Uncategorized

Poveste de iarnă

Am coborât din taxi în fața hotelului Aro. Bătea vântul, îmi venea părul peste față, era cald și zâmbeam mai cald ca vremea.

Aveam niște treburi de rezolvat cu bani, de dat, că doar nu de luat, însă era bine. Mă simțeam amețită, probabil îmi crescuse tensiunea pentru că simțeam un țiut în urechi. Mă gândeam că trebuie neapărat să beau niște apă minerală să mă liniștesc, dar nu eram neliniștită, eram doar amețită.

Am coborât la Sergiana, voiam un păstrăv la grătar. Eu voiam, ei nu aveau mese libere, era o coadă imensă la rezervări, am renunțat. Mă frapa cât e de cald, nu aveam mănuși dar nu aveam nevoie, deși era 28 decembrie, hmm. Am mai colindat pe străzi. Eu și foarte mulți alți oameni. Era extrem de aglomerat. Mulți turiști străini, „e bine” mă gândeam. Nu văzusem încă centrul luminat, efectiv l-am ocolit. Stările mele nu rezonau cu luminițele din Piața Sfatului. Disonanța fusese destul de mare în ultima vreme.

5aea2676-8bd6-4fd9-be82-2a6f76c9e79c

Toată după-amiaza povestisem amintiri de peste vară, din călătorii. Era incredibil de cald, m-am uitat la un termometru de pe Republicii de la o farmacie, probabil Catena, însă nu-mi amintesc exact, indica 12 grade. „Extrem de cald”, dar probabil percepeam eu altfel căldura, pentru că oricum nu aveam cea mai bună stare fizică, deși răceala îmi trecuse. „Hmm, ciudat”, mă gândeam. În fața unui magazin de dulciuri, un cerșetor cânta un colind, trist. Sau nu știu, poate nu trist dar neplăcut auzului meu „deschide ușa, creștine”, lumea îi dădea bani, mai exact multă lume îi dădea bani …

Am găsit un restaurant nou, am intrat, ” aaa, pește nu avem, aaa, nici vinete, în rest avem de toate”, dar eu nu voiam să mănânc „de toate” … Pfai. Mi-am revenit după ce am băut apă minerală și după ce am povestit ceva de Porta Negri – un monument roman pe care l-am văzut la Trier– și după ce am făcut un scenariu SF care avea ca personaje principale o fată care pare foarte naivă, un funcționar de stat cu nume de animal sălbatic și o organizație de semi-finanțare care părea din altă lume. Fix scenariu SF.

Când am ieșit din restaurant, se aprinseseră luminițele în centru. M-a luat valul, efectiv, atât de multă lume era. Am mers cu valul, cu lumea, cu gândurile mele. „Hmm, mai sunt 3 zile din anul ăsta, bine că se termină” … nu știu unde mă grăbeam așa cu gândurile, cu anii. În Piața Sfatului era frumos. Arăta ca-n poza de mai sus, care nu e făcută de mine, nu știu de cine e făcută, am încercat să aflu, nu am reușit, îi acord toate felicitările mele. (Am aflat între timp – Emanuel Mitcu). Am făcut și eu niște poze, pentru rude și prieteni din alte țări și orașe. „E cam frumos Brașovul”, dada, fix la asta mă gândeam și eu …

Pe Republicii, un grup de copii cânta „Domn domn, să-nălțăm”, mai repede decât trebuia, graba strica melodia. Nu conta, erau foarte veseli. Magazinele erau foarte aglomerate, nu puteai arunca un ac. „Să vină lumea la Brașov!” mă gândeam eu, deși nu e chiar „poveste de iarnă” zilele astea, cu temperaturi de primăvară.

 

Standard
Uncategorized

Câtă fericire …

Știri mai triste decât în ziua de Crăciun, nu cred că am văzut.

