Îngeri, serafimi, categoria asta

Joi seară am fost la teatru. Am suspendat boicotul și cu drag am primit un bilet la „20 de minute cu îngerul”. Piesă laudată din mai multe părți de persoane care gustă cultura în mod frecvent.

Pe mine nu m-a impresionat neam. Dar deloc aproape. Actorii nu au jucat, au țipat toată piesa, unii la alții-către noi, către regizor-bănuiesc. Decorul și costumele au fost foarte sărace, singura care a mai salvat ceva a fost ideea. În ziua de azi mai poate cineva ajuta dezinteresat? Cât de bolnavă a ajuns societatea postmodernă astfel încât să nu înțelegem că mai există și oameni care nu doresc nimic în schimbul unei fapte bune? Deși dacă stau să mă gândesc la știrea care m-a uimit tot ieri probabil că foarte puțini. Perplexitatea cu care privesc personajele principale o faptă bună a reușit să mă pună un pic pe gânduri. Suntem jalnici dacă cerem explicații pentru fapte bune.

Vineri urma să merg la film „Un pas în urma serafimilor” cu Vlad Ivanov. Super actor, îmi place mult și după ce l-am văzut și la teatru, îmi place și mai mult, însă nu am reușit pentru că toooate biletele erau date/rezervate, ceea ce mi se pare superb.

Nici piesa de teatru și nici filmul nu sunt religioase. Sau nu sunt primordial religioase, deși în piesa de teatru este o scenă dramatică în care îngerul este răstignit precum Iisus Hristos și singura care îl înțelege și apără se resemnează în fața situației ca Pilat din Pont. Despre film nu pot să spun decât că aștept cu nerăbdare să-l văd.

Gest impresionant

La știrile de la România tv titlu de știre „gest impresionant, niște copii au dat de mâncare unui bătrân amărât”… Urmează știrea detaliată cu niște întrebâri care frizau cretinismul de-a binelea. „Ce v-a determinat să faceți asta?”, genul ăsta de întrebări.

Anul de grație 2017, în care o faptă normală devine impresionantă și subiect de știre, pentru că e faptă nu gest. Am crezut că nu văd bine, dar am văzut bine, aveam și ochelarii proaspăt curățați, deci condiții de vizibilitate optime.

Pare că în țara asta nu se întâmplă nimic. Nu mai erau știri, nu se întâmplă nimic în economie, justiție, nicio știre concretă internațională. Adică mă gândeam la producătorul emisiunii, cam cât de praf e? La reporter? La editorialist? Eu sincer cred că îi dădeam afară inainte să-i angajez. Adică da, înțeleg că e un post PSD-ist, cu calitate către minus infinit, cu design și semnale auditive pentru vârsta a treia. Înțeleg toate astea, însă nu înțeleg când s-au schimbat valorile atât de tare încât o faptă normală și bună să fie știre.

Sunt eu total defectă? Nu exclud posibilitatea aceasta, deși persoane cu studii aprofundate în acest domeniu îmi infirmă ipoteza, dar nu mă pot opri din mirare.

Cred că reziliez abonamentul la cablu, până la urmă posturile acestea de televiziune există pentru că există persoane care le urmăresc. Dacă nu ar fi așa, probabil s-ar închide, ceea ce ar fi excelent.

La pas

Azi am reușit să bat Brașovul pe jos, pentru că mersul pe jos face piciorul frumos, desigur, așa se spune din bătrâni. Din bătrâni se mai povestește că-n tot anul negreșit Mos Crăciun pribeag sosește dar asta este istorie de povestit peste 3 luni.

Revenind la Brașov, am observat că parcarea din spate de la Aro nu mai există și acum pe acel loc este o piațetă- Sf. Ioan adică. Cu un hub electric la care apreciez utilitatea, inovația copiiilor și idealismul motto-ului :”Care este visul tău?”. Oricum, mi-a plăcut ideea, poți încărca telefoane, laptopuri, hub ul este alimentat de o celulă fotovoltaică- iată viitorul. La pas prin Brașov am văzut că e schelă la Rectorat, sper să-i schimbe zugrăveală până dă înghețul și în sfârșit nu mai e schelă pe Mureșenilor la clădirea aceea care nici nu mai știu ce era că am impresia că schela era din adolescența mea acolo, en fin o clădire mai sus de librăria Șt. O. Iosif. Trei noi cafenele am detectat, în una am și intrat, pe straďa H. Benkner aproape de liceul Honterus. Ai șansa să te simți adolescent pentru că e spațiul mic și apropierea de liceu îl face dispus la gălagie, însă cafeaua e foarte bună.

