Planul salvării

În bus, în drum spre casă cu stop clar la barul care e sufrageria mea. Ăsta era planul, reciteam absentă un mail trimis într-un vortex care devenise aproape cotidian.

-Ce manichiură frumoasa ai! aud o voce blondă cu pronunțat accent american. Ridic ochii, o puștoaică blondă cu ochi albaștri îmi zâmbea. Tu ți-ai făcut-o?

-Mulțumesc, spun ridicînd ochii din telefon. Nu, am fost la manichiură.

-Este frumosasă, roșie. De fapt tu ești foarte frumoasă, dar foarte tristă, continuă puștoaica. Partea cu „foarte” nu am înțeles-o pentru că la coafor nu mai ajunsesesm, anulasem în ultima clipă la fel ca multe alte chestii pentru weekendul ăsta.

-Mulțumesc și tu ești, adaug. Și chiar era, nu exageram cu nimic. Vorbiți foarte corect românește, am zis. Și mă gândeam că sincer vorbeau mai corect ca madam Dăncilă.

-Noi – adică ea care stătea pe diagonală cu mine și încă o puștoaică de lângă mine cu cozi împletite- suntem în România de un an. Adică eu de un an și ea din decembrie. E foarte frumos orașul acesta.

– Așa este. Sec vorbeam, nu voiam să fiu nepoliticoasă dar nu aveam deloc chef de conversație, mai ales în bus, mai ales vineri seară, mai ales în drum spre o băută soră cu uitarea și mai ales după o săptămână decupată din filme cu final neașteptat. Dar ele continuau …

– Noi suntem din biserica lui Hristos. Zice blonda de lângă mine.

-Mi-am dat seama. Aveau niște insigne negre pe care scria cu alb ceva, Hristos, biserică, plan, salvare, mormoni. Poate toate astea sau numai o parte, nu știu exact, dar știam secta.

-Da? După ce? blonda de pe diagonală.

-După insigne, după abordare, după felul în care sunteți îmbrăcate. Erau foarte clasic/serios îmbrăcate, ca niște domișoare îmbătrânite.

-Tu ești aproape de Hristos? mă întreabă blonda cu cosițe împletite.

-Uneori, zic răzînd.

-Uneori … mirată continuă. Când?

-De obicei când mi-e rău. Când sunt jos, creștină tipică, adaug râzînd cu toți dinții.

-Da da, așa e viața, nu? Blonda de pe diagonală imită o mișcare sinusoidală.

-Exact. Eu la momentele de cădere de obicei îl am mai aproape, râdeam în continuare dar eram și serioasă. Adică nu-l cauți până nu ți-e rău, nu? Nu te ridică altceva  mai mult decât suferința și căderea, nu? Deja mă miram și eu de filosofia începută așa de fashion vineri seara în drum spre uitare.

-Așa e, corect. Nu am urca dacă nu am cădea. Uite dacă vrei să știi mai multe despre noi și despre Hristos, aceasta este cartea noastră și-mi arată Cartea lui Mormon. Știi, noi avem două cărți după care ne ghidăm, Biblia și asta.

-Știu, Mulțumesc, dar nu sunt interesată, dacă vreți vă scot la un suc și vă arăt Brașovul. Știu un loc unde este o înghețată demențială. rădeam, în jocul de-a misionarismul.

-Da … nu … dacă vrei, hai la noi la templu să vorbim despre tristețea ta, blonda de pe diagonală mai agresiv/incisivă nu se lăsa.

-Nu mersi, o am pe a mea și mi-e bine. Sunt ortodoxă și îmi place sincer. Deja îmi pierise cheful, cred că și politețea și cred că începea să se vadă partea cu „unghiile roșii și lungi pot dăuna grav sănătății”, eram iritată și mi se părea că nu mai ajung odată la capăt de linie unde aveam de gând să uit de orice dietă în fața unei pizza cu ton.

-Uite, cartea asta m-a ajutat mult, îmi spune blonda de pe diagonală. Și scoate o broșură „Planul salvării” și mi-o întinde. De pe ea, o imagine a lui Iisus Hristos care pășea pe un nor sau flacără sau nor înflăcărat sau poate flacără înnorată?!? mă privea blajin.

Iau broșura, mulțumesc pentru ea, Cobor. Coboară și ele.

-Păi poate ne mai vedem. Asta este cartea noastră de vizită, te așteptăm pe la noi dacă vrei să discutăm mai multe despre tine și Hristos. Eu sunt sora Bert și ea e sora Iren- cea cu cosițe împletite. Și-mi întind mâinile voioase, sociabile plus o carte de vizită cu un număr de telefon și ceva text cu sfinții din zilele din urmă. Aia e biserica noastră și-mi arată o clădire în spatele unui hotel.

