Scânteie Călătoare, Scânteie Socială, Uncategorized

Limba noastră

1 Decembrie 2016, Chișinău.

În drumul nostru către Odessa, ne-am oprit în Chișinău să sărbătorim ziua națională.  După ce am ținut de un drapel foarte lung pe un vânt și-un frig teribil, alături de mulți alți oameni, pe bulevardul Ștefan cel Mare și Sfănt , ne-am oprit într-un restaurant să mâncăm și să ne încălzim.

Am comandat noi bucate moldovenești – delicioase plăcinte cu varză și alte umpluturi și vin de Cricova și discutam evenimentul, impresii, păreri, despre organizare, prezență, etc. Restaurantul era plin deja de mulți participanți la sărbătoare pentru că era foarte aproape de bulevard și cred că era destul de accesibil, nu-mi amintesc exact.

La masa de lângă noi 3 fete și un băiat după accent de partea cealaltă de Prut și ei, povesteau despre 1 Decembrie, despre frig și vânt și despre Alexei Mateevici, din ce auzeam, își aduseseră aminte că el a scris poemul „Limba noastră”, atmosfera era plăcută. Noi ca și ei, ne concentram pe vinul ăla care ne scotea frigul din oase, mai mult decât pe altceva și povesteam de Cricova, unde urma să ajungem ziua următoare.

La masa de lângă ei, 3 bărbați la vărsta senectuții stăteau înfrigurați. Îmi dăduseră jos doar căciulile, hainele le păstraseră pe ei. Beau vin și mâncau miez de nucă și mere verzi. Erau 3 mere verzi într-o farfurie pe mijlocul mesei… Unul dintre ei ia un măr, se apucă să taie din el, cu un cuțitaș mic și începe să povestească despre vremuri, prezente și trecute. De la marș și sărbătoare, aveau încă în piept o fărâmă de tricolor. Discutau aprins și un pic tare despre Sfatul Țării, adică despre istoria zilei respective din urmă cu 98 de ani. Tonul era un pic ridicat, așa cum îl au toate persoanele mai în vârstă, probabil din cauza diminuării auzului odată cu îndepărtarea de anul nașterii. Și la ei la masă era frumos, o atmosferă de prietenie din aceea durabilă, veche de ani de zile, încercată…

Una dintre fetele de masa de lângă noi era clar absorbită de conversația bătrânilor, asculta fascinată poveștile despre istoria interpretată în restaurant și imersiunile lor în vremuri trecute, la fel ca și revenirea la politica acelui an. Recunoșteam și eu nume ca Ghimpu, Lupu, Voronin, de unde se vede clar că nu doar istoria era dezbătută în ziua aia ci și politica zilei. La un moment dat, fata aceea se ridică și merge la chelneriță, vorbește ceva, chelnerița o privește uimită, fata scoate niște bani, plătește și se întoarce la masa ei alături de prieteni, revenind la conversația lor.

Cât am mai luat câte-o plăcintă, bătrânii au cerut și ei nota și se pregăteau să plece. Chelnerița le-a zis ceva și ei s-au întors către masa de lângă noi. S-au ridicat de fapt și-au mers la fata aceea care vorbise cu chelnerița. „Domniță, dar de ce? Săru-mâna, dar nu trebuia” unul dintre bărbați îî săruta mâna fetei care se ridicase de la masă vizibil emoționată. „Nu trebuia, scumpă domniță … mulțumim” au spus și ceilalți doi cu dulce grai moldovenesc. „Mi-a plăcut ce discutați, dezbaterea și mi-a plăcut că vorbeați românește, am înțeles absolut tot, mulțumesc, a fost plăcerea mea să vă ascult.”… „La mulți ani! Să trăiască țara și să trăiți și dvs!” au zis 3 cei unul peste altul zâmbind. „La mulți ani! Să trăiască, sănătate vă doresc!” a adăugat fata și s-a așezat la masă.

Bătrănii au ieșit, din ușă au mai salutat-o pe fata aceea care-și lămurise prietenii despre nota bătrânilor camarazi și motivul pentru care o achitase.

Eu mă uitam pe geam, se întunecase deja, am decis să plecăm către hotel. Timpul petrecut în restaurant mă încălzise bine, sufletul era cel mai atins.

