Scânteie Amuzată

Scenariu

Ieri la prânz când luam masa cu cea mai bună prietenă a mea, la o terasă, surpriză!

M-a abordat o doamnă foarte drăguță „vai, de când aveți breton și șuvițe blonde semănați foarte bine cu d-na Elena Udrea. Eu lucrez la Netflix și aș vrea să fac un serial bazat pe viața ei prin magazinele Hermes și Louis Vuitton, credeți că v-ar plăcea să-i jucați rolul? Nu este nevoie să participați la casting și veți fi și milionară în dolari apoi”.

Desigur, am refuzat în mare scârbă. Ce-mi trebuie mie ceva pentru care să nu lupt și pentru care să și primesc milioane de dolari?? Ca Elena Udrea în viața reală când își crează scenarii in capșorul blond din lipsă de activitate în Costa Rica.

Iar cei de la Netflix au fost drăguți, ca cei din cabinetul Papei acum 2 săptămâni când au infirmat spusele Vioricăi Dăncilă. Personulitățile astea suferă că nu au fost în centrul atenției la Miss Boboc, bănuiesc. Sau vor să demonstreze că au o imaginație bogată – e simplu să creezi scenarii, după cum se vede mai sus … La noi politica ține rol și de can-can, fix  ca în USA.

Standard
Scânteie Politică, Scânteie Socială

Bref

CCR dinamitează democrația și așa „redusă” prin decizia de azi.

Este INADMISIBIL ca un ministru NUMIT să fie mai puternic funcțional decât un președinte de țară ALES.

Se anunță proteste. Sper să nu fie senine și nici politicoase !

Standard
Scânteie Socială

Nu lăsa GDPR-ul să intervină între noi

Toți cred că am primit zilele astea scrisori de peste tot de unde suntem abonați online cu privire la prelucrarea datelor. Textul din titlu era headliner-ul  de la o agenție de știri care-mi livrează niște cioburi de realitate deformată. Am lăsat GDPR ul să intervină „între noi” și nu am continuat să primesc scrisori informative de la ei.

Faza este ca eu neavînd permis de conducere, circul cu RatBv în majoritatea timpului. Ceea ce e fain – uneori, în general fiind doar un alt fel în care iau pulsul realității fiind atentă la cum se îmbracă lumea, ce discută, cum se poartă, ce manea este în trend – șoferii de RatBv nu prea ascultă Rockfm – c’est la vie. Iar ieri a trebuit să-mi refac abonamentul la RatBv că deh, are prostul obicei să expire.

La RatBv, a intervenit GDPR-ul între mine și casieră. E cam nașpa cu el și cu explicațiile casierei și inclusiv cu condiționarea. „Dacă nu semnați nu vă fac abonament” lucru la care eu nu reacționez chiar bine. Adică așa când sunt supusă unei minime încercări de șantaj de orice fel mă dezbrac de caracter. Și iese cu „arătați-mi mie unde scrie asta” că doar nu o să iasă cu păruieli…

Bun, sincer eu mă plictiseam. Aveam timp să ajung la serviciu și cum nu mi se mai întâmplase nimic notabil ( așa se întâmplă când tu ești singurul care muncești in mini-vacanța în care cea mai importantă știre este numărul de burgeri consumați la Food Street Festival sau mutarea ursului Șoni de la Sf Ana la Zărnești ) dezbaterea mea pe baza GDPR-ului era clar ceva natural.

Dar cum mai trebuie să alegi și diverse strategii pentru diverse companii, nu am avut succes. Argumentele mele logice erau demontate de cutume tradiționale în companii de stat. „Domnișoară așa trebuie, să semnați, așa a zis șeful. Nu știu/ nu mă întrebați. Da, e obligatoriu. Haideți că se face coadă …. ” și am ascultat cam tot, că aveam timp și eram culmea, calmă si răbdătoare. Și chiar voiam să semnez dar să mi se spună ce semnez. 17 minute de răbdare am avut.

