Scânteie Culturală

Nu-ți poți face noi prieteni vechi

Sunt total de acord cu rândul de mai sus și m-am bucurat când l-am citit în cartea lui Yalom.

Eram deja la  a doua întâlnire cu el, prima nu-mi plăcuse prea tare, fusese „Plânsul lui Nietzsche”, nu-mi plăcuse maniera de abordare, nici eu nu eram prea atentă însă la scrierea lui, fiind într-o pseudo-vacanță.

Acum însă, m-a fascinat. În „Problema Spinoza” mi-au plăcut toate întrebările și majoritatea răspunsurilor.  Slalomul printre Aristotel, Platon, Epicur, atenta aplecare asupra operei lui Spinoza, omul acesta atât de aparte… Întrebările despre ce este acasă și definiția clară că nu este un spațiu (din Brașov sau altundeva) ci o stare de spirit plină de familiaritate, care îți dă confort. Convingerea ca cea din titlul postării de azi, că „nu-ți poți face noi prieteni vechi” și în același timp lupta cu societatea, cu convențiile, cu lumea. Respingerea cutumelor religioase -evreiești ale lui Spinoza, filosoful excomunicat de evrei într-un oraș olandez acum 300 și ceva de ani, ideea de modestie din evoluție, căderile psihice ale lui Rosenberg ideologul nazist apropiat de Hitler, toate zbaterile interne ale celor doi, realitatea istorică și psihanaliza prozei, toate mi-au plăcut.

Am citit cartea în 4 zile, efectiv nu o puteam lăsa din mână. Nu e o carte ușoară, dar e o carte atât de plină de învățăminte… Cărțile nu trebuie citite pentru palmares, ci pentru că te ajută să faci lumină unde e întuneric, eu așa cred. Cartea asta m-a luminat în atât de multe domenii, încât nu puteam trece pe lânga ea fără să o recomand. Sunt întâlniri cu cărțile pline de roade, cum sunt întâlniri sau conversații cu prietenii, la fel de rodnice. Așa a fost cartea aceasta. Mi-a plăcut mult.

 

 

 

Standard
Uncategorized

Aniversare

Cam acum doi ani, A. mi-a creat blogul și a zis „scrie!”.

Cam de atunci am început să scriu susținut și mai ales susținută de statistici în zilele în care nu scriu nimic și văd că sunt cititori care continuă să-mi caute părerea.

Uneori scriu bine, uneori nu prea. Uneori cuvintele mă caută în autobuz în drum spre muncă, sau în nopți nedormite rupte de vise chinuite, uneori revolta din politică mă face să nu tac alteori o amintire dragă dintr-o călătorie mă îndeamnă să o povestesc. Câteodată însă îmi caut eu cuvintele când vreau să scriu despre voluntariat sau despre viitor, despre iubire și dor.

Pozele de mai sus sunt câteva dintre cele primite în acești doi ani, de la câțiva dintre cei care îmi citesc blogul. Până la urmă blogul e și despre asta, despre a ține oamenii aproape, măcar în idei sau idealuri.

Mulțumesc tuturor celor care au intrat măcar odată pe blogul meu și au hotărât să revină. Blogul continuă să existe datorită vouă.

Standard
Scânteie Politică, Scânteie Socială

Ușor, ușor, am uitat …

Timpul este una dintre cele mai bune invenții ale lui Dumnezeu, cred eu. Pe lângă iubire, apă caldă, hrișcă, înghețată Nirvana cu caramel și nuci pecan și desigur, alături de vin.

Faptul că timpul ajută la vindecarea unor traume emoționale este incredibil de bun, ceea ce este incredibil de rău este că te ajută nu numai să te vindeci, te ajută și să uiți, ceea ce nu este mereu un ajutor, o să explic de ce.