-Mihaela Scânteie mă numesc. Mai jos cu o stație e biserica mea. Duminică la slujbă preotul a predicat mai mult despre bunătate și iubire necondiționată, jertfă și iertare. Și mai spunea că lui Dumnezeu nu-i place tristețea și nici oamenii triști, pentru că e aducătoare de gânduri negre. Că nu trebuie să lași durerea să te cuprindă, ci bucuria să fie cea de pe fața ta. Îmi pare rău ca m-ați văzut tristă…

Tăcere … blondele zâmbeau la unison. Știau ele ceva. Bănuiesc că încă nu învățaseră că aparențele înșeală rău uneori și că mă gândisem mult la cădere în ultimul timp. Dar și la urcare. Că așa e viața și devenirea …

M-am îndepărtat. Eram un pic uimită de mine că mă transformasem în apărătoarea ortodoxiei și că îmi aminteam toate învățămintele. Am reușit să devorez o pizza uriașă fără ajutor și ceva băuturi cu multe grade. M-a urmărit conversația cu misionarele și am povestit-o în jurul unei mese pline de oameni veseli. Un prieten care fusese în Utah ne povestea de templul de acolo, de legile lui Brigham Young și de un episod din South Park super amuzant care  explica secta respectivă.

Dar eu totuși mă gândeam la conversația din bus. Oare Hristos al lor se gândea la tristețea mea sau Hristos al meu se gândea la veselia lor? Era același clar… dar se manifesta diferit, nu? Apărea în bus în drum spre casă cu oprire la barul preferat? Mă împinsese să mai iert odată ca să mă pot ierta pe mine și să pot continua să anulez trăiri pline de efemeritate? Mai avea o șansă bucuria să razbată? Dar iubirea? Mai putea ea face ceva? Mai era singurul motor care mișcă lumea?

Câtă treabă mi-a dat conversația din bus. Și când mă gândesc că inițial voiam să iau taxiul ….

 

Politica nu e pension

După evenimentele de sâmbătă de la Brașov, când niște membri PSD au fost huiduiți, s-a umplut netul de păreri contra USR și a protestatarilor, eu am citit câteva dintre ele. Pe unele le-am și comentat pentru că mi-a permis programul din această dimineață.

Pe scurt părerea mea. Ce face PSD-ul este inadmisibil, de luni de zile, ca să nu spun că de ani de zile duc țara în Evul Mediu. O lasă condusă de o madam Dăncilă care este denumirea clară a incompetenței, asta ca să spun frumos. Încalcă legi sau le modifică după bunul lor plac prin legi în adoptarea cărora este exclusă orice minimă dezbatere. Iar legile create sunt doar pentru bunul mers al unora, adică al lor. Cine are nevoie de detalii, trăiește în alte sfere.

Ce s-a întamplat sâmbătă, este cred eu doar începutul. Și nu incit la violență și nici nu mă radicalizez. Nu am fost sâmbătă acolo și nici membră USR nu sunt. Însă nu înțeleg mirarea PSD-ului. Adică ce se asteaptă? Ca toată lumea să fie calmă în condițiile create de ei? Este exclus. Plus că inregimentarea într-un partid politic și ieșirea în lumina reflectoarelor înseamnă și asumarea unor riscuri. Te supui oprobriului public când faci mizerii. Doar nu te aștepți ca după ce tu mături cu statul de drept pe jos, să fii așteptat cu trandafiri la finalul unei întâlniri. Să fii aplaudat că încalci legi pentru care s-a luptat în trecut, nu? Aaa, nu-ți convine că se întâmplă asta? Păi poate politica nu e pentru tine, te simți amenințat? Păi poate ar trebui să te gândești de ce se întâmplă asta.

Lumea din stradă nu este înregimentată într-un partid. Sau sunt puțini cei care sunt. Nu există lideri și cei care există nu sunt destul de fermi părerea mea. Erau membri USR acolo dar nu a fost acțiune de partid am înțeles. Însă șeful de la USR Brașov a demisionat pentru că nu este de acord cu agresivitatea. Ok, nu ești de acord, dar demisionînd nu faci decât să dai dreptate PSD-ului și să le justifici următoarele acțiuni contra protestatarilor. Pentru că am observat că există o tendință de intimidare, din articolul pe care l-am folosit ca sursă observ că psdiștii au mers și au depus plângeri la Poliție, chiar se spunea de o plângere la Parlamentul European.