Mi-am luat abonament, am și semnat, datele mele sunt „protejate”/ tranzacționate în continuare la fel ca până acum, cu un pic mai multă birocrație. Că evident am semnat o fițuică de format A5 care va fi păstrată până se îngălbenește in arhivele RatBv. E ok. Bonusul zilei a fost „Mihaela, ești frumoasă, ești ca o lumină-n casă/A căzut din cer o stea, Mihaela mea” în bus, de la muncă spre casă, cântec mi-nu-nat ascultat de super-șofer și de noi toți cei care mai mergeam spre casă la ore târzii.

Eu mă și întrebam sincer și naiv. „O fi bonus? O fi cu dedicație? De genul, scuze că nu am prea știut cum e cu GDPR-ul, hai să ne împacăm, uite un cântec vesel să cântăm. De la RatBv pentru Mihaela Scânteie, se știeee …  Mihaelaaa, ești frumoasă … ” puncte-puncte, etc.

 

 

 

Standard
Scânteie Politică, Scânteie Socială

„Reducem democrația”

Din ce mai spune prim-imonugloaba țării. Faza este că pe lângă că este amuzant cum se împiedică Viorica Dăncilă în cuvinte, chiar are dreptate. Adică democrația se reduce zilnic.

Ungaria a naționalizat pilonul II de pensii, Polonia a naționalizat titlurile de stat ale pilonului II de pensii, la noi degringolada fiscală creată de pachetele de legi haotice din ultimii 3 ani, ne duc pe același drum. Atentarea la Pilonul II este un ultim pas, nu știu ce le-a mai rămas de distrus.

Nimic nu funcționează economic vorbind. Nu poți crea o economie sănătoasă încurajînd doar consumul într-o țară. Inflația a crescut la un grad alarmant de 4,3% cel mai ridicat din U. E. numai din cauza creșterii artificiale a salariilor, fără a avea un fundament real cu o baza economică concretă.

Faptul că școala românească din păcate produce niște analfabeți instituționali, cum este și doamna Dăncilă, se vede peste tot. Faptul că se leagă PSD-ul acum de Pilonul II ar trebui să creeze iureș în societatea civilă, însă și ea este lipsită de vigoare.

Sunt de-a dreptul îngrijorată, dacă nu câștig la Loto în următorii ani, la pensie voi muri de foame, dar bănuiesc că nu va conta prea tare, pentru că toți vom fi in aceeași situație. Și ne vom aminti de doamna Dăncilă care din prostie a zis că reduce democrația, însă era o portavoce inconștientă a lui Dragnea, care o gândește și aplică de ani de zile, cu contre plăpânde.

Standard
Scânteie Culturală

Nu ai fost niciodată aici

Două experiențe cinematice faine am avut în ultima săptămână.

Prima a fost un film franțuzesc, după scenariul și în regia unei tipe, Coralie Fargeant, „Revenge” Filmul este feminist și în tot scandalul ăsta continuu cu #metoo poate pare prea mult, ah aceeași temă a violului și iată și a răzbunării, a pedepsirii masculului Alfa! În film posibilă, în realitate probabil visată de multe victime.

Filmul este frumos, nu pentru scenariu care este neverosimil. Adică dacă te întrebi cum poate supraviețui o femeie aruncată de la 8m h care este străpunsă de un lemn, ca apoi să conducă ATV-ul, jeep-ul, să împuște sau să se doctoricească cu un gândac și cu o cutie de aluminiu, nu e de tine. Dacă însă poți trece peste sf-ul ăsta care nu e sf la propriu, fimul e fain. E filmat în deșertul marocan, camera surprinde extraordinar emoțiile, e plin de metafore și transformarea eroinei este pe măsură.

Al doilea film dur și extrem de violent, că astea îmi plac mie, fiind o delicată, a fost aseară la Cinemateca Patria, „You were never really here” – Nu ai fost niciodată aici- cu Joaquin Phoenix, regizat de Lynne Ramsay.

