Supraviețuire

Ieri, mergind către Fundația unde fac eu voluntariat, încercând să nu-mi rup gâtul alunecînd pe gheață, am citit pe un zid un grafitti cu mesajul „art is a way of survival” (arta este o formă de supraviețuire – traducere liberă și adaptată), celebra vorbă a lu’ Yoko Ono.

Arta, cultura, educația de fapt și nu numai cea pentru frumos, ci educația în esența sunt foarte vitregite în România. Deși dorință de cultură este, toți avem goluri de umplut de piese de teatru, de concerte de muzică și festivaluri de film, din păcate nu le prea umplem pentru că oferta este în penurie din cauza lipsei de investiții.

Când am luat biletele pentru ultima piesă de teatru la care am fost, fuseseră puse în vânzare marți la 11.00, eu le-am luat pe ultimele marți la 12.28. Sala Studio a TSA este mică într-adevăr dar plină mereu. Lucruri similare le-au pățit prieteni de-ai mei care au cumpărat de acum 3 săptămâni bilete să mergem la Festivalul Mozart sau la o piesă pe care o joaca teatrul Arta în Brașov, Dureri fantomă care se va juca după 20 februarie la Reduta, însă biletele le-au luat în 28 ianuarie.

Buuun, deci există mulți oameni care se mai îngrijesc și de spiritul lor într-o rezistență surdă la ceea ce oferă spectacolul dezgustător de la televizor.

Rămâne până la urmă arta, sub orice formă un fel de evadare? Cu siguranță, în primul rând de rezistență. Nu uit un episod arhetipal pentru acest lucru. În timpul protestelor din 2012, un jandarm cu grad, cerea subalternilor să bage niște reporteri in ďubă ” de la site-ul de cultură sunteți? În dubă cu site-ul de cultuŕă”… Dar dacă nu continuăm să rezistăm măcar prin cultuŕă, cum putem altfel?

 

 

Zi „istorică”

Pentru că nu mă enervase nimeni azi, am avut răbdarea să o ascult pe Viorica Dăncilă la votul de învestire a cabinetului pe care îl va conduce. După ce miniștrii au trecut prin comisii ca rața prin apă, adică extrem de ușor, a venit momentul susținerii lui în Parlament.

Investiții, educație, sănătate … etc, etc, bla-bla, mda. Continuarea creșterii veniturilor populației, reîntoarcerea tinerilor în țară, majorarea punctului de pensie, reformarea administației, reducerea birocrației … etc, etc, bla-bla, mda.

Cel mai mișto a fost când a vorbit de politica extrernă si parteneriatele strategice … după 8 ani la Bruxelles știe cam cum vine treaba cu Președenția Consiliul UE pe care România o va prelua de la anu și desigur a făcut apel la consens si lipsa de agresiune. E o doamnă, ce naiba …. Fac mișto, nu cred că știe, dar ce mai conteaza?

Desigur, nicio emoție pentru rezultatul votului, 282 de voturi pentru, multe voturi peste ce are alianța PSD-ALDE. Tristă zi azi, „istorică” … mediocritatea și obediența la rang de înalt demnitar, nici nu știu cum am rezistat să văd toate discursurile, nu numai cel al Vioricăi Dăncilă. Bănuiesc că m-au tocit toate guvernele anterioare, lupta anti-PSD, uimirea față de orgoliile personale nemăsurate mai mari decât iubirea de patrie, etc. Și totuși nu am cum să nu mă gândesc că putea Dragnea să desemneze pe cineva în moarte cerebrală, ar fi fost același lucru, tot Premier devenea azi … este total neesențial că Premier este o femeie, mi se pare doar trist.

Fluturii sunt liberi

Ca să scap de opiniile despre guvernul Dragnea 3, adică Dăncilă, care are parțial aceeași componență ca celelalte două : Grindeanu și Tudose, ca să scap și de nervii creați de ping-pong-ul de scrisori între Comisia Europeană și Dragnea+Tăriceanu, am fugit la teatru. Improriu spus „fugit”, pentru că eu merg încet spre foarte încet de obicei, spre disperarea tuturor celor care mă cunosc.

Așadar acum un timp am văzut „Metoda G” la TSA. Mi-a plăcut. Nu este o piesă delicată și nici ușoară, este cât se poate de cinică și recunosc că m-a făcut să mă gândesc mult la ce înseamnă procesul de recrutare într-o corporație. Ce se află în spatele unor întrebări banale, ca să nu mai spun de „teatrul” care se joacă de obicei la un interviu, atât de către angajator cât și de către candidat. Ah, ok, nu teatru, e mult spus, un mic „joc” însă tot o scenetă.