Înainte de 1989, în România nu puteai vorbi despre orice, nu puteai face mișto despre orice, nu puteai scrie liber și nu exista nimic în care să nu existe imixtiunea politicului. Cam așa era. Când comunismul s-a instalat în România și și-a întins tentaculele în toate domeniiile, sărind de politic, mulți dintre cei cărora liberatate cuvântului li se părea un drept de neîngrădit au fugit din țară și au scris din exil cât au putut despre ce se întâmpla în spatele Cortinei de Fier. Sătui de lipsa de libertate și de alte multe lipsuri, printre care și lipsa de apă caldă, în 1989 lumea s-a răzvrătit, știm ce a urmat, pentru că trăim acum.

Bun, poate că am scris ușor la mișto rândurile de mai sus, dar chiar așa era. Adică deloc bine, era foarte rău din multe puncte de vedere. Mai ales al libertății de exprimare, că dacă vorbești cu cineva în vârstă de peste 50 de ani e posibil să-ți spună și că era bine în comunism, pentru că „toată lumea avea loc de muncă și toată lumea avea casă”, știu textele astea și alte asemenea din varii locuri și de la diverse persoane. În general variațiuni pe tema aceasta.

Acum, revenind la ideea pentru care m-am apucat eu filosofic și matinal să scriu despre timp, este nu datorită efectelor lui benefice, ci din cauza părții aleia cu uitarea, pe care o conține. În aceeași proporție, bănuiesc. Ok, deci românii au uitat cum e cu comunismul și cu libertatea presei. Și eu am mai scris de acestea, dar o să tot scriu, cât o să pot din România, apoi bănuiesc că o să o fac din auto-exilul dintr-o țară cu mult soare și mare la capătul prispei.

Am citit ieri un articol înforător despre libertatea presei în România, în care organizația Reporters Sans Frontieres a făcut public un raport despre libertatea presei în lume, iar România se află pe locul 44 în acest clasament. Îngrijorările rezultate din cenzura presei este cea care ocupă un loc fruntaș pentru acordarea bilelor negre, iar mai rău este că îngrijorările sunt cât se poate de reale. Cum nici eu nu mă suspectez de lipsă de atenție și inteligență, despre câteva dintre derapajele la care este supusă democrația în România, am scris  aici, aici și aici. Iar exemplele acestea sunt date în raportul RSF, analiza lor o găsiți aici. Înverșunarea lui Dragnea pentru a exista o lege a defăimării mă face să fiu extrem de îngrijorată pentru ceea ce a pățit ieri TNR.

Pentru cei care nu știu sau nu citesc, TNR este un ziar online de satiră politică, de umor, un pamflet, un ziar gen Charlie Hebdo în Franța. După gluma de Congres al PSD, au scris un articol în care făceau mișto (dur și crunt, într-adevăr) de iubita lui Dragnea și de unele femei aflate în conducerea PSD-ului, Articolul îl găsiți aici. Pentru articolul ăsta, TNR a fost amendat cu 16 000 ron. CNDCD s-a întâlnit uimitor de repede și a votat cu mare celeritate împotriva celor de la TNR.

Mda … închei cu un citat din secretarul general al RSF, pe care l-am găsit în articolul de mai sus:   „Dezlănţuirea urii faţă de jurnalişti este una dintre cele mai periculoase ameninţări ale democraţiilor. Politicienii care alimentează ura faţă de reporteri au o responsabilitate imensă, pentru că ei subminează conceptul de dezbatere publică bazată pe fapte în schimbul propagandei. Să disputăm legitimitatea jurnalismului astăzi înseamnă să ne jucăm cu un foc politic extrem de periculos”, a spus  Christophe Deloire.

Politicienii se joacă cu focul, noi ne jucăm cu ce avem la dispoziție. Uitarea însă este cea care consider eu că ne este piedică majoră în a acționa și asta ne face să repetăm istoria.

 

 

Standard
Scânteie Culturală, Scânteie Călătoare

Kimberly

Sâmbătă seară în fața Teatrului de Comedie, eram foarte încântată. Purtam tocuri, ruj roșu, o superbă rochie verde pe care o cumpărasem de la magazinul meu preferat, cel cu nume de cocktail și mă simțeam bine. Mereu, sau aproape mereu când ajung la București, merg la teatru, dacă e stagiune, evident.