Ambulanța nu face față apelurilor celor care au mâncat și/sau băut mai mult decât trebuie. După post (da, măcar ultima săptămână să ținem post) au dat iama-n „porcării”, surpriză, ficatul nu a făcut față. Nici Ambulanța …

Oameni părăsiți de familie, de prieteni, care caută spitalele și adăposturile sociale, pentru că singurătatea e extrem de apăsătoare. Depresii exacerbate de luminițe de Crăciun și de amintiri, rata sinuciderilor și/sau a tentativelor de sinucidere,  alarmantă …

„Nostalgici” ca să nu spun mai urât, am preluat fix cuvântul de la știri, la mormântul lui Ceaușescu, plângînd viața de dinainte de 1989, probabil cozile la lapte și la unt, cartelele, bancurile, cărțile date pe sub mână, teama de Secu, lipsa posibilității de a vorbi liber și de a călători liber, chestii din astea-neimportante …

După asta, am stins tv-ul și am băut un Fervex. Aș fi băut un Fernet Branca, că tot are sloganul „Life is bitter”, da un joc fain pentru echipa de marketing, dar nu m-a lăsat răceala. Eu am impresia că suntem un popor bolnav, care are nevoie de mai mulți doctori psihiatri decât termină facultatea de Medicină anual și de mai mulți psihologi decâți termină Psihologia …

Standard
Scânteie Aleatoare

Urare

Bunătatea de Crăciun e ca irigația fără ploaie, binevenită dar insuficientă.

Deși bunătatea în esență este o caracteristică intrinsecă, nu ca furia de exemplu care este o caracteristică extrinsecă – nu te naști furios, însă te naști bun, cum se face că e așa de greu să fim și noi mai buni și avem nevoie de sloganuri din astea publicitare pentru a exersa bunătatea? „De Crăciun fii mai bun!” spune Delia de cățiva ani în reclama de la Tuborg Christmas Brew. Așadar de ce avem nevoie să ne amintească cineva? Pentru că e greu, vă zic eu.

Webp.net-resizeimage (37)

E greu să te abții să taci, când ai putea să taci, deși știi că greșești sau rănești vorbind, e greu să fii calm când vezi cât te pot provoca alții prin indolența de care dau dovada, e foarte greu să-ți menții un echilibru cu atât mai mult să înclini balanța în favoarea binelui. Știu bine, pentru că sunt om și zilnic în mine se duce lupta. E greu să dai orice, doar din suflet, fie că e ceva material pentru cei care sunt mai strângători să zic așa, fie că e doar o vorbă bună, sau un gest frumos sau un zâmbet cald sau timp, sau un ceai ori un covrig. Și toate astea împreună sau separat, fără să aștepți răsplată sau recunoștință, că asta e cheia bunătății, cel puțin așa am învățat-o eu pe proprie piele.

Eu o să încerc să fiu mai bună pentru că eu în general sunt rea de gură, sau cel puțin așa am auzit. Cum acum două zile am avut o discuție despre bunătate și post, mi s-a spus că nu este așa de important ce bagi în gură ci este mai important ce scoți pe gură. Așa că m-am liniștit, de Crăciunul ăsta sigur sunt mai bună, pentru că tac, nu știu cât contează, pentru că nu e o alegere, e doar o consecință a răcelii. Bine, poate ar trebui nici să nu mai scriu, că e un fel de vorbă și asta. Și poate voi exersa tăcerea mai des în viitor, nu pe cauză de boală însă.

În încheierea acestor rânduri fără echilibru, am o singură urare: folosiți familia lexicală a cuvântului „bun” în orice perioadă din an cu intensitate maximă și mai ales faptic, nu doar verbal sau scriptic. Îmi urez și mie același lucru.

 

Standard
Scânteie Politică, Scânteie Socială

După 28 de ani

Începuse la Brașov cu 2 ani în urmă, în 15 noiembrie 1987, fusese înăbușită.

Apoi a continuat în 1989, după ce Căderea Zidului Berlinului a fost semnalul că lucrurile se vor schimba în Europa de Est. „Azi în Timișoara, mâine în toată țara!”, azi fiind 16 decembrie, 22 este ziua în care România este considerată liberă de comunism.

Însă după 28 de ani de la Revoluție, acum câteva zile în București se striga „Jos Comunismul!”. Un neo-comunism, într-adevăr, pentru că acum suntem în UE. Mă uitam dimineață la știrile de la ora 07.00 și vedeam o sinteză de ieri din Parlamentul României unde senatorii USR le făcuseră cadou celor de la PSD+ALDE+UDMR „Ferma Animalelor” de George Orwell. Mi s-a părut groaznic … Nu cartea, cartea este genială. nu gestul, gestul iar este de lăudat, însă mi s-a părut groaznic ca la 28 de ani de la căderea unui regim totalitar în România, să fie nevoie să li se bată unor parlamentari obrazul moral cu cartea asta.

