În bus, în drum spre casă cu stop clar la barul care e sufrageria mea. Ăsta era planul, reciteam absentă un mail trimis într-un vortex care devenise aproape cotidian.
-Ce manichiură frumoasa ai! aud o voce blondă cu pronunțat accent american. Ridic ochii, o puștoaică blondă cu ochi albaștri îmi zâmbea. Tu ți-ai făcut-o?
-Mulțumesc, spun ridicînd ochii din telefon. Nu, am fost la manichiură.
-Este frumosasă, roșie. De fapt tu ești foarte frumoasă, dar foarte tristă, continuă puștoaica. Partea cu „foarte” nu am înțeles-o pentru că la coafor nu mai ajunsesesm, anulasem în ultima clipă la fel ca multe alte chestii pentru weekendul ăsta.
-Mulțumesc și tu ești, adaug. Și chiar era, nu exageram cu nimic. Vorbiți foarte corect românește, am zis. Și mă gândeam că sincer vorbeau mai corect ca madam Dăncilă.
-Noi – adică ea care stătea pe diagonală cu mine și încă o puștoaică de lângă mine cu cozi împletite- suntem în România de un an. Adică eu de un an și ea din decembrie. E foarte frumos orașul acesta.
– Așa este. Sec vorbeam, nu voiam să fiu nepoliticoasă dar nu aveam deloc chef de conversație, mai ales în bus, mai ales vineri seară, mai ales în drum spre o băută soră cu uitarea și mai ales după o săptămână decupată din filme cu final neașteptat. Dar ele continuau …
– Noi suntem din biserica lui Hristos. Zice blonda de lângă mine.
-Mi-am dat seama. Aveau niște insigne negre pe care scria cu alb ceva, Hristos, biserică, plan, salvare, mormoni. Poate toate astea sau numai o parte, nu știu exact, dar știam secta.
-Da? După ce? blonda de pe diagonală.
-După insigne, după abordare, după felul în care sunteți îmbrăcate. Erau foarte clasic/serios îmbrăcate, ca niște domișoare îmbătrânite.
-Tu ești aproape de Hristos? mă întreabă blonda cu cosițe împletite.
-Uneori, zic răzînd.
-Uneori … mirată continuă. Când?
-De obicei când mi-e rău. Când sunt jos, creștină tipică, adaug râzînd cu toți dinții.
-Da da, așa e viața, nu? Blonda de pe diagonală imită o mișcare sinusoidală.
-Exact. Eu la momentele de cădere de obicei îl am mai aproape, râdeam în continuare dar eram și serioasă. Adică nu-l cauți până nu ți-e rău, nu? Nu te ridică altceva mai mult decât suferința și căderea, nu? Deja mă miram și eu de filosofia începută așa de fashion vineri seara în drum spre uitare.
-Așa e, corect. Nu am urca dacă nu am cădea. Uite dacă vrei să știi mai multe despre noi și despre Hristos, aceasta este cartea noastră și-mi arată Cartea lui Mormon. Știi, noi avem două cărți după care ne ghidăm, Biblia și asta.
-Știu, Mulțumesc, dar nu sunt interesată, dacă vreți vă scot la un suc și vă arăt Brașovul. Știu un loc unde este o înghețată demențială. rădeam, în jocul de-a misionarismul.
-Da … nu … dacă vrei, hai la noi la templu să vorbim despre tristețea ta, blonda de pe diagonală mai agresiv/incisivă nu se lăsa.
-Nu mersi, o am pe a mea și mi-e bine. Sunt ortodoxă și îmi place sincer. Deja îmi pierise cheful, cred că și politețea și cred că începea să se vadă partea cu „unghiile roșii și lungi pot dăuna grav sănătății”, eram iritată și mi se părea că nu mai ajung odată la capăt de linie unde aveam de gând să uit de orice dietă în fața unei pizza cu ton.
-Uite, cartea asta m-a ajutat mult, îmi spune blonda de pe diagonală. Și scoate o broșură „Planul salvării” și mi-o întinde. De pe ea, o imagine a lui Iisus Hristos care pășea pe un nor sau flacără sau nor înflăcărat sau poate flacără înnorată?!? mă privea blajin.
Iau broșura, mulțumesc pentru ea, Cobor. Coboară și ele.
-Păi poate ne mai vedem. Asta este cartea noastră de vizită, te așteptăm pe la noi dacă vrei să discutăm mai multe despre tine și Hristos. Eu sunt sora Bert și ea e sora Iren- cea cu cosițe împletite. Și-mi întind mâinile voioase, sociabile plus o carte de vizită cu un număr de telefon și ceva text cu sfinții din zilele din urmă. Aia e biserica noastră și-mi arată o clădire în spatele unui hotel.
-Mihaela Scânteie mă numesc. Mai jos cu o stație e biserica mea. Duminică la slujbă preotul a predicat mai mult despre bunătate și iubire necondiționată, jertfă și iertare. Și mai spunea că lui Dumnezeu nu-i place tristețea și nici oamenii triști, pentru că e aducătoare de gânduri negre. Că nu trebuie să lași durerea să te cuprindă, ci bucuria să fie cea de pe fața ta. Îmi pare rău ca m-ați văzut tristă…
Tăcere … blondele zâmbeau la unison. Știau ele ceva. Bănuiesc că încă nu învățaseră că aparențele înșeală rău uneori și că mă gândisem mult la cădere în ultimul timp. Dar și la urcare. Că așa e viața și devenirea …
M-am îndepărtat. Eram un pic uimită de mine că mă transformasem în apărătoarea ortodoxiei și că îmi aminteam toate învățămintele. Am reușit să devorez o pizza uriașă fără ajutor și ceva băuturi cu multe grade. M-a urmărit conversația cu misionarele și am povestit-o în jurul unei mese pline de oameni veseli. Un prieten care fusese în Utah ne povestea de templul de acolo, de legile lui Brigham Young și de un episod din South Park super amuzant care explica secta respectivă.
Dar eu totuși mă gândeam la conversația din bus. Oare Hristos al lor se gândea la tristețea mea sau Hristos al meu se gândea la veselia lor? Era același clar… dar se manifesta diferit, nu? Apărea în bus în drum spre casă cu oprire la barul preferat? Mă împinsese să mai iert odată ca să mă pot ierta pe mine și să pot continua să anulez trăiri pline de efemeritate? Mai avea o șansă bucuria să razbată? Dar iubirea? Mai putea ea face ceva? Mai era singurul motor care mișcă lumea?
Câtă treabă mi-a dat conversația din bus. Și când mă gândesc că inițial voiam să iau taxiul ….