Eu voiam să văd o piesă la Teatrul Național, dar cum majoritatea decide, gașca a vrut o comedie, așadar am ajuns la Teatrul de Comedie. Numai că piesa a fost o comedie neagră ca smoala.

O fetiță de 16 ani care suferă de o boală rară, este captivă în corpul unei bătrâne de 60 de ani. Trupul îi imbătrânește cam d4x mai repede ca unui om sănătos, mintea însă urmează parcursul firesc al maturității, așadar Kimmy nu știe cum e să fie sărutată de un băiat, pentru că în liceu este deja la vârsta a treia iar colegii nu sunt atrași de ea.

Familia ei este disfuncțională total. Un tată alcoolic fără coloană vertebrală, o mamă care este ipohondră și extrem de egocentristă, o mătușă recidivistă care trăiește pe unde apucă. Singurul care îi e alături adolescentei, este un coleg de liceu, care are o poveste cam la fel de tristă acasă, deoarece mama nu mai e iar tatăl este supărat din cauza fiului mai mare dependent de heroină.

În acest cadru „ideal”, adolescenta trăiește dramele zilnice: de a fi ignorată de mama însărcinată din nou, care vrea ca al doilea copil să fie sănătos, de a primi promisiuni deșarte de la tatăl care promite renunțarea la alcool, de la mătușa pasiv-agresivă în manipulare pentru a-și atinge scopul de a fi ajutată să plece din orașul minuscul unde nu „trăia viața”.

Pe rândul din fața mea niște doamne au plâns cu sughițuri aproape. Eu nu, m-a emoționat povestea dură dar nu intr-atât. Eram și un pic obosită după o zi in Cișmigiu si Centrul Vechi la niste terase cu prețuri exorbitante, încât bănuiesc că drama de pe scenă concura un pic analiza mea cu privire la prețurile și traiul din București.

Bun, piesa e bună, frumoasă, răscolitoare. Nu e comedie, chiar dacă se joacă la Comedie. O recomand pentru analiza și înțelegerea relațiilor din familii unde cineva suferă de diverse adicții sau cineva (toți) suferă de lipsă de iubire.

„Kimberly” este o piesă de David Lindsay Abaire în traducerea si regia Andreei Vulpe cu Virginia Mirea, Mihaela Teleoacă, Vlad Bîrzanu, Laura Creț și Ioan Coman.

 

Standard
Scânteie Culturală, Scânteie Călătoare

Tristesse

Am ajuns la Palatul Regal cu niște prieteni, vineri, înainte de prânz. Palatul Regal de pe Calea Victoriei găzduiește Muzeul de Artă al României. Cu un bilet combinat la două expoziții permanente, am avut acces la vizionarea a diverse opere.

Nu mai intrasem într-un muzeu de luni de zile, când vizitasem un muzeu al fotografiei în altă țară. Acum vizitam acasă plină de curiozitate parte din tezaurul cultural al patriei mele. Un banner din hol indica expoziția Brâncuși de la etajul doi. Trecînd prin fața unor iconostasuri din biserici vechi de pe la 1300 eram încercată de sentimente contradictorii. Pe de-o parte claritatea rolului bisericii ca și apărătoare și păstrătoare a culturii românești, pe de altă parte, lipsa destul de bine conștientizată acum a interesului  domnitorilor români pentru cultură. Desigur, era greu, pentru că cineva trebuia să se bată cu turcii sau tătării, nu avea nimeni timp să investească în cultura sau educația unui popor extrem de vitregit.