Însă cea mai interesantă chestie pe lăngă macaraua verde din Centrul Civic care construiește un mall că de asta avem nevoie-de locuri închise unde să cheltuim banii și să fim văzuți cum îi cheltuim, așa, cea mai interesantă chestie a fost Biserica Punctul Zero. În Tractoru. Adică o hală gri pe care scrie că e biserică. Și care are un site din care nu am înțeles decât că nu e nevoie de multă gumă de mestecat creierul dacă ești disperat…

Din nou la lucruri serioase, pentru că Teatrul Sică Alexandrescu are un nou director care a câștigat un concurs deci nu a fost numit politic de domn primar și pentru că am vazut niște afișe noi, mâine merg la teatru, am suspendat boicotul.

Și ca să închei cu un citat de pe site-ul amuzant al sectei, se schimbă și culoarea frunzelor pe Tâmpa, în Brașov „unul din cele mai frumoase orașe din România”.

Autostrada virtuală

Azi la Vaslui, Ministrul Comunicațiilor, Lucian Șova, a inaugurat în nu știu ce comună, rețeaua de internet. Inaugurare cu fast, cu pâine și sare și struguri.

Atââât ! La școala respectivă din cătunul respectiv există un singur calculator și privată. În curte, evident.

Ce m-a făcut să îmi dau seama că acest domn este pe din-afara realității și totuși nu, a fost faptul că a declarat că a inugurat o „autostradă virtuală”, adică internetul. Nu știu dacă vrea și autostradă reală, fiind totusi inginer AR cu facultatea absolvită la Brașov, dacă făcea mișto sau nu-și dădea seama de penibilul situației.

Cel mai trist este însă că nu este o fabulație, ci o știre de la ora 14:00 de la tv.

Libertate

Recitesc „Urlă haita” să nu uit de mine. Să nu uit cine am devenit. Este o devenire, este un întreg proces și nu e simplu și nu s-a încheiat.

A fost cartea care m-a însoțit și în auto-exilul la care m-am supus vara asta. Adevărul este că atunci când mi-era greu o deschideam oriunde și îmi dădeam seama că nu am dreptul să mă plâng, viața mea e uimitoare.

Nu se mai vorbește astăzi de Experimentul Pitești. Acolo comuniștii au dus o luptă cu spiritul și sufletul unor oameni în feluri abominabile. Nu doar cu trupurile lor, să reținem asta. Să rețină asta posteritatea. Uneori au reușit. Au distrus esența, au distrus prietenia, noima. Au transformat oameni în torționarii altor oameni. „Iadul sunt ceilalți” spunea Sartre. Cartea asta a lui Nicolae Purcărea arată asta însă arată și ca ceilalți pot fi Raiul.

L-am cunoscut într-o seară de iarnă, era decembrie. Am pășit pragul casei din Schei cu scepticism și emoție, nu știu exact ce l-a făcut pe băiatul care m-a dus acolo să o facă nici acum, după atația ani. Eram curioasă cred și un pic gălăgioasă, veselă și încurcată. Casa era plină de obiecte sculptate în lemn. „Uite, ăștia sunt dinți de lup” îmi arăta ceva pe masa la care am stat față în față, nu știam atunci că în închisoare a început să sculpteze. Nu știam aproape nimic. Eram nărăvașă tare, nu refractară însă,  ci chiar ciudat apropiată de un om pe care nu-l mai văzusem vreodată. Era vesel și optimist, povestea frumos și făcea mișto. Avea 91 de ani și era lucid deși trecuse prin chinuri de neimaginat când era mai tânăr decât eram eu atunci când l-am cunoscut. „Și ce citești?” imi amintesc că m-a întrebat. „Ăăă… Cortazar îmi place mult, Marquez, Nichita”… am zis eu în timpul tirului de întrebări la care eram supusă. „Pf, numai scriitori de stânga, comuniști”, mi-a zis serios și eu nu prea știam ce să zic, a zâmbit apoi „îmi plac și mie, ce bine că citești, o să avem ce povesti”. Și așa a fost.