Iar în seara asta „Fluturii sunt liberi”. Nu citisem despre piesă, așadar credeam că este ceva care are legătură cu minunatul proces de îndrăgosteală. Nu m-am înșelat, însă subiectul abordat era tangențial față de cel la care mă gândisem eu. Credeam că  va fi vorba despre ceva gen : ca să poți să simți fluturii din stomac, trebuie să scapi de moliile din creier sau din amintire. Însă nu a fost vorba de asta. A fost vorba de o transformare. Un băiat orb care devine independent, o mamă-elicopter care devine mamă normală pentru fiul ei, o iubită pasageră care ajută la toate aceste transformări, ajungînd și ea dintr-o tipă care se credea liberă în una care realizează că nu va fi liberă cât timp se teme de iubire și ce înseamnă ea.

E frumoasă piesa, m-a înduioșat în niște momente, m-a făcut să râd în altele și ceea ce a fost mai mișto a fost că mi-a amintit de niște certitudini de genul „nimeni nu este mai orb decât cel care NU vrea vadă” și nicio ieșire din crisalidă nu e ușoară.

Je suis malade

Am văzut de curând un film despre viața Dalidei. Pentru cititorii mai tineri, Dalida a fost o cântăreață și actriță franțuzo-italo-egipteană de prin anii ’60-’80. Genială.

Cu un destin tragic de-a dreptul. Doi dintre foștii ei iubiți s-au sinucis, fostul soț s-a sinucis, ea a încercat odată să se sinucidă- nu i-a ieșit, i-a ieșit însă a doua oară, la 20 de ani de la prima încercare.

Eu nu știam lucrurile astea din viața ei, îi știam vre-o 5 cântece, auzite cred în copilărie … M-a uimit viața ei, m-au uimit alegerile ei, însă și puterea de a lăsa iubiri în spate și de a încerca altele noi. Pănă când a făcut asta? Până nu a mai putut, până când a zis că e epuizată și că viața a învins-o, îi era „insuportabilă” …

Mi-a lăsat un gust amar. Cam la fel ca atunci când am aflat prima dată câtă dramă reală era in spatele Normei Jeane Mortenson – Marilyn Monroe adică sau al Prințesei Diana.

Niște femei absolut superbe, pline de forță, care magnetizau efectiv la vremurile lor, dar care se pare că erau atât de fragile, atât de „malades” interior, încât maladiile le-au comsumat în diverse feluri.

Nu știu de ce am scris rândurile astea, cred că m-a impresionat povestea Dalidei și voiam și totuși nu voiam să scriu despre ea, voiam și nu voiam să recomand filmul despre viața ei, dar totuși doream să se știe că un cântec ca „Je suis malade” care mie mi se pare răvășitor, a fost inițial cântat de o femeie cu un destin de tragedie greacă. Real, dureros de real.

Mda, pănă la urmă „bucurați-vă de viată, bucurați-vă de toate”.

Bucuria în lumea reală

Așa se numește proiectul de anul acesta al celor de la Fundația Bucuria Darului cu care participă în acest an la Bursa Binelui.

Bun, poți dona minim 5 lei pentru acest proiect, bani care e posibil să-i ajute să câștige pentru că merită, fac o treabă excelentă și dacă vrei să vezi, ai putea să faci o vizită.

Știu că voluntariatul este în esență o activitate voluntară, trebuie să ai timp să o faci și desigur dispoziție. Dacă ai cumva din cele două de mai sus, trece-le pragul pentru câteva ore și o să ai parte de multe surprize. Pentru tine ca persoană mă refer. O să descoperi povești de viață care o să te cutremure un pic ale oamenilor străzii, o să descoperi câtă lume nu are ce mânca și câți beneficiază de masa gratuită pusă la dispoziție de Fundație prin Cantina „Mulțumesc”, o să vezi copiii din familii defavorizate veniți să fie îndrumați la lecții. Dar o să cunoști si alți voluntari care ajută la pregătirea pachetelor cu produse de bază pentru familiile asistate, sau ajută la împărțirea lor, care curăță legume în bucătărie sau care sortează haine.

Cu siguranță după câteva ore acolo, o să privești lumea un pic diferit, o să-ți dai seama că poți fi util și o să zâmbești, va fi bine, oxytocina lucrează. Încearcă să fii voluntar!