Nu a fost o vizită ușoară. Am trăit-o la modul treaz al raportării in timp. Deloc facil. Nu m-a bucurat aproape deloc. M-a intristat aproape în permanență. Cel mai tare când am intrat intr-o încăpere pe ușa căreia scria „In memoriam Văcărești”… era o sală dreptunghiulară în care erau niște dale de piatră și câteva fresce … tot, extrem de puțin din ceea ce a însemnat Mănăstirea și apoi închisoarea Văcărești. Mi s-au umplut ochii de lacrimi, am cunoscut oameni închiși la Văcărești, oameni care m-au schimbat, care au evidențiat frumosul si binele din mine, care mi-au arătat importanța iertării și a lipsei dorinței de răzbunare în viața.Webp.net-resizeimage (51)

În fața pietrelor acelora eram mică și uluită de ce scria pe ușă. Simplu, poate prea la obiect, „in memoriam” m-a dus la întâlnirea mea cu istoria dură, nu cu arta.. dar nu sunt ele legate, așa cum scriam mai sus? Ba da, nu prea pot fi ele delimitate, se întrepătrund și una determină pe cealaltă.

Webp.net-resizeimage (52)

După ce am trecut prin galerii care expun Aman, marile scene istorice sau Grigorescu, atât de pitoreștile „Care cu boi”, care apropo, sunt multe, după ce am văzut un tablou de Grigorescu donat de către istoricul Giurăscu, am avut parte de surpriza zilei. Pănă la surpriză, am trecut prin fața lor și m-au emoționat „Anemonele” lui Luchian. Luchian care bolnav de scleroză multiplă, pictase „Anemonele” cu penelul legat de încheietură mâinii in ultimii ani de viața, îmi arătau atâta dragoste de viață, vibrau atât de tare acum în fața mea …  Acum vedeam „Anemonele”, obosită și copleșiță. Știu că la Luvru, de cum am intrat acum vreo 10 ani,  am văzut indicatoare cu săgeți care te trimiteau către capodopera lui Da Vinci „La Joconde”. Așadar știai că urma să vezi zâmbetul enigmatic al Mona Lisei de la prima direcție pe care o schimbai prin muzeu. Evocarea Luvrului nu este întâmplătoare și veți vedea de ce.

La etajul doi al Muzeului din București se află sala Brâncuși. In această galerie, exclusiv închinată marelui sculptor român sunt mai multe opere aparținînd artisului :” Rugă”, „Supliciul”, „Danaida”… și „Cumințenia Pământului”. Surpriză… Eu nu am mers cu gândul să o văd, sincer uitasem unde e expusă, cred că voiam mai mult să văd Sala Tronului sau Palatul Regal în ansamblu, sau Luchian și Aman decât Brâncuși. Însă m-a emoționat și revoltat și uluit și întristat expunerea ei. Intr-o sală dreptunghiulară, albă, alături de alte opere, unele pe care le-am menționat altele pe care nu le știu, imi recunosc aici ignoranța, fără indicatoare către ea și fără cel mai mic însemn se găsea în fața mea. Dacă nu o știam, dacă nu scrisesem de ea acum doi ani aș fi trecut fără să-mi dau seama că sunt lângă atât de importanta operă, pentru care am și donat bani pentru a rămâne in patrimoniul statului român. „Cumințenia” era păzită doar de o sticlă, probabil securizată, nu știu, nimeni nu mi-a putut răspunde… Angajații muzeului cuprinși probabil de vortexul cotidian nu erau afectați și nici impresionați de uimirea mea pentru lipsa de semnalizare a operei lui Brâncuși. Și atunci mi-am dat seama că au văzut-o probabil mulți vizitatori dar degeaba. În fața la „Vittoria de Samotrace” la Luvru, nu te puteai abține să nu admiri amplasarea, în fața lui „Nefertiti” la Berlin, care mi s-a părut perfecțiunea feminină întruchipată acum 2 ani jumate, nu m-am putut opri din admirație, minute întregi … acum, admirația era umbrită de slaba promovare, ca și cum deși „Cumințenia” era expusă intr-o sală complet albă, s-ar fi aflat în intunericul Iadului. Trist… A doua zi am citit într-un album de artă, in timp ce-mi beam prima cafea cam tot ce am găsit despre „Cumințenie”, începînd cu materia primă din care a fost creată- o piatră din carierele Parisului și continuînd cu laude sau critici apropo de trăsăturile ei de care unii au spus că sunt de inspirație aztecă.