E greu și te hăituiește după vizionare. Pare plictisitor, dar îți pătrunde adânc in creier. E al nu știu câtelea film care îmi adâncește convingerea că din copilărie vine tot. Un copil abuzat sau martor al unui abuz, devine abuziv la rândul lui când ajunge adult. Traumele personajului Joe, interpretat de Joaquin Phoenix, create de tatăl lui care își bătea soția cu un ciocan face ca puștiul devenit veteran al unui război în Orientul Mijlociu, să folosească un ciocan ca armă.

Filmele astea de artă sunt deosebite. Deosebit de grele și pătrunzătoare, așa sunt filmele de festival, cel despre care am scris acum fiind premiat la Cannes în 2017 pentru „Cel mai bun scenariu” și „Cel mai bun actor”. Nu e ușor de urmărit, deoarece te confuzează, nu știi când e vis, imaginație sau amintire. Dacă însă reziști sângelui, durității și schimbării de registru și treci de hățișul de mai sus, e un film care sensibilizează. Accentele suicidale din momentul actual se întrepătrund cu cel din copilărie, iar la fel salvarea unei copile abuzată sexual devine „misiunea” personajului principal masculin care astfel „plătește” o crimă necomisă în război când a dăruit ciocolată unui copil ucis mai târziu tocmai pentru a fi jefuit mai ușor de acea ciocolată. De văzut doar de cine are stomac și psihic, bune.

Standard
Scânteie Socială

Pași spre normalitate

Așa se numește proiectul Fundației Bucuria Darului. Proiectul din competiția Brașov Heroes de anul acesta care are loc în 10 iunie.

Acesta este proiectul pe care eu îl susțin printr-o donație, de exemplu. Asta pentru că nu sunt sportivă, însă dacă aș fi cu siguranța aș fi unul dintre alergătorii înscriși în competiție, mai ales că am câțiva prieteni și cunoscuți care o fac deja. Alina este alergător pentru „Grupul de sprijin în alăptare”, Carmen susține „Biblioteca cu cărți de schimb a Amicului Cuvânt” iar Robert este un luptător desăvârșit, nu numai în lupta cu boala ci și pentru ceea ce a făcut pentru susținerea Fundației Rafael.

Ce-mi place mie mult de tot la evenimentul acesta, pe lângă faptul că am ocazia să susțin din nou ONG-ul unde fac voluntariat, este faptul că Primăria este partener oficial. Așadar susținere din toate părțile.

Bun, acestea fiind spuse, mai am de adăugat că este un loc fain locul unde se desfășoară competiția și anume în cartierul Noua, la Lac.

Alegeți vă rog un proiect, al FBD ar fi o idee minunată, însă dacă nu vă plac „Pașii spre normalitate” oricare altul care vă surâde este o alegere bună și donați pentru el, alergați pentru el sau promovați-l. Proiectul sau alergătorul preferat. Este o competiție faină pentru Brașov și dezvoltarea lui prin cetățeni.

Donațiile pot fi făcute prin transfer bancar, online cu cardul sau numerar la unul dintre parteneri, Librăria Șt. O. Iosif, Librăria Bookcity din Coresi Mall sau cafeneaua Tipografia.

Standard
Scânteie Socială

Când s-a ridicat Moldova …

În week-endul ăsta am privit și la știri, puțin. O anumită știre m-a bucurat și întristat și nu știu să zic exact procentul, cât era una și cât alta. Cert este că pe lângă sentimentele de mai sus m-a făcut să fiu și mândră și să mai invie o speranță.

Plăpânde protestele până acum în Moldova. Din cauze bine știute, sărăcie, lipsă de educație, bazin electoral preponderent PSD, etc… Iar în week-end surprinzător, s-au încolonat la propriu și au pornit spre București. „Moldova vrea autostradă” pentru că s-a săturat de sărăcie, de indolență, de promisiuni deșarte și de incompetență. Ca noi toți de altfel, sau aproape toți…

În Ziarul de Iași se povestește pe larg despre acțiunea de sâmbătă.

Și nu numai despre acțiune ci și despre ce a dus la ea. Pe lângă faptele știute și vizibile, lipsa efectivă a autostrăzii. S-au săturat de incompetența crasă și de anulările sine die a aplicării studiilor de pre – și fezabilitate, nu mai zic de începerea construcției efective.