Și stau și mă gândesc, ce nu este european în ce s-a întămplat? Opoziția, reacția, curajul, lupta pentru ceea ce crezi, altă părere? Acestea sunt ne-europene? Din contră. Sunt fix esența europenismului.

Opoziția în Parlament se face cum se poate face. Nu se face mereu la pantaloni călcați la dungă și cămăși apretate, pentru că 1. nu există așa multă experiență politică în rândul anumitei părți a opoziției și 2. pentru că în troaca porcilor nu poți să porți frac. Și nu are sens să numesc porcii, cine a citit „Ferma Animalelor” înțelege.

Și încă un lucru. Se pun tunurile pe niște protestatari sau membri ai unui partid mic care face opoziție plăpândă unui tăvălug care a cuprins  întreaga țară, dar se trec cu vederea în continuare zidurile masive care se contruiesc în jurul unui infractor care are condamnare cu executare. CU EXECUTARE! Ce este mai grav? Și de ce este opinia publică atât de inflamată de o reacție civică? Poate de frică? Sau poate pentru că se gândesc că dejivrarea socială o să doară mai mult decât niște huiduieli într-o sâmbătă după-amiază.

 

 

Rahat turcesc

Din păcate ar putea fi și dulcele preferat adoptat de români, la felul în care votează.

Se aplică aceeași rețetă : se ia o națiune mare care locuiește pe o mare întindere și se  transformă prin proiecte de infrastructură de către un om cu dorințe dictatoriale. Apoi ușor ușor națiunea se suprimă. Nu mai are de-a face cu nimic din ceea ce visase bunicul Ataturk, cel care a modernizat-o.

Se aduce națiunea din nou în Evul Mediu prin manipulare, prin intoxicare, prin tăierea unor drepturi, prin invenția unor așa-zise lovituri de stat, prin desființarea unor funcții-cea de Prim-Ministru de exemplu și prin concentrarea puterii în mâinile unui singur om.

Ziariștii sunt închiși pe capete, vecinii sunt amenințați cu război, se crează alianțe care sperie dacă ești un pic atent …

Ieri, Turcia l-a ales pe Erdogan din nou ca președinte pentru încă 5 ani. Turcia și Ungaria și Polonia sunt un tipar, care este ales și de România ca și model de urmat.

Acum 5 ani am fost în Istanbul, la câteva zile după un protest de 1 mai din piața Taksim care a fost înăbușit de tunuri cu apă. Majoritatea protestatarilor erau tineri. În paranteză, vreau să spun că a fost un indicator postarea Liei Olguța Vasilescu de dumincă seară. Apoi a urmat „lovitura de stat” orchestrată tot de el, după părerea mea și a altora. Apoi restul declarațiilor, abuzurilor, modificărilor la legi fundamentale, praful în ochi aruncat populației, etc.

Nu m-a mirat rezultatul alegerilor, pentru mine era ceva de așteptat. Cred că oamenii sunt la fel peste tot, dacă au nevoile primare acoperite, piramida lui Maslow este extrem de bine ilustrată în vremuri tulburi. Niște protestatari contra unui regim vor ieși în stradă doar daca nu au ce manca, dacă le este frig, dacă îndependența sau autonomia țării le e amenințată și de abia apoi dacă nu mai sunt stimați/respectați, nu mai pot vorbi liber sau învăța sau comunica… Sună cunoscut?

Rahatul turcesc este plăcut și de români. Mult.

 

Ia

Eu o am de câțiva ani, are cusături negre. A fost a doua ie pe care am purtat-o vreodată, prima era în componența unui port popular din zona Sibiului, cred că de aceea și cea pe care mi-am cumpărat-o are cusături negre. Mi se pare  mie frumos, simplu și un pic sobru.

Am luat-o azi pe mine, dar nu o port destul de des. Azi pentru că e Ziua Universală a Iei, recunosc. Dar sunt frumoase, azi erau multe femei îmbrăcate în ie, am văzut însă și bărbați în cămăși tradiționale românești. Toate frumoase tare.

