala pe care mi-a indus-o mereu orasul asta. Cred ca datorita balcoanelor din fier forjat pe care le ador sau a masutelor de la terase care au diametrul de 30 de centimetri, cred, sau a perechilor de indragostiti mai numeroase decat oriunde altundeva.

Pe platoul care incheie scarile de la Opera Garnier, mai multe perechi danseaza tango. In spate o fereastra e deschisa si se vede tavanul pictat de Chagall. In claxoane, traversez strada un pic mai repede decat obisnuit.

Alba-neagra la Tour Eiffel, smecherita de tigani romani (am voie sa spun tigani, da? ca tigani sunt) e fermecatoare in ochii multimii naive care e prostita cu repeziciune. Niste africani vand suveniruri pe Esplanada la Chaillot. Imi fac un selfie fix unde are si Hitler poza. Si inca 2 miliarde de oameni, probabil… O pustoica super-agresiva vrea o semnatura si niste bani pentru „caritate”.

Am un suflet umbrit zilele astea. As vrea sa ma simt mai vinovata ca sunt la Paris si nu ma simt. Sunt fericita uneori, e uimitor pentru mine sa realizez asta. Ma gandesc la romanul lui Llosa de unde am imprumutat titlul scrierii de azi, cata drama… Intelepciunea si beatitudinea sunt peste tot, trebuie doar sa fim deschisi la ele. Uneori pot sa fac asta, sa fiu atenta sa nu pierd nimic important… Imi pare rau ca nu pot sa fiu asa continuu.

Mereu am zambit la ideea de „sticluta cu aer de Paris” – 10 euro, dar mi-am dorit sa pot pastra cumva aerul asta. Azi, daca as putea, as pastra starea si ziua asta si aerul de Paris. As pastra tot…

Standard
Scânteie Expată

Tratament

Pentru că m-am trezit cu o durere de cap și altele mai profunde, asta desigur când a sunat alarma, pentru că am uitat să o dezactivez deși e zi liberă, m-am gândit să-mi petrec ziua afară.

Și mi-am petrecut câteva ore, deoarece vremea asta schimbătoare nu m-a lăsat să stau mai mult. Aici plouă cu niște picături mici-mici și calde, maxim de enervante, e ca și cum ai trece printr-o perdea de apă, sau mai degrabă printr-o peliculă, permanent. Mie îmi place ploaia, dar ploaia de aici e diferită, nu știu dacă îi sunt așa mare fană ca acasă.

M-am uitat la toate vitrinele posibile, am intrat în niște magazine, da erau deschise unele. Adică magazinele păgânilor, a necreștinilor de fapt, erau deschise. Magazine chinezești, indiene, toate restaurantele națiilor ăstora și ale altora, cam tot ce e după granița cu Turcia, deschis. Bine și terase și restaurante obisnuite, că noh, e afacerea lor să fie deschise în zile în care lumea e liberă și iese din casă.

M-am oprit la o farmacie, deschisă și aia. Super. Aveți Nurofen? – adică ibuprofen cu publicitate? Da. Bun, vreau. De 400 e bun? E perfect! Vreau și un ceai vă rog, dada e perfect acesta. Mă face mai tânără și mai frumoasă? Oh, perfect dați-mi două cutii vă rog. Ah, nu? Doar mai sănătoasă, e ok, una e de ajuns. A zâmbit farmacista larg, i-am văzut dantura perfectă, amuzată sincer de vorbele mele. Sănătate și o zi bună! 17,43 euro. Am plătit, am ieșit din farmacie și m-am uitat pe bon. Ce poate să coste atâta? Adică nu am luat decât o cutie de Nurofen 6,61 euro și un ceai banal 5,04 euro. Am plătit o taxă de 5,78 euro pentru că e farmacia deschisă în zi de sărbătoare. Se numește „taxe dimanche plus ferie”. Zilnic învăț ceva în țara asta… Azi despre taxe. Păi dacă știam eu, nu așteptam până mâine? Adică nu aveam temperatură să îmi trebuiască ceva urgent de scăzut febra, aveam doar temperament și ăla destul de potolit. Oricum o durere de cap arată că încă am cap, ceea ce e lăudabil, așa cum o durere de suflet arată că încă am suflet, ceea ce cred că nu e lăudabil, e doar echitabil.

După câteva ore de umbat hai-hui prin oraș și după ce mi-am clătit ochii în toate vitrinele din centru, m-am așezat la o masă la o cafenea, vorbeam la telefon. Cu răbdarea nu stau bine, am mai spus, după 3 minute nu venise nimeni, m-am ridicat și m-am mutat la altă masă la altă cafenea, povestind cu my BFF despre diverse dureri pe care le încerc zilele astea. „Bonjour, s il vous plait, donnez moi un cafe”… vai dragă, zici că sunt în filme, cine ar fi zis acum un an? Mda, cine ar fi zis? Plătesc, 2.5 euro, mă simt generoasă, las 3 euro, m-a mai lăsat și durerea de cap, am luat Nurofen de 400 cu cafea, cum să mă simt altfel? Restul durerilor trec mai greu, dar trec, cică ajută odihna, alte activități, etc. O să văd.