Ne-am continuat vizita admirînd El Greco, Rembrandt, Rubens, Renoir, Monet, Manet si Rodin. Un „Sărut” miniatural al lui Rodin, din bronz, m-a dus într-o noapte de vără când în fața aceluiași sărut în mărime naturală, tremuram cuprinsă de alte emoții în față la Tulleries. Cioburi de amintiri m-au năpădit … Până la urmă arta conectează oamenii și la fel emoția trezită de artă.

Webp.net-resizeimage (56)

 

Am incheiat vizita tristă, am eșuat pe o terasă din Micul Paris din spatele Cișmigiului în fața unui pahar de apă minerală cu gândul clar că nu ne apreciem valorile și nu le punem în evidență. Nu știm să promovăm frumosul țării. Un banner cu bustul lui Nefertiti în Berlin mi-a indicat clar corpul clădirii unde era expus bustul celebru, într-o alveolă specială, luminată astfel încât să-i fie evidențiate trăsăturile. „Cumințenia” nu avea însă banner către ea, in hol era doar un banner care indica expoziția Brâncuși, nu avea indicator, nu era pe bilet, pe pliant, era doar pe un soclu de care m-am sprijinit fără a fi deranjată, cum se poate vedea din poza de mai sus. Ireal. M-am spijinit de un soclu care susținea o sculptură evaluată la 11 milioane de euro.

Desigur, trecutul nu poate fi schimbat, însă poate o să avem mai multă grijă de viitor. Grijă, asta ne lipsește … grija față de frumusețile țării, în toate formele. Lipsa grijei față de artă ne abrutizează, anii trecuți au aratat-o și la fel și cei prezenți …

Standard
Scânteie Călătoare

Paralele, ca șinele de cale ferată

Pentru escapada mea de final de săptămână, am ales să călătoresc cu trenul. Desigur, nu cu cel al statului român după ce am citit articolul acesta.

CFR Călători a avut anul trecut adică în 2017 întârzieri cumulate ale trenurilor care însumate ajung la 9 (nouă) ani. ANI … Așadar am luat un tren privat. Conditii bune, preț mult mai mic, priză și wifi – funcționale și sper că zero întârziere.

Acum să se știe că și în Luxemburg unde am locuit o perioadă anul trecut am experimentat întârzieri și/sau anulări de trenuri. Adică se întâmplă chestii d-astea și la unii mai bogați nu numai la noi. Dar parcă nu am citit de 9 ani de întârziere într-un an…. Și citeam aseară un articol mai vechi despre ce fac miniștrii prin alte țări, cum demisionează ei dacă întârzie trenuri sau folosesc bunurile țării în interes personal.

Da, unele motive pot fi de-a dreptul hilare pentru cineva care locuiește în România, însă, însă ma gândesc că ar fi extraterestre pentru cineva care locuiește in Africa sau în America de Sud, unde exploatarea omului de rând de catre politician, mi se pare artă aproape, mă bucur că sunt totusi de partea fericită a hărții geografice.

20180419_141212

Revenind la tren, sunt înarmată cu o carte despre un om care e aproape o icoană (sper să revin cu detalii despre ea) cu voie-bună și ruj roșu. Suficienți bani cât să nu fie prea mulți dar nici prea puțini și cu un bagaj nefolosit de 7 luni în care erau niște ancore prăfuite din trecut pe care le-am tratat doar cu deferența pe care i-o acorzi trecutului.

Revin cu postări inedite, deja am trecut de Predeal cu gara sa în formă de șa geometrică, clădire incredibil de greu de realizat dpdv arhitectural.