Nu contest că momentan avem încă o libertate, simplu fapt că pot să scriu despre ce se întămplă este bine. Mă sperie uneori gândul că e posibil ca într-o zi să nu mai fie așa. O scrisoare semnată de 7 ambasadori ai unor țări membre UE, cer puterii din România tratarea cu maximă atenție a modificărilor la Legile Justiției. Degeaba. Sulfură de dispreț și nitrat de indiferență, asta au primit răspuns din partea puterii din România.

Și totuși, așa cum am mai spus, speranța a fost închisă în Cutia Pandorei. Nu e bine, deloc. Adică nu ajută pe nimeni să spere, pe mine una nu m-a ajutat cu nimic niciodată, însă mereu se speră la mai bine. Faza este că speranța nu este o acțiune. Dacă vrei mai bine, trebuie să faci ceva. Depinde acum de la caz la caz, ce este acel ceva. Să nu sperăm că la anul va fi mai bine, dacă anul ăsta nu am facut nimic. Pentru că dacă ne uităm la ultimii 28 de ani, am tot sperat iar rezultatul este cel de azi. „Jos comunismul!” va fi o lozincă de strigat și probabil nu va uimi pe nimeni, nici de aici nici din UE.

P.S. Am uitat să precizez ceva foarte important. Pentru ca noi să putem striga după 28 de ani liber în stradă, acum 28 de ani au fost declarați 1142 de morți prin împușcare din rândul civililor. 1142, da? La care s-au adăugat militari și angajați în aparatul de stat.

 

Standard
Scânteie Socială

Bursa Binelui

A început Bursa Binelui. Adică a început de ceva vreme dar m-am luat eu cu politica și nu am scris de ea.

Probabil vă amintiți de anul trecut campania sau de anul acesta din februarie, articolul despre cum a câștigat Fundația Bucuria Darului pe care eu personal o susțin de câte ori pot, Campionatul de Bine.

Dacă sunteți mai noi pe aici, vă aduc în lumina reflectoarelor Bursa Binelui și faptul că puteți alege un proiect caritabil  pe care să-l susțineți cu o sumă minimă de 5 lei.

Practic alegi un proiect din orice domeniu (social, cultural, educațional, de mediu, etc) care este înscris în competiție, donezi o sumă începînd cu 5 RON, maximul fiind la latitudinea fiecăruia, salariu și grad de generozitate, dacă acel proiect este câștigător, i se dublează suma obținută din donații în limita a 5000 de euro. Adică așa cum spuneam în februarie, uneori 5 lei fac cât 5000 de euro.

Anul acesta proiectul susținut de mine a fost câștigător, vă invit să-i susțineți și în campania asta cu orice sumă puteți și mai ales să le faceți o vizită, că bani pot dona mulți, dar ce sunt banii în lipsa timpului investit sau a sufletului implicat? Fundația Bucuria Darului și Cantina Mulțumesc se găsesc în Brașov pe strada Gospodarilor nr 5 sau pe siteul  www.bucuriadarului.ro

Sumele donate în cadrul acestui proiect nu sunt comisionate de către bănci, așadar spor la ales. Eu susțin în continuare orice face Fundația aceasta, pentru că efectiv face bine, însă puteți alege orice proiect vă convinge din cele înscrise în competiție. Aveți timp pănă în 19 februarie 2018, dar nu amânați să faceți o faptă bună.