Bună purtare

Este așa o definiție conformă, sau mai bine spus un atribut, sau o calitate pe care tind să o atingă condamnații în penitenciare și care îi ajută la micșorarea pedepsei pentru care sunt închiși, să aibă „bună purtare”. Nu prea știu exact ce presupune, deși aș avea de unde afla, însă bănuiesc că sunt niște norme ok de respectat, civice, morale, etc.

Și este un serial care îmi macină mie mintea mai nou și pe care l-am lăudat zilele astea peste tot pe unde am vorbit. „Good behavior” mai exact, care mi-a răpit din timpul alocat dezbaterilor cu privire la (in)capacitatea d-nei Dăncilă de a conduce guvernul țării.

Observ o apetență clară a scriitorilor, sau scenariștilor, a regizorilor sigur, către personaje care nu mai sunt doar bune sau doar rele. Ceea ce nu poate decât să mă bucure, pentru că par mai realiste, adică nici oamenii normali nu sunt eminamente buni sau eminamente răi, mixul diferă de la om la persoană, mi-e de ajuns să-mi fac o radiografie morală zilnică și îmi dau seama de asta. Însă pe lângă asta, am observat că sunt multe seriale care aduc în sufrageriile maniacilor de seriale subiecte care acum 30 de ani nu cred că ar fi atras pe nimeni. E o diferență colosală între Dallas/Dinasty și Dexter/Mindhunter.

Poate ne-am defectat noi ca specie, pentru că până la urmă filmele astea se transformă pe dorințele publicului, desigur. Poate că suntem cu toții într-o casă enormă de nebuni, altfel într-un univers ideal nu știu cum aș recomanda eu un film în care personajul principal feminin este o hoața/alcoolică/drogată/escroacă/fostă condamnată eliberată pentru bună purtare, iar cel masculin este un asasin plătit. Bine, arată si foarte bine el, mai și gătește excelent și are un accent hispanic sexy – în film, în realitate nu știu cum e. Știu că m-a făcut să verific un pic prețul unui bilet spre Argentina, așa de plictiseală. Ok, deci ingrediente destule care să te atragă, pe lângă că are umor,ceea ce îl face foarte digerabil. Însă totuși … Mă gândeam că ne atrag filmele, sau în fine subiectele filmelor care ne sperie un pic, pe care nu le putem deplin înțelege, cărora poate nu le găsim reflexie în viața cotidiană – hey, logic, câți cunoaștem asasini plătiți? Dar care poate aduc răspuns mai corect și direct la multe din alienările, dependențele, suferințele, psihozele și temerile pe care le vedem la propria persoană sau la cele din jurul nostru.

Acestea fiind spuse, mai jos trailerul unei serial cu personaje pe care în viața reală nu le-ai prea vrea alături dacă ai ști adevărul despre ele, însă în film sunt prea colorate pentru a le lăsa, Good Behavior.

 

 

Femeia

Ce mă enervează cel mai mult zilele astea și în același timp mă amuză, este că o zi istorică de genul 29 ianuarie 2018 când România va avea prima femeie Prim-Ministru, este opera lui Dragnea.

Sigur, în guvernul ăla de marionete, putea să pună pe oricine, putea să-l pună pe cel mai în vârsta membru PSD, pe cel mai tânăr- bine peste 35 ani că parcă asta e limita inferioară sau pe cel mai pictor dintre toți. Ar fi fost același lucru …

Pentru România, faptul că o să aibă pentru prima dată o femeie Prim-Ministru, este colosal. La cât de conservatoare este țara asta, la cât de misogini sunt unii bărbați, la cat de involuate și abuzate unele femei, ar trebui să fie zi de sărbătoare. Însă din păcate femeia aceasta va rămâne în cărțile de istorie ca și prima femeie Prim-Ministru, iar toți își vor aminti coafura ei. Maxim asta îți vor aminti, atât … Apropo, o chemă Vasilica Viorica Dăncilă.

Respiro

Sunt uneori discuții faine la cafea când plouă Sub Tâmpa. Și sunt zile așa mohorâte, când plouă în zile de iarnă de parcă ar fi toamnă și totuși poate fi și primăvară dacă ți se zâmbește din suflet. Poate fi chiar vară dacă ți se incălzesc mâinile pe paharul super glam de latte macchiato, de parcă ar dogori cel mai cald soare al lui Gustar. Pot fi toate anotimpurile într-unul.