Zi mohorâtă azi, dar odihnitoare și plină de învățăminte. Mă gândeam la un nou sistem de taxare să-l propun guvernului Dragnea, sau nu, mai bine unui guvern competent, apropo oare ce mai face Dacian?

Standard
Scânteie Expată

La muncă

Din înțelepciunea popoarelor cu care lucrez sau îmi petrec timpul la sală, la suc, etc., azi despre muncă.

Pentru că eu am lucrat azi, da știu așa e în Occident, se muncește nu se face punte. Glumesc, se face și punte dar nu a fost cazul la munca mea… mda, invidia și răutatea mea dau pe afară, ele vor scrie azi 🙂  … În fine, ce am observat eu uitându-ma la statisticile de pe blog de la mine din zilele astea libere este ca mi-a scazut numărul de cititori. Nu dramatic, adică să mă îngrijorez că uite ce scriu nu e bine primit de public, dar este o situație repetitivă când se face câte-o punte în țară. Ceea ce înseamnă că o parte din cititorii mei, îmi citesc schijele la muncă. Și cum de 3 zile în România nu se lucrează … mă aștept ca și mâine statisticile să indice același lucru. De unde trag eu concluzia că lumea nu muncește chiar 8 ore dar stă 8 ore sau chiar mai mult la muncă. Rău! Timp pierdut și pentru companie și pentru angajat. Dar noh, schimbi greu mentalități.

Revenind la mentalității străine și la schimb de info, povesteam azi cu Ilaria, o colegă italiancă despre cât de diferită e munca în Lux, într-o companie germană, față de munca în Italia, în orice fel de companie.  Pentru ea de exemplu a fost greu să se obișnuiască cu sistemul de muncă de 8 ore cu pauză de 30 de minute, pentru că lucra 4 ore apoi mergea acasă, mânca și revenea după 2 sau 3 ore,mai lucra vreo 2 ore și gata, la dolce vita. În companiile nemțești e implementat bine sloganul ăla cu „langsam aber sicher”, adică „încet dar sigur”, în timp ce în Italia era și încet și nesigur. Spunea și ea că s-a luptat cu prejudecăți de genul „oh, muncesc italienii de-i dor mâinile”- adică aproape deloc și tocmai asta a vrut să schimbe, percepția asupra conaționalilor ei. ÎI e greu. Ea apreciază stilul italian de viață, însă îi place și să muncească altfel. Spunea că un mix ar fi binevenit, adică ar fi ok dacă în Italia s-ar lucra mai cu spor mereu chiar daca s-ar păstra pauza de prânz, nu cantitatea muncii e problema ci intensitatea cu care se desfașoară și la fel calitatea. Spirit mai liber, Ilaria  voia sa fie stăpână pe viata ei, independentă și autonomă și nu i se părea amuzant să dea raportul unui iubit care se apropia de 30 de ani si stătea încă la părinți, că așa e în sudul Italiei construită societatea care mai are un pic și face implozie.

Mda, avea dreptate. În tren dimineață citeam asta, după Italia doar în România mai e așa de tragic privită munca. Și din ce știu eu despre italieni, o întelegeam perfect pe colega mea. Am niște prieteni, băieți, peste 35 de ani, bărbați adică, scuze, care locuiesc cu părinții încă și care nici nu se gândesc să plece. E mai comod așa. Ilaria nu voia tipul ăsta de băieți, voia alt tip, l-a întâlnit 🙂 .

Revenind la slogane și la dorința de muncă, „Arbeit macht frei”  – Munca te eliberează adică, dacă nu era folosit de naziști la intrarea în lagăre, putea să facă o frumoasă carieră în orice companie românească sau italienească, privată, nu de stat ca și ideal de angajare, mai ales dacă era spusă de un investitor care oferea salariu și condiții vestice.

Dar de fapt, eu scriu aici despre muncă cu drag și spor pentru că azi la muncă am citit un articol. Nu aruncați cu pietre, că nu era pe Facebook-că oricum nu am, dar nici nu am acces la Fb, mail, WA, adică nu am acces la nimic aproape chestii din astea de societate care dau dependență. Dar citeam azi într-un curs pe care a trebui să-l urmez că noh, eu mă tot educ ca să pot să ajung și mai nefericită, așa, citeam o istorie foarte draguță despre diferențe, v-o împărtășesc ca să vedeți cum mă înțelepțesc eu zilnic. 🙂 , asta în cazul în care cineva a reușit să mai ajungă până în acest punct al articolului și nu a închis pagina după rândul 20. Pe malul mării se plimbau un bătrân și un copil, copilul se oprea lângă fiecare stea de mare și o arunca în apă. Bâtrânul se uita la el cu interes și nu spunea nimic, însă il oprește totuși si-l întreabă, de ce o face? „Cum de ce? Ca să poată să trăiască, să fie altfel”, bătrânul s-a uitat la el și a zâmbit amar „Păi sunt kilometri de țărm, mii de stele de mare, crezi că o să faci vreo diferență, că o să conteze?” la care băiatul i-a răspuns „pentru cea pe care o arunc înapoi contează, este o diferență”, am zâmbit și i-am trimis link-ul și Ilariei. 🙂