 

Standard
Scânteie Politică, Scânteie Socială

O scrisoare către parlamentarii brașoveni ai PSD+ALDE+UDMR

Doamnelor deputat, domnilor deputați și senatori de Brașov,

În anul 2016, ați beneficiat de susținerea a zeci de mii de brașoveni, nu mă număr printre ei, deoarece viziunea mea este îndreptată în altă direcție politică, însă zilele acestea chiar dacă nu sunt reprezentată de către dumneavoastră nu prea pot să nu vă întreb următoarele:

  • cum vă simțiți acum când în campania electorală ați militat pentru scăderea taxelor iar la nici doi ani ați votat pentru înființarea Taxei de Solidaritate, din care nu se știe unde se duc banii?
  • sunteți bine cu gândurile dumneavoastră când ați promis prosperitate adusă de investiții, iar acestea lipsesc cu desăvârșire?
  • cum mai garantați siguranța populației când ați fost de acord cu eliberarea pe bandă rulantă a violatorilor și criminalilor, fără a face diferența, când există atâția recidiviști printre ei?
  • sunteți consțienți că prin votul pentru modificările la legile pădurilor ați scăzut pedepsele mafiei lemnului și o încurajați?
  • cât de bine dormiți fără somnifere, știind că este penurie de medicamente în țară, că există o criză a vaccinurilor și că învestițiile din sănătate tind către zero?
  • puteți să explicați, nefiind economiști, fiind doar politicieni PSD+ALDE+UDMR, ce vor însemna pentru economia României: TVA Split, mutarea contribuțiilor de la angajator la angajat, mărirea salariului minim pe economie, deficitul bugetar din ce în ce mai ridicat?
  • cum vă explicați că atâta lume strigă împotriva Legilor Justiției pe care guvernul PSD+ALDE+UDMR, le ajustează în funcție de dosarele unor personaje aparent insalubre moral din interioarele partidelor dumneavoastră?
  • cum vă simțiți ca simpli cetățeni cu studii superioare când Ministerul Educației este condus de Liviu Pop și Ministerul de Finanțe de Ionuț Mișa? Sincer, vă simțiți reprezentați de către dânșii? Vă oglindiți în profesionalismul dânșilor?
  • cât de încântați sunteți de faptul că sunteți mandatați cu un mandat pe care nu-l exercitați de fapt, deoarece în România momentan executivul legiferează, asta după ce vara trecută iar nu v-ați exercitat dreptul de vot cu care ați fost investiți și v-ați picat prin Moțiune de Cenzură propriul guvern?
  • sunteți bine când mergeți în Ungaria și Polonia, vreți să contribuiți în continuare la construcția unei dictaturi urmând exemplul acelor țări? Pentru că poate vă lipsește viziunea, însă vă spun că aceea este direcția către care sunteți de acord să meargă țara susținăndu-vă în mod orbește partidele sau mai ales conducătorii lor.

Nu am încheiere, vin sărbătorile, românii vor vrea să uite de politică pentru câteva zile, știu că a fost un deziderat acest lucru pentru dumneavostră, pentru a nu mai fi atenți la ce se întâmplă, însă am a vă aminti ceva. Acum 28 de ani era tot o iarnă, tot decembrie, lumea era scârbită … Cine uită istoria este obligată să o repete, mă refer aici și la clasa politică, însă și la alegători. Și chiar dacă vor mai dura 2 ani, sau 8, sau 28, se va repeta.

O cetățeană, Mihaela Scânteie

*Aceasta este scrisoarea pe care eu am trimis-o în cursul serii de azi tuturor senatorilor și deputaților brașoveni de la putere și de asemenea câtorva prieteni jurnaliști. Poți scrie și tu o scrisoare aleșilor, chiar dacă i-ai votat sau nu, este un gest democratic și civic, asta dacă nu ești de acord cu ce se întâmplă în țară și nu poți ieși în stradă.

 

Standard
Scânteie Politică, Scânteie Socială

Un rege trist

Scurt, despre Regele Mihai.

Nu am fost monarhistă niciodată, nu-i văd relevanța și utilitatea monarhiei în anul 2017, cum nu i-o vedeam în anii 90 sau mai devreme. E o chestiune perimată și desuetă, peste tot pe unde se mai poartă are caracter decorativ. Când mă gândesc cât de greu e să schimbi un președinte care e ales prin vot popular și pe care tot îl schimbi la un moment dat (vezi încercările de demitere ale lui Băsescu) mă gândesc că un monarh ar fi și mai greu de schimbat dacă nu e conform. Decapitarea cică nu mai e uzanță pe nicăieri zilele astea … deci …