Eu aplaud marșul extrem de bine organizat, acțiunea de protest, faptul că nu mai acceptă faptul că sunt ținuți aproape de Evul Mediu. Pentru că Moldova nu este așa departe de Ardeal iar Brașovul nu este in altă țară.

Avem nevoie de infrastructură ca de aer. E unul dintre lucrurile care ne amplasează pe hartă. Și chiar vorbesc în cunoștință de cauză. Suntem în urmă cu absolut toate pentru că nu avem cum să ajungem nicăieri. De la A la B ne deplasăm ca acum 30 de ani sau poate și mai greu.

Îmi place că acțiunile civice au prins contur și în partea aceea de țară și că promit să nu se oprească, ințelegînd că numai punînd presiune se va schimba ceva.

 

Standard
Scânteie Aleatoare, Scânteie Culturală, Scânteie Călătoare

Turistă, acasă

Când ai oaspeți de seamă, mereu scoți ce ai mai bun pe masă, sau dacă nu ai ce să scoți, pentru că nu ai avut timp să faci cumpărături (mea culpa), scoți oaspeții de seamă la încântare în Brașov. Slavă Domnului, bine că Brașovul este ofertant, fiind oraș turistic nu prea ai cum să dai greș cu nimic, iar dacă știi și locuri excelente de lăsat bani în contrapartidă cu încântări ale boltei palatine, cu atât mai simplu.

Nu, articolul de azi nu este un advertorial, pentru că le refuz pe toate, însă îmi face mie plăcere să laud niște locuri frumoase din Brașov unde merită să petreci câteva ore. Iar plăcerea mea de a povesti despre oraș și frumusețea lui, plăcerea mea de a fi ghid la o plimbare duminicală, este într-adevăr maximă, mai ales dacă este împărtășită și de oaspeți.

Focusată plimbarea pe ceea ce înseamnă partea foarte veche a Brașovului, Scheii Brașovului, care mustesc efectiv de istorie și cultură. Vizitarea crucilor și troițelor, cea mai veche datînd din 1292- Crucea din Cutun, nu poate fi amânată, dar nu bifarea tuturor este importantă, ci înțelegerea continuității ortodoxiei în acest spațiu. La fel ca vizita la Muzeul Primei Șscoli Românești a cărui clădire datează din 1495  ( unamienouăsutepatruzecișicinci ) adică de 523 de ani. Iar dacă ai noroc, cum am avut noi azi, te poți întâlni cu părintele Vasile Oltean care te invită mereu înăuntru să-ți povestească frumos despre cultură și istorie. Timp în care bat clopotele la catedrala Sf. Nicolae, care te cheamă un pic să-ți amintești că există o legătură care te face să mergi mai departe oricât ar fi de greu și la care te poți întoarce mereu, oricât ai rătăci în afara țării sau în afara a ceea ce ești în realitate.

 

 

Sigur că în concret realizezi că ești în România și că este bine. Îți dai seama ce norocos ești dacă te uiți la coșurile de gunoi, sunt opace. La Londra sau Paris, nu mai există acest fel de coș de gunoi, din cauza potențialelor dispozitive dăunătoare care pot fi ascunse în ele și care pot vătăma mulțimi întregi. Aici e bine …

Deși nu era cel mai arzător soare, dacă tot am ajuns în Piața Unirii, nu puteam să nu coborâm până la S.R.I. repus în geografia locului, nu din cauza istoriilor vechi, ci din cauza faimoasei înghețate care se vinde vis-a-vis cunoscute clar ca „înghețata de la S.R.I.”, unde coada este veșnică și de bun-augur. Curcubeu pe cerul gurii aduc oamenii aceia, orice așteptare merită. Nu găsești loc de parcare în zonă, aviz conducătorilor auto, tocmai pentru că faima înghețatei este reală.

Da, desertul ar fi trebuit să vină după masa de la restaurantul „Sub Tâmpa”, unde bucătăria românească a fost reinventată, chelnerii sunt amabili și decorul și geamurile imense te lasă să privești Dealul Cetății. Uneori însă, merge și invers, prima dată înghețata și apoi salata de vinete și fileul de păstrăv la grătar.