Standard
Scânteie Aleatoare, Scânteie Expată

Rătăcirea

În zilele astea pline de lene și de muci ( ehe, s-a desfundat și nasul ăla, că doar cât să stea înfundat?) m-am uitat uitat în mod obsesiv-compulsiv la filme. La tv, pe net, la cinema…

Da, am luat o piatră în gură și m-am dus la cinema. 11 euro biletul la avanpremieră la „Atomic Blonde” la mall. E și aici mall, dar contrar Brașovului, sau României să spun așa, aici la mall merge lumea mai sărăcuță și care efectiv nu are activități, nu lumea bogată. Cea bogată merge în centru la 10 euro paharul de șampanie și terase cu fețe de masă albe ca neaua unde e 200 de euro meniul și când te ridici de la masă faci 20 de pași și ajungi în magazinul Cartier, par exemple. Și la teatru bănuiesc, sau filarmonică. O să ajung și acolo, în toamnă sper. Adică la teatru, bogată nu cred că o să ajung. Sau mai știi?

Am luat un autobuz să ajung la mall. E cam la 15 minute de mers cu autobuzul hybrid de mine, aici toate autobuzele sunt hybrid au și motor electric și pe motorină- nu știu cum functionează exact, cert e că funcționează bine. Orarul de circulație e afișat ca la Brașov pe ecrane în stații, așadar știi bine dacă poți fuma o țigară sau o poți irosi trăgînd doar două fumuri până vine busul, programul am observat din săptămâna când îmi căutam casă în Lux, se respectă. Autobuzele sunt ca din desene animate, adică foarte vesele, colorit așa. de vară, plăcut privirii. E amuzant să faci un tur de oraș, sau în fine, pentru mine a fost.

Percepția e circumnstanțială. diferă de la om la om și de la situație la situație. Ziua asta mohorâtă cu 15 grade și ploaie și burniță am perceput-o ca pe o evadare, o fugă de restul îndatoririlor. Uneori sunt faine ziele pline de lene și muci, poți să te bucuri altfel de vreme și de confortul lucrurilor simple, de genul privitului la tv sau vizionării unui film, a gătitului unei tigăi picante sau a sorbitului unui ceai în vârful patului. 🙂

Revenind la cinema, asta e partea de seară, când a trebuit să-mi aerisesc creierul mare și pe cel mic, 🙂 în drum spre stație printr-o ploicică fină care mai mult mă enerva decât mă uda. După călătoria gratuită, cu busul prin oraș, că așa e sâmbăta, am ajuns la cinema. Mi-am luat bilet de la un tonomat, am plătit cu cardul, că pot de câteva zile. Cinema-ul e frumos, mi-a plăcut, elegant. Pentru 11 euro am avut un loc pe  canapea „cosy” cică, cu măsuță pe care am folosit-o doar pentru a-mi ține geanta, că am rezistat tentației de a-mi lua floricele, vorba aia „Redu sarea!”…

Filmul ales, ” Atomic Blonde” voiam să-l văd de când i-am văzut prima reclamă. Mi-a plăcut mult Berlinul, în top 3 orașe favorite dupa Paris și înaintea Istanbulului, așa că nu mă dau în lături să-l revăd măcar pe peliculă. Acțiunea interesantă, Berlinul în noiembrie 1989 la finalul Războiului Rece, însă neverosimilă. O spioană, agentă triplă care bătea, omora, trăgea cu arma, înnota, conducea mașina, făcea sex cu o altă tipă, toate astea fix ca-n filme. Nota 10 însă pentru coloana sonoră, pentru ținutele tipei, pentru atmosferă. Ca și detaliu, în Alexanderplatz, într-o scenă, rula „Stalker” a lui Tarkovsy. 🙂 Eu am ales varianta originală de vizionare, cu vocile originale și subtitrări în germană și franceză, fain, pentru a mă putea integra mai ușor în atmosfera asta „multi-culti” pe care o emană orașul.

Pe drumul spre casă, cu ochii în telefon și gândurile aiurea, m-am suit în alt autobuz și desigur că m-am rătăcit. Nu a fost problemă, m-am redresat pe parcurs, mereu o fac. Dar ce sunt rătăcirile altceva decât adevăratele călătorii? Dupa cum spunea o prietenă înțeleaptă. 🙂 Eu tocmai am încheiat una.

Standard