Doi ani de zile, până s-a îmbolnăvit, l-am vizitat des. Am vorbit despre atât de multe lucruri importante. Am învățat că poți fi fericit în închisoare că nu zidurile sunt cele care te limitează ci propria minte, că tu poți singur să fii cel care îți sabotezi fericirea. Că dragostea e imensă dar trebuie cultivată și că toți trebuie să fim varianta noastră mai bună. Că este important să nu punem putregai pe scheletul nostru moral și că nu banii îți dau siguranță, ci încrederea în tine. Timid am găsit drumul spre biserică și am început să văd lumea un pic diferit. Duhul blândeții și al răbdării erau mereu cu dânsul, cu mine deloc aproape și acum duc lupte să fiu răbďătoare și le pierd încă. Mai am de învățat atâtea… „Și spune dragă, tu știi să faci ciorbă de salată?” râdea șugubăț de mine și de îndeletnicirile mele. „Da, dar fac rar” râdeam și eu. Este interesant când mă gândesc acum retrospectiv cât de mult râdea omul acesta cu suflet de tezaur. „Lui Dumnezeu îi plac oamenii veseli, încearcă să nu fii tristă prea mult timp” știu că mi-a spus odată probabil chiar atunci când mi-a dat cartea scrisă de dânsul și mi-a zis „să nu plângi!”. Nu am plâns, atunci nu am plâns, însă am lăsat-o de câteva ori din mână să pot să beau apă pentru că mi se uscase gura când am citit-o. „Deci ai fost la Paris. Și ti-a plăcut”. „Da, maxim”, am răspuns eu. „Am fost și eu și mi-a plăcut, dar la Văcărești ai fost?”. Am zis ca nu.  Nu știam ce e (a fost) Văcărești, mi-a zis zâmbind că o închisoare. Zâmbind. Cum zâmbea pentru Paris zâmbea pentru închisoare.

Au fost sute, mii, de oameni închiși pentru că s-au opus și pentru că au crezut în altceva. Nu știu cine se mai poate azi transforma în instanță morală să judece apartenența cuiva la o Mișcare care în esența apăra doar țara și neamul romănesc cu tot ce înseamnă ca identitate, adică biserica ortodoxă și apropierea de Dumnezeu. Însă „cine nu are păcat să ridice primul piatra”, citez aproximativ din memorie. Oricum ne e tuturor mai simplu să judecăm sau să nu luptăm sau să abandonăm, să nu iubim, să nu citim, să nu ascultăm, să uităm de lucurile simple decât să facem fix contrariul. Pentru că ar fi greu și ar presupune efort și ne-am da seama mai mulți ce este de fapt libertatea. Și poate nu e pentru toată lumea, pentru că lumea alege cum vrea să fie de fapt.

La asta și la altele mă gândeam ieri și la cum m-a schimbat întâlnirea cu dânsul. Pentru că în decembrie 2013 nu am știut că am întâlnit o minune. Mi-am dat seama însă doi ani mai târziu, când a murit.

Am învățat atunci ce înseamnă libertatea deplină. Încerc să o practic mereu, constant și fără temere.

La vita e tembella

A mea cu siguranță.

Titlul postării însă l-am găsit în cartea pe care am devorat-o azi-noapte cu drag. Știți senzația aia când îți pare rău că termini de citit o carte? Am avut-o eu cu cea a lui Razvan Exarhu „Fericirea e un ac de siguranță”. O recomand. E tonică, amuzantă și crudă, reală, autentic românească face bine la viziune și mai ales, din căte știu eu, la sănătate, pentru că cititul n-a omorât pe nimeni. Prelungiți-vă viața cu cartea asta.