Standard
Scânteie Politică, Uncategorized

O nouă contră

Ascultam discursul lui Johannis aseară și mă gândeam că nu se opresc, adică după ce va spune „d-na Kovesi rămâne în funcție, nu aveți nicio dovadă că nu este potrivită”. În 2 minute a apărut pe FB – tot de la radio am aflat- un comunicat al lui Toader în care spunea că sesizează Curtea pentru că nu e acord cu ce a spus Johannis pentru că „nu are competența necesară să i-a astfel de decizie”. Citatele e posibil să fie aproximative, pentru că sunt din memorie.

Bun. Curtea majoritară PSD probabil va spune ceva ambiguu, că are competența dar fiind așa un Sfat al Înțelepților, teoretic, ar putea să prevadă niște mișcări de stradă de nedorit. Adică de nedorit de PSD, nu de mine, că eu ș-așa am o sămânță de scandal și de scandat (mi se șoptește în cască acum ) și de schimbare în țara asta.

Webp.net-resizeimage (50)

Iar in ceea ce privește competențele, e destul de limitat dl Toader. Păi de aceea are Președintele unei republici consilieri, că nu se așteaptă nimeni să se priceapă cineva la orice, nu? Și nici nu e treaba președintelui asta … dar noh, uneori am impresia că acea cărticică mică-mică, adică cea cu numele Constituția, pe care eu o am pe masă la îndemână, zilnic, unora care conduc țara le lipsește din bibliotecă…

 

Standard
Uncategorized

Aseară

Aseară în drum spre casă, m-a lovit vara peste față. Mirosea a primăvară, a copaci înfloriți, a boare de vânt și pământ reavăn ca după ploaie, însă atmosfera era de vară …

Am trecut pe lângă niște puști care băteau mingea pe maidan, într-un cartier periferic din Brașov. Gălăgia lor, hainele, joaca în sine, erau de vară. Într-o scară de bloc, un alt adolescent mângâia o fată pe păr, ea mesteca gumă și „dădea cu seen” pe Whatsapp, un domn în vârstă uda gardul viu din fața blocului sub atenta supraveghere a unei doamne care nu pierdea din ochi nici adolescenții și nici pe domnul in postură de grădinar.

De undeva din alt bloc se auzea un generic de la Antena 3 și pe lângă mine a trecut un BMW din care răsuna Antonia cu ceva cântec vesel, la volan o fată care fuma o țigară d’ asta nouă care încălzește tutunul.

M-am suit în bus cu strania senzație de seară târzie de vară și timp care se dilată. M-am uitat la telefon, era doar 21.32, sâmbătă, 14 aprilie deci primăvară devreme și scenele de mai sus le văzusem în 10 secunde. Hmm … știri triste dintr-o parte îndepărtată a lumii am citit până acasă, noaptea trecută de primăvară-vară ce mai era din Siria fusese bombardat…

Standard
Scânteie Călătoare

O noapte în Sahara

Textul ăsta e vechi, întâmplările descrise mai jos au vreo nouă ani vechime …

În prima zi în Africa îmi amintesc că ne-am împrietenit cu două bucureștence, venite cu același avion, care aveau aceeași excursie ca noi și aceeași cazare. Erau de vârsta mea, una dintre ele cu părul scurt, cealaltă lung și creț. Cazarea a fost cea care ne-a apropiat de fapt. Rezervasem și plătisem un hotel în holul căruia stăteam și nu eram cazați. Ni se ofereau motive diverse pentru acest fapt, deja trecuseră vreo două ore și eu îmi pierdusem bruma de răbdare. Într-un final a venit cineva de la agenție și ne-a mutat în alt hotel, mai frumos, mai luminos, mai „înstelat”… era hotelul soției lui Ben Ali, vândut lui Gaddafi pentru petrol. Mda, eram în Tunisia, în Yasmine Hamammet.