Poate că pare o zi cu un intinerariu pentru oaspeți, însă poate fi o zi de duminică lejeră pentru orice brașovean. Uneori uităm  ce avem aici în goana după acumulări de experiențe internaționale, singura pierdere fiind tot a noastră.

Standard
Scânteie Culturală, Scânteie Călătoare

Dreptul la muncă

Aseară la Sf. Gheorghe, după ce mă enervasem în fața Muzeului național (pe bune – stupoare) secuiesc, plină de întrebări, am intrat la o piesă de teatru la Teatrul Andrei Mureșanu.

Biletele le-am cumpărat online de acum vreo 3 luni, piesa fiind inițial programată pentru 30 martie și reprogramată ieri, din nu știu ce motiv.

La intrarea în sală ni s-a spus că vom face parte din spectacol, urmînd să dăm replica unor actori sau să facem parte din acțiune. Eu, încântată, se știe clar că toate fetițele când sunt mici vor să ajungă actrițe, unele chiar ajung pe scenă, altele… Nicio fetița când e întrebată „da’ tu ce vrei să te faci când o să fii mare?” nu o să răspundă „controlor de trafic aerian” sau nu știu, „liftieră”. Serios acum …

Revenind la piesă, ni s-a făcut un instructaj bilingv – română și engleză, ce credeați?- de niște puști îmbrăcați in costume de marinari. Urma să ne îmbarcăm pe o navă la petrecerea unei firme. Noi eram printre angajați, am primit niște cravate personalizate care să ateste acest lucru, cravate care trebuiau purtate pe durata piesei. Mesele erau aranjate frumos, cu tacâmuri, veselă (de unică folosință într-adevăr) cu șampanie (reală) în pahare și cu atmosferă de seară de cabaret, creată autentic și subliniată de veiozele de pe mese.

După ce ne-am luat locul în mise en scene, a început piesa. Două ore de spectacol cu accente de music-hall care însă au descris tipologii diferite de angajați în corporații, depersonalizați, agresați, abuzați, epuizați psihic și fizic, care nu mai au viață, jobul fiindu-le toată viața. Un trainer motivațional care pe mine m-a intrebat „care a fost cel mai fericit moment al vieții tale?” iar pe altcineva „ați fi în stare să omorâți femei?” era de fapt  un șobolan în dublu rol. Speaker la companie și ronțăitor de suflete. Alături de el, directorul companiei un tip căruia nu-i pasă de nicio ființă umană și care desconsideră absolut orice sentiment. Ambii anunță că la finalul serii unii angajați vor fi liberi să găsească „noi oprtunități pe piața muncii” adică vor fi concediați. Alături de ei, o secretară sexy și oferitoare de favoruri sexuale contra măriri de salariu, un șofer manierat ca o cizmă care se adresa tuturor colegelor cu apelativul „păpușe”, un contabil frustrat și acru care își urmărește colegele sau un tip profund recunoscător companiei căruia i s-a dedicat total, uitînd că viața e mai mult de un cubical.

Șobolanul/speaker aruncă niște replici dure „sunteți doar niște piese de schimb ale societății” sau niște citate filosofice „siguranța te înrobește, ești liber doar când nu există” plimbindu-se printre meseni, cântînd „Bella Ciao!” (?!?) sau turnînd substanța (Coca-Cola sîc!) în pahare către finalul piesei, substanță care îi va adormi pe toți angajații atent selecționați.

Piesa se termină când niște mateloți aduc în mijlocul scenei o targă pe care sunt aruncate manechine în uniforme. Tabloul mi-a amintit de grămezile de cadavre de la Auschwitz scoase din camerele de gazare…

După piesă, afară lumea comenta duritatea piesei, curajul regizoarei și faptul că s-a fumat constant în piesă, „pe puntea vaporului”, afară, adică sus pe niște scări.