Mi-am amintit povestea asta privind cu amărăciune la ziua de azi, Ziua Limbii Române, sărbătorită firav, la Brașov de exemplu în cadrul unui târg de carte, care s-a organizat cu ocazia Cerbului de Aur, care s-a organizat cu ocazia Centenarului, care s-a organizat cu ocazia … cu toate ocaziile fără niciun pic de emoție, într-un stil total de talmeș-balmeș.

Standard
Scânteie Călătoare

Etna sau „eu ard”

Cu ploaie și vânt rece ne-a primit Catania. Din busul turistic în care eram nu prea vedeam mare-lucru pentru că perdelele transparente erau coborâte să nu ne ude ploaia.

Webp.net-resizeimage (79)La stâncile Ciclopilor mi-am amintit iar de lectura copilăriei. Ulise și călătoria lui spre casă, Ciclopul Polifem și restul. Acum nu mai păreau ființe fabuloase în imaginația mea, zâmbeam la gândul gândurilor ludice.

Nici Etna nu m-a impresionat. Un munte de urcat, un sol negru, un vânt puternic, o ceață deasă. Impresionantă a fost mâncarea de la Refugiul Sapienza, tipic siciliană, arancini minunați, carpaccio de legume, paste și-un strop de prosecco.

Webp.net-resizeimage (80)

 

La 1900 metri altitudine, am gândit mai limpede la trecut și sper că și la viitor. Era liniște. O liniște diferită pe marginea craterului Silvestri. „Eu ard” se pare că e Aetna/ Etna în latină.

Webp.net-resizeimage (81)Cu vreo 2 zile în urmă pe Vulcano, una dintre Insulele Eoliene, prima cu nisip negru pe care am pus piciorul vreodată, mă gândeam la asta. De fapt la familia lexicală a verbului a arde – și la cât de mult (te) poți arde când îți dorești ceva cu ardoare și la  cât de tare doare. Moment filosofic și solitar întrerupt de regruparea către oraș. În Catania via Etnea avea caldarâmul pietruit cu pietre făurite din lavă neagră. Opera Bellini era inspirată de opera Garnier  din Paris tavanul fiindu-i pictat de Bellandi.

Șoferul busului turistic in care eram ne-a întrebat de unde suntem. „România”, am răspuns. „Aaa, bene” și ne-a zis că are o prietenă, Florentina, care este din Suceava. Suceava a se citi cu accent moldovenesc- Sușiava, cam așa. Am zâmbit, ne-am închipuit că e frumoasă după zâmbetul larg cu care i-a fost pronunțat numele. Așadar, tutto a posto în Sicilia.

Desigur, mai rămăn de descoperit cătunul Corleone a lui Don Vito și poate inspirația pentru replică faimoasă „o să-i fac o ofertă pe care nu o poate refuza” și Siracuza lui Arhimede și urmele oglinzilor lui, dar viața curge lin în continuare, am timp.

Standard
Scânteie Călătoare, Uncategorized

Tangajul

Stăteam pe punte, sus. Era noapte. Eram atât de obosită încât nu mai distingeam bine sunetele. Nopți nedormite, trăiri intense date de evenimente neașteptate, multă muncă și timp pierdut aiurea între mașini, busuri, avioane. Oboseală din cea mai cruntă…

Balans, dans, înclinare, aplecare, uneori slăbiciune. De multe ori adică…

Webp.net-resizeimage (77)

Tangajul nu mă ajuta deloc să-mi fie bine. Dar deloc. Încercam să găsesc un punct de sprijin în minte și să mă agăț de el ca și cum ar fi fost ultimul fir de frânghie de care puteam să mă țin ca să nu cad în hău.

Era ca într-un film. Un vas in noapte, luminat, asteptase un vulcan să erupă, să se dezlănțuie, să scoată furia și să o reverse, să se liniștească. Când Stromboli a erupt s-au auzit aplauze, chiote și veselie. O mulțime de telefoane, de aparate foto, filmau, fotografiau. Mă uitam către culme, către crater și vedeam o flacără mică-mică roșie, cerul albastru, marea de cerneală cum devenea de smoală cu vagi relexii roșiatice. Meschină flacără după măreția fumului pe care îl văzusem ziua, când ne apropiam de insulă.Webp.net-resizeimage (78)

Am început să navigăm. „Eolian Star” tăia apa rapid. Aveam capul sprijinit de mâna care stătea pe balustradâ. Priveam luna, mă gândeam câte vase o fi călauzit și la câte erupții o fi fost martoră?

