Scânteie Călătoare, Uncategorized

Cap compas – Tbilisi

 

Acolo am ajuns în ultima săptămână din acest septembrie. Am lăsat netul ca să mă detașez, relaxez și să experimentez.

Georgia este o țară unde oaspeții sunt daruri de la Dumnezeu. Nu știu dacă era și cazul nostru, însă am fost primite ok. Mai puțin de taximetriști/șoferi de maxi-taxi/unii chelneri, care toți sau aproape toți ne-au smecherit la prețuri.

 

Am ales Georgia pentru că nu este o destinație mainstream – mda, am „ars-o pe hipstereală” nu voiam ceva neapărat romantic și nici clișeizat în sute de povești, filme și poze. Plus că nu voiam să cheltuim o avere într-o săptămână, așadar Georgia.

Am ajuns după o călătorie de 14 ore din fața blocului meu din Brașov în fața hotelului din Tbilisi. Nu numai noi nu avem infrastructură, nici alții n-au și mai au și o circulație haotică unde nu se respectă benzile, se depășește constant pe linie continuă și se flashuiesc șoferii non-stop și fără motiv.

Tbilisi- un oraș pe două coline cu un râu tulbure între ele – Kura. Cochet, însă haotic și contrastant. Un amalgam de stiluri arhitectonice, de la brutalismul socialist la tradiționalele clădiri georgiene cu balustradă de lemn.

Desfătare pentru simțuri a fost mâncarea și băutura. Vinurile georgiene? Curcubeu pe cerul gurii, cam tot ce am încercat. Nu prea am băut apă, din motivul principal că nu era bună apa lor minerală. Gustul de sulf nu ne plăcea. Mâncarea? Ceva între bucătăria grecească, turcească + găluște de aluat, ne-a cam plăcut.

În 2 zile în Tbilisi, am văzut cam tot ce era de văzut, mie cel mai mult mi-a plăcut priveliștea de la cetatea Narikala și o expoziție de artă contemporană pe care am vizitat-o întâmplător în Muzeul de Istorie.

După Tbilisi am plecat spre Kutaisi cu un tren personal. Unitățile de măsură au fost cam acestea : 221km~5h=4 lari/pers~6ron/pers. O experiență … voi reveni cu altă postare despre restul incursiunii în Europa Orientală.

 

Standard
Scânteie Culturală

Scenele memoriei

Săptămâna viitoare, între 1 și 6 octombrie la Brașov  la Reduta va avea loc „Festivalul de Teatru Politic – Scenele Memoriei”.

Ca și mențiune personală, mie mi-e dragă Reduta. Mihai Eminescu a fost în turneu cu trupa de teatru a lui Mihail Pascaly inclusiv aici, avea 18 ani și era sufleor, iar ceastă oprire este consemnată pe 16 mai 1868 în registrele Redutei.

Revenind la Festival, vor fi puse în scenă piese de Matei Vișniec, iar in turneu la Brașov se vor afla teatrul care mie îmi place foarte mult -cel din Sf. Gheorghe și teatrul Odeon.

Și știu că politica românească e un teatru și uneori suntem sătui de ea, însă teatrul la care invit eu este un act artistic cu repercursiuni doar asupra minții. În sensul de deschidere. Atât de necesară și în alegerea opțiunilor politice.

Programul și info despre bilete, găsiți  aici.

 

 

Standard
Scânteie Culturală

Haiku*

Mereu acolo

Distantă și rece

Luna privește.**

Webp.net-resizeimage (87)

Eu nu scriu haiku pentru că mi se pare cea mai grea scriere. Mai grea decât prima scrisoare de dragoste sau punctul pus la finalul unei relații.

Cvasi – Haiku de mai sus este o acceptare și o continuare. Imaginea însoțitoare obligatorie in haiku este de fapt o poză cu o lampă în formă de lună, așadar o cvasi- lună.

În situații ideale, haiku sunt perfecte. Știu că al meu e plin de cratere selenare și nici nu păstrează rima, dar e cel mai bun și frumos haiku pe care l-am scris. Singurul. 

**iubește.

 

Standard
Scânteie Culturală

De corazon

Sunt puține serile când toate lumea dintr-o salâ de spectacol se întâlnește probabil cu propriul suflet. Cred că seara asta a fost una dintre ele …Webp.net-resizeimage (85) Acest lucru este desigur datorat unor artiști care au explicat în cuvinte, în sunete și în fotografii, în muzică și în teatru, cam tot ce era important în „Micul Prinț”.