„Iar eu înclin să cred că fericirea e bună la orice, nu numai la ocazii”. Din carte, citat.”La orice” nu am prea avut, însă știu perfect că am fost fericită anul ăsta urcînd o scară într-o gară, ocazie unică să trec de la probabil la sigur.

„Mă îndrept” a fost răspunsul meu de azi la întrebarea „ce faci?” sau la diverse întrebări variate pe tema a ceea ce fac. Răspunsul avea legătură și cu cartea și cu dimineața asta de septembrie. E bine să te îndrepți. Face bine la moral, atitudine, coloană, viitor.

„Macarele, râd in soare argintii …”

Era primul lucru pe care îl vedeam dimineața și ultimul pe care îl vedeam seara, o macara. Desigur la orele la care o vedeam eu, nu funcționa, însă în ultimele mele zile în Lux am văzut-o la treabă.

Mi-au plăcut mereu macaralele, ideea de construcție, ideea de viitor. Blogul a avut mult timp poze cu macarale, îmi amintesc că a trebuit să-i spun unui cititor că nu sunt inginer constructor, dar îmi plac mie, mi se par niște mașinării frumoase, așa cum îmi plac de exemplu și mașinile Audi, sunt în aceeași gamă pentru mine, nu ca utilitate sau folosință, desigur.

În Lux se construia cu frenezie. Nicăieri nu am vazut atâtea macarele, blocuri în construcție, atâta forfotă. Metrul pătrat de locuință sau birou închiriat era extrem de scump în perioada în care am locuit eu acolo. Știu că plăteam o sumă enormă pentru un apartament cu două camere și nu cred că aveam mai mult de 40 mp. Și nu era zona centrală sau rezidențială, din contră, Raiul prostituatelor și dealerilor de droguri, dar aveam totul aproape, plus că făceam 8 minute cu trenul până la serviciu.

Casa din Lux am lăsat-o într-o zi de luni. O lăsasem un pic mai frumoasă decât o găsisem. Aveam niște lumânărele parfumate verzi pe polițele de sticlă din baie, pentru că nu avea fereastră și uneori mirosul de închis era pregnant. Lăsasem și niște AirWick în priza din sufragerie – cu miros de primăvară, parcă. Am lăsat filtrul de cafea Philips, cumpărat din primul meu salariu și multe alte chestii de bucătărie. Am lăsat însă priveliștea la macara. De aia mi-a părut rău tare…. Mi-am împachetat toate lucrurile, efectiv m-am așezat pe geamantane să le pot închide, mi-am rupt o unghie desigur în procesul ăsta. Mi-am împachetat și amintirile din casa din Lux, aveam câteva de neprețuit, nu le puteam lăsa acolo, făceau parte din mine.

 

Știu că înainte să predau cheia, am mai mers odată în dormitor, mi-am aruncat o privire către pat și apoi una către macara, mi-am luat bagajele și am plecat la aeroport. Era soare și umiditate 82%. Mă aștepta când coboram din avion o altă (a)casă. Și cine știe ce alte macarale în alte locuri așteptau să fie fotografiate sau să se scrijelească două schije despre ele ?

Shhh

Sunt indragostita (de oras). Am fost rapita (de farmec). Nu am net (cersesc wifi). Am tacere (ma aud si eu in sfarsit). Revin (ca si cand). Asteptati? (activ – traiti adica – fara semne imperative) .

Acasa

In gara Brasov cu bagajele, impovarata si obosita aproape de limita superioara admisa. Am gasit un taxi cu un taximetrist care nu s-a deranjat sa ma ajute sa-mi aranjez bagajele in portbagaj. Pff, unghiile mele lungi si rosii au fost in pericol, spatele meu a resimtit kilogramele geamantanelor… si nici nu caram pietre, ci haine, cateva planuri, o idee timida de organizare a viitorului, cateva carti si niste schije de articole, niste povesti dintre care unele au avut deja finalul scris.

Am verificat cutia postala. Nicio vedere… nu mai scrie nimeni scrisori, nu mai trimite nimeni vederi-nici macar eu, desi pana acum 3 luni era o obligatie sa fac asta de peste tot de unde calatoream. Cateva facturi, multa publicitate, asa am observat ca s-au mai deschis pizzerii in Brasov si ca e promotie la o sala de sport- ei, aici o sa-mi fac eu abonament.