Revenind la Mihai, am câteva lucruri care mi-s neclare și într-un dialog care nu s-a petrecut niciodată l-aș fi întrebat dacă aș fi avut ocazia 3 lucruri : De ce nu s-a dus la Radio Europa Liberă să povestească ce s-a petrecut în țară, ce se petrecea în anii ăia crânceni, în 50 și 60? Singurul interviu a fost în 1989, când vântul schimbării deja bătea peste tot. De ce nu și-a scris memoriile cu lux de amănunte să aflăm și noi pe bune ce dracu s-a întâmplat atunci în 1947, cum a fost șantajat, de către cine exact și în ce condiții, că vorba aia rămăsese ultimul, nu mai leza pe nimeni o eventuală poveste a lui despre ce s-a întâmplat, însă ar fi făcut multă lumină în sat și în manualele de istorie. Iar ultimul lucru de ce nu a ales să moară în România ci în Elveția, pentru că vorba aia când ai peste 90 de ani cam știi că urmează întâlnirea cu moartea și cam poți să alegi unde va fi, asta fiind așa un mare român …

Cam atât, în rest povești cu: aurul, vagoanele, Margareta, Nicolae, Iliescu, UE, doliu național,  … etc. etc. etc … irelevant.

Standard
Scânteie Socială

Un fel de final de an

Știți că vine sfârșitul și e momentul bilanțurilor. Sfărșitul de an, adică în două săptămâni și ceva, cam așa. Și în general pe la tv încep retrospective din astea cu evenimentele cheie din anul în curs. Că dacă ai uitat ceva, cumva, să îți rămână în memorie.

Eu în general, am memoria destul de bună, sau o aveam, am observat că odată cu îndepărtarea de data nașterii începe să mă lase, lucru perfect normal și de înțeles, până la urmă toți suntem datori cu o îmbătrânire și o moarte.

Revenind la bilanț, balanță și retrospectivă, răsfoind blogul un pic, îmi dau seama că anul acesta cel mai mult cred că am scris despre proteste. Și filme, asta în subsidiar, apoi despre călătorii. Uitându-mă în spate, îmi dau seama că timpul liber petrecut iarna trecută și iarna asta a fost în stradă. Timp de calitate, alături de prieteni, strigînd împotriva abuzurilor și probabil sperînd că vom învinge. Când Grindeanu a retras Ordonanța 13 eram în stradă, a fost iureș de bucurie, am crezut că e finalul … ce a venit după … ne cam îngenunchează moral. Ne apropiem cu pași repezi să sărbătorim 28 de ani de la Revoluția din decembrie 89 și ne pregătim să asistăm la instalarea unei noi dictaturi. Culmea, tot de stânga, culmea, tot roșie. Parcă am fi într-o buclă atemporală din care nu găsim scăpare.

Eu nu trag nădejde la americani, se știe că mi-s dragi ca sare-n ochi, la fel ca rușii de altfel. Au fost oameni care acum 50 de ani au făcut închisoarea doar pentru faptul că au spus în public „vin americanii”, nu știu cât de departe suntem din nou de zilele acelea. Sunt și eurosceptică, pentru că oricum România nu are treabă ea cu valorile europene, cu norme, cu minuni. Nu vai! Faptul că suntem în UE ne ajută fix cât ne-ar ajuta să fim pe Titanic cu toții. Și Polonia și Ungaria sunt în UE și cu ce-i ajută? Atâta doar că dacă protestele vor escalada cumva – ceea ce oricum nu cred pentru că suntem prea lași si leneși și de asemenea prea puțini oameni în stradă – așa, dacă vor escalada protestele nu vom fi omorâți ci puse niște tunuri cu apă pe noi maxim pentru a fi împrăștiați, etc. Adică protestele nu pot fi înăbușite cu sânge, pot fi lăsate să se stingă singure în spiritul sărbătorilor și nepăsarea marii mase de manevră care nu înțelege de ce e lumea în stradă. Chiar, oare de ce?

Mda, cam ăsta este spiritul zilelor ăstora. Îmi zicea un prieten ieri pe Hangouts – că deh la cât de des pică Whatsappul avem cu toții backup de comunicare – că-s cam tristă și că articolele mele îl deprimă. Foarte bine, cam asta e starea generală, cine o poate percepe diferit înseamnă că nu are habar ce se întâmplă în jurul său, dacă trăiește în România.