Și luasem pauză de la politică și social, inclusiv social media. Și nu ne gândeam, sau cel puțin eu nu mă gândeam la propunerea feminină de Prim-Ministru, mă obosise subiectul ieri și nu mai aveam chef de el. Nu funcționa latura feministă și răzbătătoare sau mândră, cum ar fi fost de așteptat, din contră …

Până la urmă, după o ora de povești, am conștientizat din nou că poate nu sunt întâlniri întâmplătoare în viață. O discuție la o cafea pe o vreme ploioasă te poate odihni mai mult decât te-au istovit neașteptat pe multe în cea mai senină zi de vară, esențele tari au înveliș fragil de cele mai multe ori și sunt fire invizibile ce ne trag în vâltori de spirale.

Implozie

Oare PSD nu poate să facă implozie? Și să dispară? Nu explozie, pentru că ar exista riscul ca din bucățelele explodate să mai apară mini FSN-ei, ci implozie, dar să dispară?

Bănuiesc că nu… însă e ireal felul în care biata țară e condusă de unii care nu se înțeleg și care în decurs de nici un an își mai trântesc singuri-singurei fără să-i ajute absolut nimeni, un al doilea guvern. Mă gândesc că ar putea pune mâna și pe furci, coase și topoare, pentru că nu au bani de arme adevărate, să se omoare între ei dacă nu am fi în UE și gata.

Pleacă Tudose de la guvern, urmează al țzș-pelea Prim-Ministru și guvern Dragnea. Avem o stabilitate politică și economică și de orice fel, de visss … mulțumesc pe această cale celor care au votat PSD-ul sau și mai rău au votat PSD-ul, fără să meargă la vot.

Floare-albastră

Am coborât din fața Catedralei pe lângă apă, m-am lovit la mâna stângă pentru că nu am anticipat bine cum să mă strecor pe lângă un stâlp, un ghidon de bicicletă și niște trecători care se intersectau cu noi.

Era vară, cald, era soare, eram atât de obosită … Căutam o cafenea, voiam o cafea, să mă trezesc. Nu am reușit să ne așezăm prea curând. Am ales să continuăm să mergem. Ciudat. Până să ajungem în dreptul podului am povestit mult și în mare parte eu, cum altfel? despre Eminescu.

Eminescu și publicistica lui, naționalismul lui, moartea lui, sinuciderea Veronicăi la Văratec la nici două luni după ce el s-a stins. Am vorbit despre poezie și îngeri și demoni, despre cum scria el și cum scria ea, despre scrisorile dintre ei și o piesă de teatru pe care am văzut-o la Chișinău, „Floare-albastră”. Povesteam despre geniu, nebunie și iubire, repede uneori, precipiat. Uneori calm și rar, atipic mie.

Bătea vântul ușor, știu, pentru că aveam părul desfăcut și-mi venea peste față.

Ce bine că nu vorbim de Eminescu doar iarna, de ziua lui…

Mi s-a vărsat cafeaua …

Am un amic, care spune că și dacă i se varsă cafeaua PSD-ul e de vină. Adică spune că pentru absolut orice lucru rău din țara asta, PSD-ul e de vină, de la chestiile majore, economie, decizii politice idioate, nesiguranță, corupție, până la lucrurile mici, zilnice, care includ pentru el un fapt minor ca faptul că e posibil ca într-o dimineață să verse cafeaua.

Eu nu cred întocmai,  de exemplu în „conflictul” PSD-UDMR, cred cu siguranță că doar PSD-ul este de vină. Adică FSN-ul, adică toți cei care vin din FSN din 1989 iarna încoace și nu numai, toți cei care au avut vreun rol în conducerea țării și nu au făcut nimic pentru stoparea unor discuții sterile cu privire la așa-zisul „Ținut Secuiesc”, în ghilimele desigur.

Faptul că UDMR-ul, nici măcar nu este partid politic, ci o organizație care desfășoară activități politice, ar trebui să nu-i dea niciun drept în a avea reprezentanți în Parlament sau și mai mult de a vota în (dez)interesul țării ăsteia. Dar … PSD-ul nu poate fi singur, nu a fost singur niciodată, bănuiesc că nu va fi nici de acum înainte.