Cand am intrat in casa deja eram mai bine. Am deachis geamurile, am udat florile, m-am prins in niste panze de paianjen. Unele ale memoriei ca in romanul Cellei Serghi. Mi se potrivea. Am bagat frigiderul in priza, am desfacut un bagaj. Am iesit in oras.

La Livada cand am coborat din autobuz mi-au dat lacrimile. Nicio terapie nu e mai buna pentru suflet decat intoarcerea acasa. Povesteam asta la telefon cu tonusul deja exponential ridicat in momentul in care ma indreptam spre Sergiana.

„Buna ziua! Bine v-am gasit!” eu de colo. „Sarumana! Bine ati revenit! Cu ce sa servesc pana va hotarati la mancare?”… chelneri reali si cu chef de bacsis. Imi lipsise ciorba in strainataturi asa ca era clar ca asta voi manca.

Apoi mi-au aparut prietenii, pe rand. Sa zic acum „lacrimi si muci” e prea mult, oricum sunt extrasensibila si ultrafragila in ultima vreme, insa mi s-au umezit ochii. Schimbam carciuma dupa o plimbare prin centru, gasim una potrivita.

Bem o bere, doua, depanam povesti. Se rade la noi la masa, eu am un ras colorat tare, de intorc capetele altor meseni. Ies din bar un pic, sa respir. Pe Diaconu Coresi sunt baruri noi deschise de cand am plecat. Ma uit catre numele orasului luminat pe Tampa… sus, tot mai sus.

Amestec ciudat in suflet trairile. Diferite, rupte, zdruncinate si stinghere. Ajung acasa pe muzica rock data la maxim, vecinii au aflat clar cine m-a adus, la ce ora, cu ce masina. 🙂 Pentru cei care nu au viata e importanta viata mea si cum se desfasoara. Inainte sa adorm, imi palpaie Whatsapp-ul, primesc urare de noapte buna sau blanda, blajina sau binecuvantata, bizara sau bucuroasa, brava sau beata, binara sau … oricum, primesc ceva.

„E bine acasa! 🙂 ” La asta ma gandesc si adorm.

Spiritul de echipă

Ieri seară în București, ieșisem de la Hanul lui Manuc, am mers să luăm un taxi din față de la magazinul Unirea. Direcția Drumul Taberei.

Am crezut că fac AVC pe loc de nervi. Desigur din vina mea, că numai eu pot să ajung să fiu enervată de niște taximetriști. Știți că e o vorbă „oameni buni, oameni răi, șoferi și soții de ofițeri”, primele 3 categorii am întâlnit în viață, dacă nu exista categoria de șofer o inventam eu aseară. Specimene total aparte…

Cred că erau 6 sau 7 taxiuri în față. Taxiuri de companii serioase cu tarif de 1,39 ron/km să ne înțelegem, nu firme neserioase cu tarif de 3,5 ron/km sau cine știe ce alte fantome. Pe rând fiecare ne-a refuzat din diverse motive: Mda, unde mergeți? Ah, nu merg acolo/Sunt la ora de curățenie/50 de lei fără ceas că am aer condiționat/40 de lei fără ceas/ 30 de lei fără ceas. Deja mă gândeam dacă a fost o idee bună să revin în România. Adică atât de tare m-am enervat, dar nu neapărat m-a enervat nesimțirea ci faptul că mi-am amintit de scandalul cu Uber. Cât de nemulțumiți au fost taximetrișții de apariția Uber. Păi Uber a apărut tocmai pentru a fi o alternativă la o călătorie, așa cum am mai povestit. Da, trebuia să le fac plângere tuturor celor 7 la Primărie, apoi am înțeles că aș fi fost chemată la Poliție și dacă nu mergeam în data în care eram chemată nu li se întâmpla nimic respectivilor. Adică ce li se întâmpla era că li se lua licența, nu altceva. Dar bănuiesc că era de ajuns.