Cred că am ațipit preț de două clipe magice. Posibil să fi visat ceva din mitologia greacă- căderea lui Hefaistos, pe Hera, poate ambivalența față de fiul său. Sau poate nu era asta povestea, însă fundalul pe care navigam la asta m-a dus cu gândul.

Când am coborât de pe vas, aveam impresia că încă mă balansez. O zi întreagă de plutire diferită parcursesem. Un ușor tangaj mi-a păstrat stomacul încă un timp. Nu pot aprecia cât timp, pentru că e relativ, însă un timp balansul era în mine. Cred că s-a liniștit când m-am prăbușit în pat într-un somn adânc și fără vise.

Standard
Scânteie Socială

Am fost și eu la Antipa și m-a durut …

Vineri, 10 august 2018.

Am plecat din Brașov pe la 17.40, pe Cheia pentru ca se știa că se merge greu pe DN. Se „anunțase” … Eu oricum mă gândeam că sunt intoxicații, nu puteau fi nici atâtea controale și nici atâtea trenuri oprite, doar zvonuri care să descurajeze lumea să ajungă la protest. Mai urmau să spună că s-au otrăvit fântânile, putea fi din același registru.

Când am ajuns la București, am lăsat mașina departe de Piața Victoriei și împreună cu mbff și soțul ei am luat metroul. La Piața Victoriei era închisă stația, am coborât la Aviatori. Către Piața Victoriei mergea multă lume. Dar mai multă mi se părea că pleca. Era cald, bătea vântul un pic, mergeam repede, vorba lui T „Miha, cum de ești așa sprintenă?”, nu știu, poate adrenalina?

Am intrat in Piața Victoriei de pe Bulevardul Aviatorilor. Trebuia să ne mai întâlnim cu niște prieteni care erau la sediul Orange. Asta însemna să traversăm toata piața. Și să ne verificăm telefoanele la 15 minute, semnal nu era permanent, nici de voce, nici de date. Și am purces la drum, ținându-ne de mână să nu ne pierdem prin mulțime. Conform estimărilor, eram cam 100 000 oameni.

Primele gaze le-am luat trecînd pașnici prin piață. A.  nu m-a scăpat din mână … eram amețită, nu înțelegeam de ce, de unde venea fumul. Era un miros înțepător, îmi curgeau lacrimile, simțeam pentru prima dată tot aparatul respirator, adică eram conștientă de el : nas, faringe, laringe, trahee, plămâni… îl simțeam pentru că erau iritate toate care-l compun. Eram amețită, deși la gură aveam un tricou, respiram prin el, cu greu…Mi-am lasat cei doi prieteni în față la BancPost și după ce mi-am revenit din amețeală/stupoare am plecat către sediul Orange. Piața plină de oameni, atmosferă calmă, lumea discuta, se fuma relaxat și se bea apă. Aș fi avut și eu nevoie… Cred că cele mai agresive lucruri erau mulțimea de tricouri cu diverse variațiuni ale celebrei sintagme „M .. E PSD”. Atât …

Eram roșie în obraji și aveam ochii iritați când m-am întâlnit cu H. Prietena mea, C. plecase deja pentru că își luase și ea porția de gaz și nu mai rezista. Nici cu diez în față, nici fără. Am pornit prin mulțime către sediul BancPost sa-mi recuperez prietenii. Am încercat să fac poze, sunt toate blurate, nu vedeam nimic, aveam ochii încă iritați.  La BancPost în fața era un punct al USR care strângeau semnături pentru inițiativa #fărăpenali și lume mai răzleață. Ne puteam întâlni cu ușurință. A apărut și P. El este prietenul meu de la Constanța, care venise tot așa de o oră în București. Preț de o țigară ne-am întrebat și noi de ce dracu dau ăștia cu gaz în lumea pașnică … noi ne întrebam, noi ne răspundeam. Când am avut un pic de semnal, A ne-a transmis că ne vedem la Antipa, la girafă cu restul prietenilor din Bv. Așadar… am pornit către Antipa.