Pe final, nu am concluzie, nu cred că se mai poate schimba ceva, nu cred că o să vină Dumnezeu din ceruri și o să lumineze mințile românilor să iasă în stradă. Cred că vor ieși în stradă peste 20 de ani, când le va ajunge cuțitul la os, dar asta va fi peste 20 de ani.

Standard
Scânteie Culturală

Nelyubov …

În week-end am văzut două filme produse în spațiul ex-sovietic, unul rusesc și unul georgian, care m-au întors pe dos. Dar bine de tot, nu doar la modul hai să o ard și eu cinefil, să văd un film.

Primul a fost „The President”, un film care se petrece într-o țară fictivă din Caucaz în care are loc o lovitură de stat în urma căreia președintele ajunge fugar prin propria țară alături de nepotul lui de 5 ani. Până la minutul 14 este fix România, decembrie 1989. După acest minut este un amestec de istorii din toate spațiile ex-comuniste, din toate poveștile unor foști dictatori, multă imaginație și foarte multă dorință de schimbare.

În drumul lui către mare, unde va fi scăparea teoretic, Președintele ajunge să interacționeze cu oameni simpli din popor asupriți de către el și regimul lui, foști deținuti politic, este confruntat cu abuzurile armatei și cu o fostă iubită prostituată. Filmul te lovește cu cadrele pline de căldură în care te gândești că în sufletul oricărui nenorocit este un pic de dragoste, că cineva care-și poate chinui poporul și care este în stare să fie sociopat își poate iubi nepotul mai presus de orice, că poate există un drum spre izbăvire totuși în lumea asta oricât rău ai face. Pe mine m-a atins filmul ăsta, îl recomand tuturor, mai ales dacă sunteți veseli și nu știți cum să vă întristați. Mai jos trailerul :

Al doilea film, „Nelyubov” – Loveless, în regia lui Andrei Zvyagintsev care a regizat de asemenea superbul „Leviathan” m-a făcut să mă gândesc din nou că nu toată lumea trebuie să aibe copii.

Este o dramă despre un cuplu care divorțează, fiecare partener având deja o nouă relație, cuplu care momentan vinde apartamentul și discută despre cine ar trebui să-l crească pe fiul de 12 ani, Alyosha. Alyosha fuge de acasă când aude o discuție în care este dezbătută soarta lui și de aici începe filmul. Sfâșietor film, pentru că relatează niște istorii pline de cinism, de abuzuri și agresivitate, de dorințe de a te căsători sau a procrea doar pentru a scăpa de sub jugul părintesc. O societate dictatorială, dominată deja de Facebook și selfie, mai mult decât de iubirea pentru propriul copil, născut dintr-o greșeală. Recomand filmul tuturor care au copii sau care vor copii. Iar dacă vor, să fie clar convinși că sunt aduși pe lume nu pentru că așa trebuie, ăsta e ultimul tren, să aibă cine să-mi aducă un pahar cu apă sau etc., etc. Mai jos trailerul :

Standard
Scânteie Politică, Scânteie Socială

Să se ridice țara!

Calm, nu e un strigăt de luptă cum ar putea crede orice român căruia i se mai aprinde lumina la mansardă zilele astea, nu vai. Nu, era un afiș la un concert folcloric care va avea loc zilele acestea în Brașov, sau a avut loc. Amuzant era că afișul este lipit pe ușa cladirii din Brașov unde își desfășoară activitatea Consiliul Județean și Prefectura. Îndemn mai clar la protest nici că se putea, pentru cine e atent sau pentru cine are simțul umorului și și-a depășit clar simțul omorului …

Am ajuns în jur de 18.00 la Prefectură. Eu și încă 20 de oameni, chiar râdeam cu un amic jurnalist că ne număra pe degetele de la mâini și de la picioare. Frig de -5 grade, cer senin. Am văzut și eu Prefectura acoperită cu perdea de luminițe.

La 19.00 eram în jur de 400 de oameni. Se strigau de toate și lumea când venea se saluta cu atât de cunoscutul salut „M..e PSD”, pentru naivi nu am scris „moarte PSD”, deși probabil nici urarea aceea nu era departe de adevăr.