Până la urmă, eu fiind destul de obosită, cu nervii țichi și fără chef de scandal, dar oricum vociferîndu-mi destul de tare nemulțumirea, am luat un taxi de la o firmă oarecare. În timpul în care îi spuneam tovarășului de călătorie cam cât sunt eu de nemulțumită de anormalitatea situației acesteia, geamurile toate deschise, trafic greoi, mergeam foarte încet pe lângă celelalte taxiuri. Iar doi dintre taximetriștii care ne refuzaseră îl întreabă pe cel care conducea taxiul în care eram dacă sunt probleme că sunt eu cam agitată. Tot eu eram agitată … i-am zis doar să nu-mi adreseze vreun cuvânt că nu am dispozitie, asta așa din mașină dar iar … m-a mirat tupeul. Și spiritul de echipă, aha, taximetriștii sunt uniți. Spiritul de gașcă, sau de turmă, comportamentul de interlopi care se acoperă, se apară …

Pe parcursul călătoriei până în Drumul Taberei, dispoziția mea de a purta conversație era aproape nulă, însă taximetristul ne explica motivele pentru care sunt îndreptățiți să se poarte așa, cum poate el să plece oricând la altă firmă, cum se circulă fără ceas cum e „la fel peste tot”. Oh nu, nu e la fel peste tot. Unele lucruri sunt mai bune altele lucruri sunt mai rele, dar în general „peste tot” pe unde am pus eu piciorul lumea e mai civilizată decât la noi.

En fin, bine am revenit în România, bine că mi-a trecut și euforia!

Calea Victoriei

În București e farmec cu iz de mahala amestecat cu parfum de Paris.

Așa mi se pare mie. Se conduce haotic, sunt foarte multe mașini, foarte puține parcări, sunt prea multe gropi și denivelări în carosabil și trotuar, însă și parcuri superbe.

Ieri am intrat pe Calea Victoriei printr-un gang din spate de la Arhitectură, am ieșit undeva lângă teatrul Odeon și m-am mirat un pic dar doar un pic de bustul lui Ataturk din fața de la hotel Ramada. Am înaintat agale pe lângă Palatul Regal, era închis Muzeul de Artă, azi poate nu e, iar în fața balconului de unde Ceaușescu a ținut ultima cuvântare m-am uitat un pic mirată la statuia lui Maniu și la hidosul monument închinat eroilor din 1989. Cu scuzele mele artistului, e horror, nu exprimă nimic din păcate. Adică mie nu-mi exprimă nimic, că poate altora cu mai multă trăire le exprimă.

Am ajuns la Ateneu. Nu am dat un leu, ca nu mai era nevoie, doar am avut un straniu sentiment de deja-vu, pe scările Ateneului o fată și un băiat în haine de seară erau personajele principale într-un pictorial, fix ca la Petit Palais acum o lună …

Am continuat să prind din farmec pe lângă Athenee Palace, Radisson Blu, dar parcă mai puțin șarmante decât Novotel. E interesant cum au păstrat sau de fapt au refăcut vechea fațadă a fostului Teatru Național, dispărut în urma bombardamentului din 1944.

Îmi plac mult și Casa Vernescu și Muzeul George Enescu – casă construită de G. Cantacuzino în care a locuit Enescu cu atât de capricioasa și instabila Maruca.

Am terminat plimbarea în apropierea Guvernului, urâtă cladire, monument de arhitectură brutalist-socialistă de un cenușiu trist. Am băut o cafea bună, servită de un chelner care m-a șocat prin atitudine. Nu mai povestesc, ca să nu fiu acuzată de elitism. Fumoasă Calea, oricum, cea a Victoriei.

Desteptarea

Calculatorul acesta nu accepta diacritice. Scuzele mele in avans pentru scrierea ne-romaneasca, mi se mai intampla si cand scriu de pe telefon sa nu o pot face cum trebuie.

A dat Dumnezeu sa ajung cu bine in patrie. La modul propriu mi s-au umezit ochii cand am aterizat. Stiu, sunt praf de stele de slaba ce sunt cand vine vorba de ajuns acasa si de alte cateva topicuri de mare interes pentru mine.