Știu că am cumpărat o excursie în deșert, aveam un ghid tunisian care făcuse facultatea în România și care vorbea cam ca Ismail din „Toate pânzele sus”, adică ușor amuzant, îl chema Nejib. Îmi amintesc că era luna mai, dar era foarte cald. Vreo 40 grade ziua la soare, iar noaptea în deșert frig. Frigul ăla de care învățasem la școală, teribil și de neînțeles când eram la școală dar în noaptea aceea perfect perceptibil. Îmi amintesc că aveam o cămașă albă de dantelă și niște blugi bej, o bluză roșie cu mâneci și niște balerini cumpărați special pentru călătoria asta. Erau cu gaurele, în cazul în care îmi intra nisip în ei, să poată și ieși, gândeam eu credulă. Pe lângă frigul pătrunzător îmi amintesc liniștea care aproape îmi apăsa creierul, era nefirească. Și întunericul, dens. Smoală era în jurul hotelului din deșert. Nu-mi amintesc cum se numea oaza și nu vreau să caut pe internet, nu mi-ar folosi, probabil nu era important de ținut minte numele ei ci senzațiile de acolo. Îmi amintesc clar finețea nisipului și felul în care ne-am cufundat în el. Dunele … și faptul că am în sufragerie acum două sticle cu nisip cărat din Sahara.

Știu că la vreo doua luni după acea vacanță m-am gândit pentru prima oară, văzînd pozele fetelor cu care ne împrietenisem, la faptul că apărem în multe poze de care nu știm. Apărem cu spatele, parțial, zâmbind sau nu, însă clar total nestudiat, total natural, cele mai firești poze ale mele sunt instananeele sau pozele de care nu știu. Bănuiesc că și cele mai frumoase.

Revenind la deșert, îmi amintesc cămila pe care m-am suit, senzația stranie de înălțime nefirească și gândul  la „Micul Prinț”. Și din nou dunele, viața altfel.

În Africa a fost prima dată când mi-am băgat picioarele în Mediterană și când am plâns după ce am înotat pentru că apa era mai sărată decât a Mării Negre cu care eram obișnuită. Asta desigur în altă zi față de cea în care am dormit în deșert. Tot acolo știu că am mâncat prima oară calamari pane și mi-au plăcut maxim. Fumam niște țigări dubioase, Crystal cred, cu un  gust diferit de ce eram obișnuită, deh țigări autohtone… nașpa my dear sis. Nașpa…

Textul de mai sus l-am găsit într-un draft de mail din septembrie 2009, l-am scos din folder, l-am șters de praf și l-am postat acum, aici.

Standard
Uncategorized

Zile liniștite

Zilele acestea în care nu am scris, am reușit să citesc și să mai văd niște filme, pentru că eram în urmă iar cu noutățile.

Mă bucur mult pentru lecturile parcurse, deoarece vreo 6 luni mai mult decât a citi știri și blogurile pe care le urmăresc în mod constant, nu puteam să mă concentrez pe nimic ce se întindea pe mai mult de 3 pagini. Dar cum orice are un sfârșit, inclusiv lipsa de concentrare, recomand din suflet următoarele cărți și filme:

  • „Revolta trupului” -Alice Miller, o carte din biblioteca de psihologie, pe care am citit-o ca să mă cunosc mai bine și să realizez exact cam ce înseamnă copilăria și cum te modelează ca adult, de ce amintirile de atunci ne rămân foarte clar întipărite în minte. Interesantă carte și deoarece analizează suferințele fizice ale multor scriitori celebri – Marcel Proust, Cehov, Schiller, etc. , care au la bază lipsuri afective din copilărie. E o carte despre negare, adevăr, comunicare, terapie și beneficiile ei.
  • Am văzut „Molly s Game ” și mi-a plăcut mult. Pentru că este despre o tipă inteligentă care nu se lasă răpusă de probleme, deși trece prin diverse dependențe. Reușește să organizeze cele mai importante partide pe poker din SUA și apropo de cartea dinainte, are o relație conflictuală cu tatăl ei pe care îl și confruntă în final. Filmul este inspirat de o poveste adevărată.
  • Am citit repede-repejor „Cartea despre femei” a lui Savatie Baștovoi și mi-a plăcut mult. Mai mult a doua parte în care povestește pe scurt cum „viața e ceva mai mult” și a treia parte plină de povețe frumoase pentru femei și „cum să rămâi femeie între bărbați”. Apropo, a fost foarte tare să citesc că un bărbat nu-și amintește (aproape) niciodată cum era îmbrăcată o femeie, niciodată nu o să spună un bărbat „pfai ce pantofi faini aveai atunci”, observație extrem de corectă.
  • Webp.net-resizeimage (49).jpg
  • Am primit cadou pe principiul : citește-o și dă-o mai departe cui crezi că are nevoie de ea „Arhiereul”,  o carte interzisă în Rusia comunistă. A fost scrisă înainte de revoluția bolșevică și care mie mi se pare de neuitat. Nu trebuie să fii credincios ortodox practicant să-ți placă, trebuie doar să fii atent și deschis. Bun, probabil ca pentru orice lectură.