Așadar dacă aveți drum spre Sf. Gheorghe, luați bilete la teatrul românesc Andrei Mureșanu. Piesele nu sunt puse în scenă în varianta clasico-banală a teatrului cu care e posibil să fim cu toții obișnuiți. Piesa pe care am văzut-o aseară este „Dreptul la muncă” de Sibylle Berg, în regia regizoarei Theo Herghelegiu și o recomand pentru a lua locul unei evaluări anuale. Sau a unei re-evaluări.

Standard
Scânteie Aleatoare

Scara

Dacă încerci să-ți imaginezi că urci pe un balansoar și ajungi în punctul de mijloc, începi să cobori. Deoarece balansoarul se lasă în cealaltă parte din cauza greutații … însă este un moment, acel unic moment in care urci in jos.

Inexistentă și totuși existentă urcarea în jos și coborârea în sus. Sau poate existente în metamorfoze demonice.

Webp.net-resizeimage

Există de asemenea momente pe diverse scări de unde nu mai poți înainta. Singurul drum fiind înapoi, nu coborârea înapoi.

Nu am scris chiar degeaba schija neînțeleasă, ci in urma unei discuții in care am incercat să explic inutilitatea de facto și de iure a construcției „cobori in jos Luceafăr blând, alunecînd pe-o rază” Inutilitate demontată de facto si de iure prin demonstrația de pe un balansoar.

Matematica și fizica sunt cele care definesc lumea, literatura doar o povestește iar chimia o condimentează. În timp ce filosofia o complică, rău, uneori … 🙂

P.S. Scara din imaginea de mai sus e folosită doar în momente de așteptare, nu de coborâre.

Întotdeauna de urcare. Aripile nu-s demonice dar nici îngerești nu sunt. Așa era rochia.

Standard
Scânteie Culturală, Scânteie Socială

O sută de ani de solitudine

Sună cunoscut? Pare a aminti de „Veacul” lui Marquez … Gabriel Garcia Marquez era bun prieten cu Fidel Castro, am aflat eu târziu, desigur că nu are mare legătură cu ceea ce voiam să spun în continuare, sau poate are.

Am citit dimineață o știre despre „Barometrul de Consum Cultural 2017” care are ca tema principală Centenarul. Stupoare printre sociologi când au adunat datele și le-au prelucrat. Românii nu știu nimic despre Centenar, care nu a fost promovat cum trebuie, nu sărbătoresc ziua națională – eu am mai scris că aș schimba-o, nu au idee despre ce se întâmplă cu țara asta, nu-și cunosc istoria. Niște texte din astea sforăitoare despre „strategii de implementat în care să impulsionăm politicile și strategiile culturale”, așa cum scrie în articolul acesta, nu schimbă lucrurile.

Adică degeaba scrii mare CENTENAR pe toate gardurile, dacă nu se știe ce este în spatele cuvântului. Degeaba organizezi Cerbul de Aur, adică il resuscitezi, sau învii nu știu exact, cu ocazia sărbătorii Marii Uniri. În primul rând nu are legătură, în al doilea rând este un festival perimat. Când Untold și Neversea aduc DJ-ii cei mai la modă în lumea la ora actuală, Ministerul Culturii alocă bani pentru un festival care nici nu știu exact cui se adresează. Adică un nou exemplu care arată că banii sunt folosiți prost, pe proiecte proaste, fără a avea cineva o privire de ansamblu, dar cine să aibă, d-na Dăncilă?

Îngrijorător este că nu numai clasa politică este de vină. Adică nu sunt ei de vină total pentru lipsa de știință a cetățenilor. Ei sunt de vină pentru că nu investesc în educație și în proiecte fezabile și de viitor, însă participanții la acest sondaj de opinie sunt și ei de vină. Un copil de 14 ani cred că ar trebui să știe cum e cu Centenarul de acasă, de la părinți, sau de la bunici, care au un rol în educația copiiilor care nu înseamnă doar desene cu super-eroi … mai înseamnă și o vizită la un muzeu sau o excursie la Mărășești ….

