Am coborât din taxi în fața hotelului Aro. Bătea vântul, îmi venea părul peste față, era cald și zâmbeam mai cald ca vremea.
Aveam niște treburi de rezolvat cu bani, de dat, că doar nu de luat, însă era bine. Mă simțeam amețită, probabil îmi crescuse tensiunea pentru că simțeam un țiut în urechi. Mă gândeam că trebuie neapărat să beau niște apă minerală să mă liniștesc, dar nu eram neliniștită, eram doar amețită.
Am coborât la Sergiana, voiam un păstrăv la grătar. Eu voiam, ei nu aveau mese libere, era o coadă imensă la rezervări, am renunțat. Mă frapa cât e de cald, nu aveam mănuși dar nu aveam nevoie, deși era 28 decembrie, hmm. Am mai colindat pe străzi. Eu și foarte mulți alți oameni. Era extrem de aglomerat. Mulți turiști străini, „e bine” mă gândeam. Nu văzusem încă centrul luminat, efectiv l-am ocolit. Stările mele nu rezonau cu luminițele din Piața Sfatului. Disonanța fusese destul de mare în ultima vreme.
Toată după-amiaza povestisem amintiri de peste vară, din călătorii. Era incredibil de cald, m-am uitat la un termometru de pe Republicii de la o farmacie, probabil Catena, însă nu-mi amintesc exact, indica 12 grade. „Extrem de cald”, dar probabil percepeam eu altfel căldura, pentru că oricum nu aveam cea mai bună stare fizică, deși răceala îmi trecuse. „Hmm, ciudat”, mă gândeam. În fața unui magazin de dulciuri, un cerșetor cânta un colind, trist. Sau nu știu, poate nu trist dar neplăcut auzului meu „deschide ușa, creștine”, lumea îi dădea bani, mai exact multă lume îi dădea bani …
Am găsit un restaurant nou, am intrat, ” aaa, pește nu avem, aaa, nici vinete, în rest avem de toate”, dar eu nu voiam să mănânc „de toate” … Pfai. Mi-am revenit după ce am băut apă minerală și după ce am povestit ceva de Porta Negri – un monument roman pe care l-am văzut la Trier– și după ce am făcut un scenariu SF care avea ca personaje principale o fată care pare foarte naivă, un funcționar de stat cu nume de animal sălbatic și o organizație de semi-finanțare care părea din altă lume. Fix scenariu SF.
Când am ieșit din restaurant, se aprinseseră luminițele în centru. M-a luat valul, efectiv, atât de multă lume era. Am mers cu valul, cu lumea, cu gândurile mele. „Hmm, mai sunt 3 zile din anul ăsta, bine că se termină” … nu știu unde mă grăbeam așa cu gândurile, cu anii. În Piața Sfatului era frumos. Arăta ca-n poza de mai sus, care nu e făcută de mine, nu știu de cine e făcută, am încercat să aflu, nu am reușit, îi acord toate felicitările mele. (Am aflat între timp – Emanuel Mitcu). Am făcut și eu niște poze, pentru rude și prieteni din alte țări și orașe. „E cam frumos Brașovul”, dada, fix la asta mă gândeam și eu …
Pe Republicii, un grup de copii cânta „Domn domn, să-nălțăm”, mai repede decât trebuia, graba strica melodia. Nu conta, erau foarte veseli. Magazinele erau foarte aglomerate, nu puteai arunca un ac. „Să vină lumea la Brașov!” mă gândeam eu, deși nu e chiar „poveste de iarnă” zilele astea, cu temperaturi de primăvară.