Pe drum cât am traversat iar Piața, am trecut pe lângă o mulțime de oameni. Pașnici. Erau la un moment dat unii care scandau „M..E PSD” ritmat, ca uralele unei galerii de fotbal, însă atât. Pașnici și ei. Doar scandau. Probabil violența limbajului era inacceptabilă pentru Jandarmi.

Am ajuns la Girafă. Mi-am întâlnit prietenii, 4, 2 fete și 2 băieți alături de cei 2 cu care venisem din Bv. Eram lângă un cort de strângere de semnături al USR pentru campania #fărăpenali. Atmosferă relaxată, lumea stătea pe caldarâm, se povestea despre vremurile pe care le trăim și le traversăm ezitant… Calm, pace, liniște … Se scanda contra guvernului în modul pașnic. Noi povesteam cum fusesem gazați degeaba, dar eram ok. La 23.02 am o poza cu fetele fix în fața la Girafă…. Ce a urnat apoi …

S-au auzit niște bubuituri. Am crezut că sunt doar petarde. Pe cer am văzut 3 lumini roșii, nu am auzit niciun semnal, nimic. Am văzut că vin către noi mulți protestatari, valuri, valuri. Alergau deja, cu tricouri în zona nasului și a gurii. Fugeau de ceva. Nu înțelegeam panica. ” Ce se întâmplă?” am întrebat o fată. „Dau cu gaz, cu grenade, vin după noi”. „Ăăa, scuză-mă, după care noi?” … întrebarea mi-a rămas fără răspuns. Stupoare și atât. Fata fugise deja…

Mă uitam la ai mei. Nimeni nu înțelegea exact de ce fuge lumea. Una dintre fete a zis „hai să plecăm!” eu mirată” de ce? Stai că e doar un val, o să fie bine!” Am luat-o după umeri, zâmbind. Știam eu, că doar mai luasem un val cu o oră în urmă. Naivă … Dar ea s-a speriat și a luat iubitul de mână și au plecat. Eu mă uitam în jur mirată. Deja în puhoiul de lume îmi pierdusem din vedere restul de prieteni. Unul dintre ei și-a luat soția de mână „hai!” , plecase, s-a întors către mine și i-am făcut semn să plece și că vorbim la telefon. Mă uitam după A și T. Îi ajutau pe cei de la cort să-și strângă lucrurile. Trebuia să plecăm, aerul era deja foarte înecăcios, lume din ce în ce mai agitată, era un gărduleț în fața la Antipa, se împiedicau oamenii de el … ” Hai să mergem și noi”. Am plecat de mână cu un prieten către un aer mai respirabil.

Ne-am oprit la un moment dat după un copac, T zicea că o să fie ok acolo, se opresc aștia. Numai că nu se opreau. O doamnă mi-a luat prietenul care îmi ducea rucsacul si i-a zis „haideți, nu se opresc, eliberează Piața” l-a luat de mână si l-a tras câțiva metri. Noi 3 eram în urmă. Plângeam deja, nu prea respiram bine, mă uitam către piață, nu se vedea nimic din cauza gazului care era deja foarte mult, pe lângă că era noapte. Am încercat si noi să înaintăm, ne-am ajuns prietenul din urmă. M-a luat de mână „hai, nu se poate sta. Ăștia sunt nebuni, vin pe bulevard după noi… nu înțeleg de ce mai dau cu gaz”… mi-a zis și efectiv m-a înșfăcat. Ne-am pierdut atunci de restul. Era o învălmășeală teribilă, toată lumea alerga, era nervoasă, uimită. „Rușine! O să ne-ntoarcem!” se scanda. O doamnă ne-a zis „fugiți! Au băgat tunurile cu apă!”.