Ajungerea acasa m-a facut sa realizez ieri aglomeratia si spiritul de turma din aeroport, lipsa de ordine si educatie, stateam intepenita pe o scara rulanta nu din cauza super tocurilor pe care le aveam- ca aveam si din alea desi nu sunt indicate in calatorii, nu am avut ce face si a trebuit sa le incalt pentru ca ocupau mai putin loc in bagaj decat Converse-ii, nu doar tocurile, ghetele cu totul. Asadar nu doar din cauza incaltamintei ci si din cauza bagajelor si a faptului ca daca stateam pe dreapta scarii, altii se puteau grabi pe langa mine cum voiau. Dar nu aveau cum sa priceapa toti de ce stau eu asa, nemiscata. Greu…

Azi-dimineata pe o terasa in Bucuresti, mi-a aparut un zambet in coltul gurii, pe o punga de cafea Carabelaian- armeneasca dupa denumire cu mare incarcatura istorica si de mare pret- scria: sa ganditi bine! Desigur parafrazarea sloganului lui Traian Basescu cu traitul bine, dar m-am gandit ca poate e chiar mai mult, pentru ca indemnul de obicei este pentru cineva sa gandeasca si ni se pare de ajuns, nu sa gandeasca bine, ceea ce ar fi relevant si important si mai ales ar avea urmari.

Ajunsa acasa in plin scandal nationalist indus de o manevra filmata la un magazin Kaufland din Ardeal, dupa ce am locuit intr-o tara in care se vorbeau 3 limbi fara probleme si existau placute bilingve sau trilingve fara chestiuni de orgoliu desantat, m-am trezit in toiul unei discutii despre nationalism, patriotism si implicare. Mi-era dor pe de-o parte, pe de alta insa nu-i vedeam rostul.

Dar nici despre cafea si nici despre aeroport nu e vorba, asa cum nu e vorba neaparat de nationalism, ci despre schimbare. Am un prieten bun la Brasov cu care am discutii de catva timp despre imn si ziua nationala, despre faptul ca ar trebui schimbate. Imnul tarii mi se pare un mars funebru si versurile mai au un pic si te indeamna sa-ti pui singur capul pe esafod asteptind taierea, nu sunt niste versuri care sa te faca sa vrei sa te destepti sau sa traiesti. La fel cum ziua nationala fiind la inceput de iarna te imbie doar sa urmaresti un foc de artificii, o trecere cu torte a unei garnizoane militare si sa bei un vin fiert. Pentru ca se stie, alcoolul e frate bun cu romanul, de mic copil. Adica si de cand e vinul must si de cand e adultul copilas.

Noi am gasit variante, sa fie ziua nationala 9 mai. Daca se intreaba cineva ce este, e nasol de-a dreptul, inseamna ca a trecut prin lectiile de istorie ca rata prin apa. Este ziua independentei Romaniei, 9 mai 1877. Poti sa sarbatoresti mai bine vara decat iarna, te imbie mai mult la petrecere caldura decat frigul, iar daca se gandeste careva, vai dar 1 Decembrie era fix langa 30 noiembrie, se facea punte, nu-i bai am putea face punte cu 1 Mai, Ziua Muncii, atunci chiar ca bugetarii nu ar mai avea ce comenta. Glumesc! Din punctul meu de vedere puntile nu-s bune, scad vizualizarile pe blog ceea ce ma face sa refuz mai putine contracte de publicitate. Am gasit varianta si pentru imn, sau fie – Acolo este tara mea! dar nu cantata de Tudor Gheorghe ci in versiunea cantata de galeria de la CSU Sibiu, am ascultat-o cu totii in iarna cand au fost protestele contra Ordonantei 13. Bun, acum ca am rezolvat aceste chestiuni importante, sa vedem cum le si aplicam, ca e mai greu de aplicat decat de proiectat. Bine, eu am niste idei …

Poate ca suna ciudat, sau de neimaginat, de neinchipuit aceste schimbari. Dar sunt realizabile, nu sunt greu de facut si ar ajuta la cresterea ideii de sarbatoare a tarii acesteia. Da, am niste ganduri ciudate in dimineata asta, cred ca e de la cafeaua asta super smechera pe care o beau si de la aerul de Bucuresti, micul Paris.