Știu că nu am mai scris așa de mult și de des pe cât scriam, bănuiesc că este o noua etapă aceasta, de a scrie mai puțin și poate sper eu, mai bine. Poate am reușit ce mi-am propus de Crăciun, să vorbesc mai puțin și implicit să scriu mai puțin. Despre politică nu prea mai am ce, pentru că mi se pare că trăim foarte bine ideea asta „on the left there s nothing right and on the right there s nothing left” … Simt aceeași revoltă la fiecare știre citită din politică sau social, chiar dacă nu reacționez în scris mereu. Eram obosită de politică… Însă m-am refăcut în zile liniștite ca acestea, făcînd lucruri folositoare pentru suflet. Ceea ce vă doresc și vouă!

 

Standard
Scânteie Aleatoare, Uncategorized

O făclie de Paște

Îmi rodeam un gând, sau gândul mă rodea pe mine, nu pot spune exact care pe care… Era Săptămâna Mare și avem o listă de lecturi de mare trebuință pentru psihic și cu multe învățături morale, însă îmi tot revenea în minte nuvela lui Caragiale …

Un om  cremează mâna unui hoț care încerca să-l jefuiască în Noapte de Înviere, iar presiunea zilelor anterioare acestui fapt și faptul în sine îl fac să alunece în cele mai întunecate cotloane ale minții lui. Așa de fragil e psihicul uman și în același timp așa de complicat.

Făcliile de Paște sunt diferite pentru fiecare. Desigur acest caz nu era cel mai fericit însă îmi revenise în gânduri de câteva ori în decursul săptămânii, bănuiesc că din cauza celorlate lecturi parcurse, sau cine știe? Poate doar pentru că săptămâna asta nu este despre veselie ci despre introspecție și iertare, regăsirea speranței și reînnoire, despre sacrificiu și echilibru resăgit, poate de aceea mi-a venit mai des în gând această nuvelă.

Sărbători cu liniște, pentru toți.

Standard
Scânteie Politică, Uncategorized

La Catedral, varianta PSD

Am zis că o să mă înscriu în PSD. Mi se pare ireal ce legi permisive votează pentru niște infracțiuni viitoare. Așa că vreau și eu să fiu coruptă. Serios …

Citeam dimineață presa și nu-mi venea a crede. Așadar pentru condamnarea în urma unei sentințe de maxim 5 ani pentru fapte de corupție, propunerea legislativă este ca pedeapsa să fie executată la domiciliu. Sau in centre speciale de detenție, ca La Catedral al lui Escobar, bănuiesc.

Iar pe lângă asta, pentru orice carte scrisă în perioada detenției, se scad dim pedeapsă 20 de zile. Eu pentru început aș avea niște idei care se pot transforma în nuvele, cu puțin antrenament cu siguranță le-aș putea transforma în romane. Știrea e reală și m-a mirat la ora 7 și ceva. Nu știu de ce, dar noh, nu mă pot abține să nu mă mire mizeria la care s-a ajuns.

Vestea bună este că în sfârșit s-a hotărât Dacian Cioloș să lanseze Mișcarea România Împreună care va fi o alternativă. Și una bună, ca să nu mai existe probleme de genul : am votat răul cel mai mic.

Standard