Cred că doar de când a apărut Adele pe copertă la Vogue într-o cămașă creată de Tom Ford avînd ca inspirație o ie românească, am început noi să sărbătorim această haină, să-i alocăm o zi specială, să facem evenimente de promovare pentru ea. Avem noi meteahna asta de a nu vedea ce avem frumos și de a nu pune în valoare, decât în momentul în care e recunoscut în străinătate. Trăim mult din recunoaștere, probabil pentru că avem ca și țară doar 100 de ani și nu prea avem încredere în noi …

Se pare că și zânele alea bune, Sânzâienele, au avut ceva de-a face cu asta, poate au făcut ele o vrajă azi-noapte când s-au deschis cerurile și au început să danseze, că și asta se spune în popor. Bunica mea era de la Buzău și le spunea Drăgaice, spunea că-s iele și că da

nsează pe câmp. Eu nu prea cred că e așa, aseară am văzut doar un arici în drum spre casă, dar m-am bucurat, era semn bun, tot de la bunici știam. 🙂

Revenind la realitate, lâsînd mitul și tradiția, că nu-s superstițioasă și nu cred în semne, deși ele sunt parte integrantă a firii românului, care cred că a rămas un pic arhaic, mă uitam pe site-ul Ministerului Culturii și Identității Naționale ca să văd cum este sărbătorită/promovată ia. Nicicum, evident. Totul scris în limbaj oficial plin de platitudine. O singură frază mi-a atras atenția și anume „români în primul rând, nu doar în ultimă instanță” și mă gândeam că e frumos să scrii așa dar e urât să nu te porți așa.

În încheiere, protestele continuă la Brașov în seara asta și nu e ținută obligatorie.

 

Ploua infernal

Și atât. De luni de zile, un anotimp continuu ploios. Am dat deoparte cartea care mă derutase câteva sute de pagini și mă forțam să fiu atentă la conversația pe care o purtam la telefon.

Auzeam în fundal radioul din mașina lui, mă bruia, mă chinuiam să disting melodia. Și stirile din sufrageria mea mă bruiau. Am redus volumul. Catifeaua de blăniță a bestiei mă bine-dispunea, mi-am purtat mâna stângă peste urechiușele ei reci. A fost ok, răceala uneori cremează cel mai tare. Micul șoc dat de pisoiul meu m-a făcut atentă la conversație.

„Aveai părul ud atunci… nu era senin deloc, te prinsese ploaia. Și m-ai distrat. Ca acum – Mihaela Scânteie mă numesc, da, am un blog obscur pe care nu-l citește nimeni niciodată” m-ai mințit atunci. Mi-aminteam ziua aia, eram chiar nervoasă pentru că dădusem o sumă modică la coafor pentru a-mi ridica moralul care mătura străzile de zile și desigur o ploaie de vară îmi stricase coafura atent lucrată de Rely. „Așa am zis? Eram într-o pasă proastă și modestă” am zis râzând. „Da, da, mi-am dat și eu seama că partea cu modestia era total pasageră” mi-a subliniat pe un ton în care am simțit un ușor regret dar și un zâmbet, același zâmbet cu o tentă ușoară de superioritate. „Zi-mi de protest, am văzut pozele, am citit ce ai scris. Ce crezi?” tonul era serios acum. „Ce să cred? Că parizerul are un preț magic de 18,90 ron/kg și se găsește peste tot, și-l permite oricine. Sau nu asta voiai să știi?” am întrebat serioasă, gravă chiar. „Eu pun pariu pe o sticlă de șampanie că sarcasmul ăsta al tău și felul criptat de a vorbi și scrie nu e foarte înțeles” de data asta era el foarte serios. „Curios. am auzit sau spus de multe ori zilele astea șampanie, prosecco și am băut doar cidru. Jalnic. Și ăla seara sau în week-end, ca orice muritor”.

Am închis telefonul. Hmm… Mda, nu era senin atunci și mă prinsese ploaia, ploua infernal, găsisem o carte „Tu ai iubi un om ca tine?” într-o librărie, nici măcar nu am deschis-o,  nici nu știu cine a scris-o, i-am făcut poză și i-am trimis-o mbff.

Plouă infernal și acum. Am o stare proastă fără partea de modestie. O stare proastă ca toate stările proaste date de realități, pentru că sunt convinsă că fiecare o are pe a lui. „Pauvre Diable” se auzea la radioul din mașină, am realizat înainte să închei coversația.

 

3,6, etc

Era un film „4,3,2”…

Asta e realitatea „3 ani și 6 luni” cu executare.

Am avut o zi tare oscilantă.

Ma bucur clar că Dragnea a fost o „victimă a statului paralel”…

Atât!

După ploaie, vine soare …

Dragnea intră-n închisoare …

Cam așa se scanda la ora 18.00 când am ajuns la Prefectură, desigur cu prietenii, revoltați cu toții, echipați cu steaguri, unii. Și umbrele.