Până la urmă fiecare dintre noi este media celor cinci persoane cu care discută cel mai mult, care au o influență asupra modului în care gândim, a felului în care ne informăm, a ceea ce citim sau urmărim cu interes. Desigur că dacă discuțiile sunt la un nivel scăzut cultural, așa va fi și media cetățeanului respectiv. Eu trăiesc într-o bulă un pic elitistă, recunosc. Norocul meu este că cei din jurul meu sunt oameni educați, umblați, culți, pe care îi interesează multe și diverse, ăsta este norocul meu. Știu că nu-l au mulți și atunci se explică de ce sondajele de opinie dau rezultate din acestea dezastruoase….

O sută de ani de solitudine pentru poporul român și mult mai mult pentru fiecare individ în parte.

Standard
Scânteie Călătoare

Palermo

Pentru că mi-am luat bilete de avion pentru Palermo, desigur că mi s-au reactivat amintiri de acum 5 ani, când într-o zi l-am bătut în lung și-n lat. Așa pățesc, am probleme în a uita iar de cele mai multe ori nu este deloc o binecuvântare, desigur cazul acesta este diferit, pentru că ziua aceea a fost o zi frumoasă.

Era foarte dimineață și destul de răcoare când am ajuns la Palermo. Am luat o hartă și ne-am așezat la o cafenea să ne facem traseul. Voiam eu să o văd pe Rosalia Lombardo. Mă mâna o curiozitate de neînțeles… mda, morbidă curiozitatea mea. Am momente din astea de întunecare, probabil că le avem cu toții, nu știu.

Am greșit drumul către centru, am luat-o pe altă stradă, am ajuns să ne plimbăm pe lângă port și penitenciar și pe lângă niște clădiri vechi și dărăpănate. Palermo mi-a dat niște senzații ciudate. Chit că eram în Catedrala din Palermo, care era imensă și avea un mozaic superb, chit că eram în fața cadavrelor mumificate din Catacombele Capucinilor sau în fața zidului unde era o placă comemorativă pentru doi polițiști împușcați de Mafie. E un oraș foarte contrastant, clădiri care nu au fost refăcute după bombardamente din cel de-al Doilea Război Mondial, sau vile superbe care emanau opulență sau întâlnirea cu o sărăcie din aia aproape lucie la marginea orașului. Multe stiluri arhitectonice – nu le-am recumoscut pe toate dar știu că era un oraș eclectic. Gunoaie, dar sunt uneori fermecătoare, nu-mi place mereu ordinea teutonă, mă plictisesc repede orașele foarte septice.

Știam că undeva este bustul lui Bălcescu care a murit acolo de tubercoluză în 18 – și ceva. nu știu exact. Nu l-am căutat ca să fiu sinceră. Adică în ziua aia nu am căutat nimic, am bătut doar străzi cu singura țintă Catacombele, care au fost ciudate, copleșitoare.  În rest am fost surprinși de oraș. De gastronomie: paste geniale de care te îndrăgostești pe loc chiar dacă nu ești gurmand, expresso scurt și năucitor de tare, înghețata -oh înghețata în Italia cred că e făcută de îngeri … Îmi amintesc că era foarte cald după-amiază, eu foarte obosită, evident că așa sunt în concedii și călătorii, în urmă cu somnul. Am eșuat sfârșită în Piazza dei Quattro Canti undeva la umbră și m-am uitat la basoreliefurile de pe cele patru clădiri cum nu mai văzusem nicăieri până atunci  „hmm, deci asta e frumusețea autentică …” Și apoi la trăsurile cu cai cu care te puteai plimba, sau efectiv la lumea care în Italia, în Silicia mai exact se oprește în mijlocul drumului și povestește, chiar dacă e la volan și blochează circulația. Enervant pentru turiști, total natural pentru ei. Italiana nu-mi place, mi se pare o limbă certăreață, orice ai spune pare spus pe modul de sfadă.

„La Piovra” celebrul serial difuzat după 1989 în România știu că a fost subiect de discuție în ziua aceea, ca și Mafia cu diversele ei familii, Cosa Nostra siciliană, Ndrangheta calabreză sau Camorra napoletană, desigur „Nașul” sau poate mai mult Al Pacino … În rest groaznic de cald, claxoane și un drum perceput ca nesfârșit către Messina.

 

Standard