Mergeam pe Kiseleff, mă târam adică. Nu mă dureau picioarele, dar nu puteam respira. „Do not die for nothing!” îmi clipocise un mesaj de Whatsapp mai devreme. Un alt prieten de la Bv urmărea la tv duritatea „reprimării” celui mai pașnic protest din istorie. Mă gândeam că ar fi posibil la cât de greu respiram, să cad asfixiată. Pe lângă mine, pe stradă, pe zona verde vedeam fete cum cad amețite de gaz. Deodată. Din picioare, trăgând după ele pe prietenii lor. Mi-a rupt inima o fată care era aproape de mine când a căzut. Am auzit un zgomot surd pe asfalt, dăduse cu capul. M-am oprit, prietenul meu mă trăgea.. „hai, mergi..” Fata care era deja pe jos banuiesc că inconstientă nu mai vedea cum plec trasă și eu. Cel care o însoțea mi-a facut semn să plec…Am mai înaintat un pic. Fumul nu mă lăsa să mai respir, eram amețită. Fruntea mă durea, îmi simțeam plămânii iritați. Încercam să țin ochii întredeschiși, cu coada ochiului vedeam fete și femei care cădeau pe iarbă. La un moment dat nu am mai văzut nimic ” nu mai văd. Nu mai pot”. „Hai, trebuie să ieșim.de aici, hai!” mă durea mâna de la strânsoare, nu mai puteam merge. Nu-mi mai coordonam mișcările.

Am făcut stânga pe Monetăriei, totuși, nu știu cum am ajuns, sincer. Târâtă de mână cu ochii închiși. Aerul era respirabil. Ne-am sprijit de gardul unei bisericii. Mi-am legat șireturile la Converși pe pipăite. Încă nu vedeam bine. „Ce dracu a fost asta? De ce au făcut uz de forță? De ce veneau după noi?”. Întrebam și eu retoric. „Mă simt umilit și agresat. Nu înțeleg de ce au primit ordin să meargă după oameni pe bulevarde. Eliberarea pieței de huligani e una, ce au făcut acum e abuz”…îmi zicea și prietenul care respirase printr-un șervețel și care nu mă lăsase să cad.

„Hai să mergem, arăți rău și nici eu nu mă simt bine!”. Am mers către Bulevardul Mihalache alături de multă lume. Eram obosită, amețită, îngrijorată. Nu știam unde mi-s prietenii, dacă sunt bine. Semnal nu aveam, nici baterie prea multă.

Până la urmă, ne-am găsit. Telefonic, pe Whatsapp. Fizic nu ne-am mai întâlnit în noaptea aia.

Nu știu cum să închei. Mă durea sufletul. E inexplicabil. Nu durerea fizică era mare, aparatul respirator și-a revenit sâmbătă seara, capul după câteva ore -sper! – în rest nu am nicio urmă fizică. Mă durea mână că nu fusesem lăsată în urmă și atât… dar sufletul..?! Mi-era jenă, alergată în țara mea de niște brute în slujba unor politicieni corupți. Eram în stradă pentru niște principii și valori și demnitate și pentru că nu suport nedreptatea și pentru că vreau să se schimbe ceva.

Am urmărit sâmbătă conferința de presă a Jandarmeriei. Am rămas perplexă. Nu aveau ce să-și reproșeze. Nici madam Dan nu avea ce să reproșeze Jandarmeriei. „Au acționat în defensivă”.

Mda … 400 de răniți au fost la protestul ăla. 65 spitalizați. Eu nu mi-o scot din cap pe fata care a căzut lângă mine și zgomotul capului ei lovind caldarâmul. Atât. Nu vreau să comentez mai mult. Și nici nu am ce.

A fost cea mai urâtă experiență pe care am trăit-o.

 

 

 

Standard
Uncategorized

Vara care a ars tot

Webp.net-resizeimage (2)

 

De la capăt cu aliniat, așa ar trebui să reîncep activitatea în acest spațiu.

 

În pauza în care am lăsat blogul nu am lăsat scrisul. A fost doar folosit ca reanimare pentru o așezare atât de necesară, în altă stare.

Prea multe nu-s de zis.

Am așteptat și eu cu interes revenirea mea în blogosferă. Mă bucur că s-a întâmplat. Despre unele lucruri înfăptuite cât nu eram pe aici voi povesti în episoadele viitoare.

Bine v-am regăsit!

Standard