O ploaie torențială a risipit din mulțime, sandalele mele cele noi au fost „udate” bine. Cam 30 de minute, cei vreo 150 de oameni au continuat să scandeze, indiferent de ploaia de iunie.

Pe la 19.00 s-a oprit și ploaia, umbrele s-au închis, mulțimea s-a mărit. Ne-am strâns mai mulți la Prefectură și mă gândeam că sunt foarte mulți copii, multă lume în vârstă. deja nu mai puteai spune: uite e numai o categorie, tinerii frumoși și liberi, corporatiștii, sorosiștii. Eram mulți și diferiți. Politicoși și educați, vorba aia o prietenă fuma și-și strângea chiștoacele într-o punguță. Nu vreau să fac paralelă cu mitingul PSD, însă cred cu tărie că ies în stradă cei care gândesc un pic altfel și stiu că se pot realiza lucuri în țara asta la modul onest.

S-a pornit în marș pe la 19.30, deja cei 200 de oameni deveniserăm 500. Până când am ajuns pe Calea Bucuresti eram o mie și ceva. Și mi se uscaseră pantalonii și sandalele, le pot lua mâine iar. În Steagu marșul număra cred vreo 2000 de participanți. Numărul este dat de estimarea mea.

Mi se pare redundant să scandezi „ieșiti din casă, dacă vă pasă”. Logic că doar ieșind din casă cât se mai poate (!!!) se va schimba ceva! Abuzurile puterii depășesc imaginația, ce fac de când au câștigat alegerile este strigător la cer. Răbdarea tuturor a cam ajuns la final, mie așa mi se pare, chiadacă lumea este politicoasă.

La fel de redundant mi se pare să mai scriu aici motivul pentru care s-a ieșit în stradă. Pentru că am tot scris de SUTE DE MOTIVE pentru care trebuie ieșit în stradă, de ani de zile.

Despre protest/marș mai pot spune doar că nu mi-a plăcut Jandarmeria, dar nici Poliția Rutieră care nu a facilitat deloc trecerea coloanei. O să spună oricine că ok probabil marșul nu era organizat/autorizat. N-o fi fost, chiar nu știu, însă știu că daca era un accident sau trecea o Ambulanță sau se întâmpla un eveniment, cineva din forțele astea de menținere a ordinii ar fi trebuit să intervină- dacă ar fi fost acolo. Și încă ceva, foarte puțină presă la protest. Da, există Fb și Insta și bloguri și vloguri și live-uri. dar sunt colțuri din țară sau categorii sociale care nu pricep sau nu cred dacă nu văd la tv. Dar pentru asta cineva trebuie să iasă în stradă și să scrie despre ce vede în stradă, ce se întâmplă, ce se scandează.

În rest? Continuăm să rezistăm, să protestăm, să activăm civic și politic,  nu avem altceva de făcut. Decât să ne trăim viața. Care merge oricum mai departe, dar măcar așa, cu un plus valoare pentru societatea românească.  Iar despre viitor mai pot să spun atât, că toți copiii aceia care erau la protest și care au mai fost și la altele, nu vor sta în casă în viitor pentru că vor ști de mici că așa se schimbă lucrurile, iar chestie de educație, un alt subiect preferat de-al meu.

Unde tragem linie?

Am avut îndelungi discuții în week-endul trecut despre Charlie Hebdo și caricatura lor care o viza pe Simona Halep. Aprinse, discuțiile.

Nu sunt pasionată de sport, de tenis, de Simona. Trebuie să spun aceste lucruri, pentru că acum tuturor le place tenisul așa cum după ce Nadia a câștigat în 1976 la Jocurile Olimpice de la Montreal 3 medalii de aur, 2 de bronz și una de argint și a fost prima gimnastă din lume care a luat 7 note de 10- tuturor le plăcea gimnastica. Asta e o meteahnă a noastră, să ne concentrăm pe ceva doar când ne aduce bucurie. Dar nu despre asta voiam să scriu.

Bun. A luat Simona trofeul din nou, că l-a mai câștigat și când era junioară în 2008. A venit cu el acasă și în 2018 și madam Firea s-a gândit ea că e bine să se expună unui șir prelung de huiduieli uitînd că nu e mitingul cu japca al PSD ci recunoașterea publică a unei campioane. Din păcate pentru Simona care a primit uimită secundele de blam ale Gabrielei Firea a fost ceva nepotrivit. Pentru ea. Pentru mine personal care am văzut știrea in cabinetul dentistului pe TVR1 a însemnat speranță. Uite că nu suntem cu toții orbi și da, uite că ne deranjează PSD-ul și intruziunea lui în orice.