Când aud discursuri din astea că vai suntem în UE și trebuie să fim europeni și trebuie să acceptăm valorile și să aderăm la ele, uneori mi se pare ilaritate. Discriminare pozitivă, de asta au parte maghiarii din România, nu de îngrădire a unor valori sau de îngrădire a „autoexprimării” Și acum vreau să fie clar pentru prietenele mele unguroaice care mă cunosc de ani de zile, că nu scriu textul ăsta pentru că nu mai vreau să dansez csardas sau să mănânc gulaș, dar bine, scuze, pentru ele este clar.

Să revin la PSD. Faptul că ani de zile a negociat cu UDMR-ul împotriva statului român, a dus la declarațiile de zilele acestea cu „autonomia”, „fluturarea steagului” la fel cum a dus și la declarații de „fluturare lângă steag”. Ambele fiind la fel de grave în opinia mea. Dar este așa un război care nu privește pe nimeni și așa un praf în ochi pentru abaterea atenției de la alte lucruri care chiar macină țara asta, încât m-am decis să scrijelesc 5 rânduri doar pentru a-mi dezmorți degetele.

Acum câțiva ani, nu mai știu exact câți și nici nu mai găsesc textul, îmi amintesc că am scris un articol despre Slovacia și felul în care acolo a fost posibil un alt fel de respectare a drepturilor minorităților. Fără să vină UE cu sancțiuni, fără să sufere maghiarii din Slovacia de nedreptate, însă și fără să se ajungă la „fluturări” de orice fel. De exemplu slovacii știu că au o lege care interzice etnicilor maghiari care au dublă cetățenie, atât maghiară cât și slovacă și care locuiesc în Slovacia, să dețină funcții publice motivînd această lege prin faptul că loialitaea unui cetățean nu poate fi aceeași cu privire la două state. Atât de simplu și fără scandal și fără amenințări si praf în ochi.

Nu există niște conflicte la nivel individual în Ardeal. Acum două săptămâni am mâncat într-un restaurant unguresc din Brașov și nu am fost otrăvită, sper sincer că nici nu mi s-a scuipat în mancare doar pentru că nu știam ungurește, nu am fost tratată diferit de alți clienți și nici nu exista un drapel secuiesc pe masă.

Autonomia pe criterii etnice este așa o poveste pe care cred că nici conducătorii UDMR nu o vor. Precedentul Catalonia mă gândesc că a liniștit pe toți. Lipsa de susținere a unor țări mai mari și mai bogate decât a noastră pentru astfel de idei a fost clară. Nimeni nu dorește destabilizări, nici măcar UDMR-ul. Poate doar PSD-ul vrea să distragă atenția de la jaful permanent pe care îl practică în continuarea asupra țării prin crearea unor conflicte artificiale de genul : blonda de la Interne care-l demite pe Șeful Poliției, Prim-Ministru care este în conflict cu un oarecare reprezentat al secuilor, etc, etc.

În incheiere, pot reitera ideea de la început. Da, PSD-ul este de vină pentru orice discuție sterilă dintre statul de drept și reprezentanții ei și tot ce înseamnă UDMR. Atât. Uneori poate fi de vină că-mi vărs cafeaua, dar doar când dau câte-o lege noaptea ca hoții și aflu dimineața când mă trezesc.

 

„Ah, credeam că-i glumă…”

Aseară, la petrecerea la care eram, se dezbătea aprins politică, religie, se povesteau filme si cărți. O petrecere normală, așadar.

Nu știu dacă știți poza fabricată de acum câteva zile, cu chipul lui Dragnea pe zidul închisorii Rahova, însoțită de textul „lăudați și cântați și vă bucurați”. Adică aia chiar a fost o făcătură.

La fel credeam și de știrea care urmează, adică nu credeam că e știre, ci glumă. „Arhiepiscopul Tomisului, Înalt Preasfințitul Teodosie, a oficiat Slujba de Sfințire a apei pentru Bobotează. Ajutat de un sobor de preoţi, acesta s-a urcat chiar pe o cisternă care aparţine pompierilor pentru a sfinţi apa din ea.”

Pam-pam ! 🙂 Nu e glumă, întreg filmulețul e aici.

Dar eu, în naivitatea mea, chiar credeam că e o glumă. Uneori e bine să nu le iau pe toate în tragic, face bine la psihic. Desigur, despre astea și muuulte altele am povestit la petrecerea de aseară. Avantajul de a trăi în România, unul dintre ele, este că știrile iau locul oricărei emisiuni de divertisment. De aceea ca să aflăm ce se întâmplă în lume, citim presa străină.