În petecul de parc din fața Prefecturii niște copii se zbenguiau în zăpadă. Ei erau veseli, părinții lor probabil fluturau un steag sau suflau într-o vuvuzea la 5 metri mai departe. Ei nu erau veseli, îngrijorarea îi scosese în stradă …

Pe mine una mă uimește gradul de politețe al protestelor. Calmitatea. Vine lumea la protest, se salută frumos, se schimbă păreri despre nenorociții de la guvernare, lipsa opoziției, frigul de afară, datoria noastră morală. Despre asta spunea un prieten în timp ce-și aprindea o țigară „știi? măcar nu o să ne bată cu 7-0, o să ne bată cu 3-1, un gol moral le dăm și noi fiind în stradă la -5 grade.” … Mda, măcar atât, noi, dar noi nu suntem „țara”, că „țara” se ridică doar la un concert folcloric.

Standard
Uncategorized

Nocturnă

Deoarece starea ușor depresivă dată de atât de insalubrul Șerban Nicolae în declarațiile și atacurile de ieri din Parlament, a fost urmată de o insomnie cauzată de o lege care deși în Camera Deputaților încă se dezbătea fusese deja adoptată în Senat, fără a se mai ține cont de nimic, am decis să mă uit la un film.

Triptofanul din hrișcă, nuci și pește, se pare că-mi este insuficient în depășirea perioadei pe care o traversăm cu toții politic și social. Cu toții, mă refer la cei conștienți, nu la cei inconștienți sau mai rău, obedienți.

Revenind la film, am reținut o frază din el „ține minte, distanța cea mai mare este cea dintre ceea ce-ți imaginezi că va fi și ceea ce ajunge să fie de fapt” … mda. Filmul are titlul „The Only living boy in New York” și deși are un final neverosimil, poate trata o insomnie. Temporar. Mai jos trailer-ul :

Standard
Uncategorized

Avem valoare

Eu nu prea am, ca și individ, noroc că are țara. O să relatez în continuare de ce cred asta.

În weekend-ul ăsta prelungit, plin de lene și de discuții cu prieteni, discuții purtate la cafea, sau vin sau apă minerală, am fost pusă la Stâlpul Infamiei sâmbătă și luni din nou.

Aveam prieteni în vizită, mari amatori de tenis, urmăritori ai evoluției Simonei Halep, care în timpul unui interviu povestea că o admiră pe Cristina Neagu. Și primesc și eu întrebarea „tu știi cine e Cristina Neagu?”, pauză, zâmbete încurcate, răspunsuri evazive.

Nu știu, se știe că mie-mi place sportul cum îmi place frigul la metrou sau zborul cu avionul, adică deloc. Singura mea legătură cu sportul fiind mersul la sală suspendat momentan din motive vremelnice. Deci nu știam cine e Cristina Neagu … Dar mă gândeam că poate știu prietenele mele, cunoștințele, rudele, etc. Așadar m-am apucat să-ntreb în stânga și-n dreapta. Finalul este că foarte puțină lume știe cine este.

Și acum… Mea Culpa, însă Cristina Neagu este cea mai bună handbalistă româncă de când a apărut handbalul pe la noi. Multiplă campioană, medaliată pentru o multitudine de competiții câștigate, spuma handbalului mondial. Doar atât. Adică în momentul acesta, România are nr 1 WTA la tenis Simona Halep și nr 1 mondial la handbal Cristina Neagu.

Că sunt eu ignorantă în ale sportului, nu-i nicio noutate. Asta se datorează clar unei lipse de pasiune pentru domeniu, însă se datorează și jurnalelor de știri care abundă de știri neimportante pentru țară și uită să deschidă jurnalele cu ceea ce este într-adevăr valoros pentru noi. Fata aceasta muncește de ani de zile cum probabil muncesc multe alte fete în domenii la care nici nu ne gândim cu rezultate maxime nu numai pentru ele ci pentru România.

Uneori dacă ieși din cutiuța ta sau dacă te ajută unii să ieși, chiar dacă te trag de păr pentru asta, descoperi lucruri admirabile.

Standard