După ce a trecut și momentul ăsta care a făcut ca madam Firea să-și închidă contul de FB-tot de la știri știu- sau să-l suspende de cât de „bine” a fost primită alăturarea ei de Simona, s-a mai întâmplat să apară și caricatura.

Eu am mai scris de Charlie Hebdo deși „je ne suis pas Charlie et je n’ai pas ete Charlie”. Apreciez satira și umorul, sunt destul de veselă-poate nu se vede în textele pe care le scriu pentru că scriu despre lucuri triste- de ironică și mai ales autoironică. Nu am cum să nu apreciez libertatea de expresie. Mi se pare elementară.

Inflamarea spiritelor cu privire la caricaturizarea Simonei nu am înțeles-o. Adică lumea nu mai era „Charlie” uitase tot pentru că o revistă de satiră și umor a publicat o caricatură care lovea un sportiv român. Deci suntem solidari cu Charlie când caricaturizează arabi, evrei, nemți, când sunt ținta atentatelor pe care și le asumă, însă ne deranjează maxim când fac mișto de România. Pare cam dublu standard. Adică sunt de acord să fii liber, îmi pare rau că ești rănit, însă dacă îmi lezezi națiunea, nu mai vreau să fii așa de liber, aș vrea chiar să te invit în Parlamentul European dacă sunt europarlamentar PSD-ist să-ți spun eu cum e cu îngrădirea libertății de exprimare și cu limitele.

Pentru că asta am văzut ca a făcut Cătalin Ivan ieri. Rezolvase toooate problemele României și reprezentativitatea lui acolo ca și membru în Comisia pentru afaceri economice și monetare îi dadea timp să se ocupe ca membru supleant în Comisia pentru libertăți civile, justiție si afaceri interne de fabricarea unor valuri.

Cere o dezbatere în Parlamentul European despre linii trasate în comunicare, dialog, despre libertate și demnitate. Și chiar dimineața îmi spunea un prieten că ar vrea să participe la această dezbatere. Aș vrea și eu, tot nu am fost la Bruxelles de-un timp. Că aș vrea să văd cum trasează PSD-ul linii în caricatură, umor, libertate de exprimare. Probabil cam cum au încercat cu TNR.

Am spus că nu sunt fan tenis, da? Asta nu m-a împiedicat să-i scriu Simonei un mesaj în care îi mulțumeam pentru că a adus un trofeu în patrie. În același mesaj i-am spus că îmi pare rău că a venit madam Firea și ea din păcate a fost martora nu ținta unor huiduieli. I-am mai scris că tot locul I în Clasamentul WTA îl ocupa după caricatura Charlie Hebdo și cineva extrem de drag mie a fost rănit de caricatură, fiind foarte mândru de ea -Simona.

În final pot adăuga că citesc Charlie Hebdo de câțiva ani. Nu sunt de acord cu tot ce scriu sau fac, eu sigur nu aș scrie așa. Însă nu-i lovesc în gură sau pix pentru că au păreri diferite sau pentru că sunt mai mult decât ironici. Am mai scris eu aici ceva, dacă ei nu ar crede asta, nu ar scrie asta, nu? Adică verbalizarea nu face decât să arate curajul de a-ți susține propriile pareri, gânduri sau sentimente.

Dacă nu spun „te iubesc” nu înseamnă că nu o simt, dacă nu scriu „românii sunt lași că se lasă duși ca vitele la un miting care nu are scop, pro PSD/guvernare/familia tradițională/demnitate/valori/etc/etc” nu înseamnă cu nu o cred, doar că nu mi se pare potrivit să o fac. Și orice cenzură poate fi doar la cuvinte, nu la gânduri si nici la sentimente. Iar naționalismul ar trebui să apară mai mult in civism, decât la evenimente sportive, eu asta cred.

 

Filme, multe filme

La festivalul de „Film și Istorii” de la Râșnov de luna viitoare.

Programul este încă în lucru, așadar nu pot spune decât că se va desfășura în perioada 20-29 iulie. Pare a fi fain, din auzite. Trebuie susținut și promovat pentru că este un festival brașovean, patriotismul local să-și facă simțită prezența.

Mai trebuie promovat și pentru că filmele sunt din genul celor cu buget destul de micuț, care nu au parte de promovare masivă și nici de bani de la CNC.

Filmele în general sunt istorice, nu isterice, iar unele subiecte sunt incomode, de tipul celor care nu au voie să apară în cartea de istorie în cvasi-libertatea asta în care plutim acum.

De notat în calendar și de dat o fugă, minim.

 

Câmp nou

De curând am primit prima invitație ca și „influencer” la un eveniment care avea loc azi 16.06 undeva în România. Evenimentul avea ca scop lansarea unui concept strategic benefic pentru România, așa scria în invitație.

Eu am fost așa – uimită pe de-o parte că sunt numită „influencer” – că nu sunt, nu influențez pe nimeni în așa măsură să mi se adreseze cineva cu astfel de apelative și pe de altă parte un pic mândră – ah, ce să fac dacă orgoliul este cel mai mare defect al meu? – că cineva vede schijele astea scrijelite de 2 ani deja pe blogul acesta și mă consideră demnă de a-mi da cu părerea într-un cadru organizat, unde poate, chiar aș putea influența pe cineva.

Invitația am refuzat-o pentru că aveam deja alte angajamente azi, însă ceva a făcut acea primă invitație, cam ce a făcut și primul contract de publicitate refuzat vreodată de mine. M-au făcut un pic mai conștientă și sper eu mai responsabilă în fața cititorilor mei care au depășit numărul de 5/zi câți erau în mai 2016. Pentru ei, nu mai există publicitate pe site, schijele s-au mutat pe un câmp nou, acesta. De azi activez aici, la mihaelascanteie.com, partea cu WordPress de după numele meu, fiind parte din trecutul când cititorii erau puțini și eu o total necunoscută în blogosferă.

Nu sunt foarte cunoscută nici acum, nu-mi explodează statisticile zilnic, nici nu vreau asta. Expunerea publică nu vine mereu la pachet doar legată cu o fundă. Uneori tocmai funda te poate lega, mai ales dacă e roșie. Cine s-a prins de aluzie să zâmbească. O să continuu să scriu, cât o să pot și cum o să vreau, o să continuu să încerc să construiesc ceva diferit, sper eu măcar cu o sutime de procent peste mediocru. Nu știu cât o să-mi iasă, probabil mă va informa un raport WordPress.

Ca ultimă mențiune, mulțumesc tuturor celor care continuă să nu abandoneze ideea că un cuvânt poate schimba ceva, că este primul pas spre faptă. Nu întâmplător avem primele amintiri din momentul în care am început să verbalizăm. Cuvântul scris are componentă de permanență, chiar dacă bibliotecile s-au schimbat ca formă și chiar dacă eu mă alint și-mi numesc textele – schije pe câmp minat, nu altfel.

Curiozitate

Aproape zilnic vedeam din autobuz magazinul ANAF din Brașov și desigur o coadă în fața acestui magazin. Ceea ce desigur că mi-a alimentat curiozitatea, fiind româncă, orice stat la coadă mă atrage, este o reminiscență a epocii comuniste.

Știți expresia aia mult uzitată „am facut-o eu ca să nu fie nevoie să o faceți voi”, da? Așa am facut eu, m-am dus la magazinul ANAF ca să văd ce se vinde de e așa coadă, veșnic, am făcut-o ca să nu fie nevoit altcineva să meargă, sau mă rog doar dacă e la fel de curios ca mine.

Am ajuns, desigur coadă, câteva persoane în fața mea pe scările din fața magazinului. Am întrebat și eu „ok, dar ce se vinde, de văd zilnic coadă??” niște doamne pensionare foarte simpatice și nevorbite- ca toate doamnele pensionare cunoscute. „Păi de toate, domnișoară, uite sandalele astea mi le-am luat cu paișpe lei, este foarte ieftin!” Pentru cine nu știe în magazinele ANAF se comercializează marfă confiscată de ANAF, mai puțin tigări care sunt distruse. Mașinile și casele se vând prin licitație, nu în magazinul de genul căruia i-am trecut eu pragul.

Pe ușă un afiș explica existența cozii veșnice. Iată-l:

„Accesul clienților în magazin este permis în limita a 6 persoane” am întrebat de ce, evident, că nu mă pot abține -la Paris în Louis Vuitton tot așa este permis accesul mai nou doar unui număr limitat de persoane însă din cauza riscului de atentate teroriste – aici mi s-a răspuns sec de către un angajat al statului român „pentru că așa trebuie!” logic, că dacă ar fi existat o altă explicație gândită, nu primită printr-o circulară de la Direcție, mi-ar fi spus-o pe aceea, dar cum nu exista … Am intrat în magazin, care e așa ca o hală, plină de rafturi învechite cu marfă aruncată alandala- din cauza lucrătorilor comerciali dar și a clienților, desigur, că nu se omora nimeni să aranjeze marfa la loc odata probată, sau pipăită.  Clientele erau numai femei, în general în vârstă, din cauza veniturilor mici desigur. Prețurile erau minuscule – o rochie 30 de lei sau sandale 14 lei,  într-adevăr. Calitatea mi s-a părut îndoielnică, părea marfă contrafăcută cu defecte vizibile sau demodată. Haine multe, încălțăminte, metalo-chimice, rechizite.

Am ieșit din magazin într-un timp mai scurt decât durează să citească cineva textul ăsta. Maxim două minute am stat. Desigur că m-am gândit și la programul de pe ușă. Angajații deloc amabili – au un program invidiat de orice gravidă din orice țară occidentală. În afară de pensionari, nu știu cine ar ajunge la magazinul acela într-o zi normală din săptămână, dacă are un serviciu din seria de la 9 la 5 p.m. Șomerii, bănuiesc, studenții. Ceea ce e logic, prețurile minuscule fac din magazinele acestea cele mai căutate magazine după cele second-hand de anumite categorii sociale. Nu e deloc trist, nu? Că tot am zis că nu mai scriu politică, dar nu pot că prea ne afectează viața tuturor …

 

„Alegerea” unui rege

Pentru că sunt cuminte ( uneori ) mi se întâmplă lucruri faine când nu mă aștept, de exemplu să primesc o carte pe care vreau să o citesc. Din micile bucurii ale vieții, cele care o fac frumoasă, nu numai grea. Așadar săptămâna trecută am primit „Un război, un exil, o viață” de Ana a României.

E o istorie în spatele cadoului respectiv. La moartea lui Regelui Mihai, am scris eu acest text, primit destul de urât de unii dintre cei care citesc schijele mele. Cred că de altfel a fost cel mai prost primit text de-al meu, nici când am scris critici la adresa teatrului brașovean nu cred că am fost așa de dezaprobată. En fin, când am scris eu textul respectiv, pe care continuu să-l susțin nu știam că Regele scrisese această piesă de teatru. Când am aflat că a scris o piesă de teatru am fost mirată și ofticată, recunosc, ok a avut timp și chef să scrie o piesă de teatru dar memoriile nu le-a scris ca să facă lumină în cărțile de istorie … Așadar o prietenă a căutat cartea, bănuiesc că destule luni și mi-a dăruit-o săptămâna trecută.

Am citit doar piesa de teatru din carte, este o piesă într-un act, înțeleg că a fost scrisă inițial în engleză, apoi în franceză și în cele din urmă în română. Este scurtissimă, de vre-o 20 de pagini, facil de citit. Ca și exercițiu literar nu este stilistic deosebit, însă mi-a plăcut.

„Alegerea” se numește, scrisă de Ana și Mihai în 1960. Este povestea oricui, a alegerilor din viață, a drumului pe care alegi să-l urmezi, ce vrei să faci, câtre ce te îndrepți, cine ți-e alături și în ce fel. Este și o carte politică, pentru că face referire la două feluri de societăți personifcate de Usurință și Amar, care încearcă să convingă Omul de faptul că doar calea pe care o reprezintă fiecare dintre el este singura de urmat. Un fel de metaforă între Est și Vest, între viață trăită de Ana în Occident și ce a urmat în România după abdicarea lui Mihai. În același timp, este plină de expresii și cugetări filosofice. Este drumul în viață pentru a ajunge la picioarele Crucii, unde ajunge și Omul din carte, ajutat de un Prieten … ce descoperă acolo … este de citit și de alții care sunt curioși, nu știu dacă la fel de norocoși să și primească această carte cadou, sau altele, dar …

La final pot spune că m-a bucurat lectura acestei piese. Am în continuare regretul că nu și-a scris memoriile, Mihai. Nu a fost o revelație literară sau filosofică, a fost o lectură de bun-simț. Și m-a bucurat că am avut deschiderea și curiozitatea să o parcurg, până la urmă cred că e un exercițiu și acesta de făcut în viață, să încerci să înțelegi ceva cu care nu ești de acord sau pe care îl blamezi.

Și cadou, de data asta de la mine pentru cine citește ce scriu eu, dacă nu aveți timp de citit ( asta este cea mai jalnică scuză dintotdeauna- ai timp mereu să faci ce-ți place ), așadar dacă nu aveți timp de citit, poate aveți vre-un drum cu mașina și chef să ascultați teatru radiofonic. Dacă da, găsiți „Alegerea” aici.

Mie imi place și teatrul și teatrul radiofonic. E ușor desuet dar mă simt sofisticată azi, așadar recomand piesa aceasta adaptată radiofonic.