Importantă, aparte, specială, metaforică, așa cum e cea mai povestită poveste, cea care poate fi spusă copiilor de 7 ani dar și celor mai mari un pic, cam de 30 și ceva, sau de 60 și ceva, care au uitat sau nu știu ce înseamnă iubire, prietenie, aducere-aminte, frumos și cred că … simplu. Toate astea sunt în textul lui Antoine de Saint-Exupery. Iar dacă vă întâlniți cu textul nu-l dați la o parte pentru cine știe ce alt text, sau dacă vă întâlniți cu piesa cumva, luați un bilet sau două la ea, faceți o bucurie cuiva drag.

În seara asta la Reduta în Brașov, Red Noise Society mi-au ridicat un pic spiritul și m-au făcut să-mi amintesc de ce aceasta e una dintre cărțile mele preferate. Pentru că „ochii sunt orbi, limpede nu vezi decât cu inima”.  Și pentru că un pic la final, am uitat să merg și am început un pic să zbor … De apreciat nespus de mult inducerea acestei stări.

Tot la finalul piesei am primit și un semn de carte cu citate din text. Din păcate semnul de carte e neîncăpător pentru toate adevărurile surprinse de fostul pilot în această operă fabuloasă.

Nu uitați să vă hrăniți și sufletul, e cel care vă duce totuși mai departe!

 

 

 

 

Standard
Scânteie Socială

Niște prețuri …

Pentru că deja mi-am planificat următoarele 2 concedii, cum gândesc eu în perspectivă, ieri planificam să merg cu câțiva prieteni la Alba Iulia. Nu oricând desigur ci de 1 Decembrie, cu ocazia Centenarului.

Și aseară cu o prietenă / adică mai mult ea, ne-am / s-a apucat de căutat cazare în Alba. Cu ocazia Centenarului, 2 nopți cazare, week-endul acela când toată lumea va fi acolo. Dacă va avea bani.

Un week-end la Alba Iulia cu ocazia Centenarului costă cât un week-end la Amalfi in Villa Cimbrone (altă destinație de vis de-a mea, Amalfi – vila nu neapărat că nu mi-o permit). Cum nu-mi permit nici week-end ul la Alba Iulia cu ocazia Centenarului.

Și noh, mă gândesc eu că așa cum in perioada festivalului Untold, la Cluj un apartament cu 2 camere era închiriat cu 400 euro 3 zile și 3 nopți, așa și cei din Alba au mărit prețurile d10x că să aibă  ce să mănânce tooooatăă iarna. Niște prețuri absolut fabuloase total nejustificate. Vorba aia, mă costa un concediu în altă țară cât un week-end in țară..

Eu nu știu nici dacă e legal, însă avem autorități în turism care pot verifica asta. Mi se pare însă nesimțit de imoral să ridici un preț așa de mult cu ocazia whatever neschimbînd nimic. Că nu apare o piscină între timp sau un lift în hotel… Și noi cu ocazia Centenarului probabil mergem la Cernăuți în Ucraina că e mai ieftin și tot despre Unire este vorba. Și decență.

Standard
Scânteie Politică, Scânteie Socială

Viitor

Pentru că vortexul ăsta cotidian mă ține foarte ocupată cu multe activități, ceea ce e foarte bine desigur, blogul are un pic de suferit zilele astea. Așadar frecvența articolelor a scăzut, sper ca măcar calitatea să fi crescut.

Sunt evident deranjată în mod clar și permanent de politica dâmbovițeană sau mai ales de politicile aplicate. Azi despre educație, un subiect de-al meu preferat și asupra căruia revin în mod constant deoarece mi se pare foarte important.

A început anul școlar. La deschidere, inclusiv în Brașov, primarul a fost prezent. De ce? Din cauza unui festivism comunistoid de care nu scapă țara asta deloc. Și din cauză că lumea nu știe că politica nu are ce căuta în școală și nici că prezența unui primar la deschiderea unui an școlar este un lucru total inoportun. Adică să vedem un pic mai departe de panseluțe, să vedem că doar 25 de școli din 87 au avizul ISU. Asta este important și grav și ține si de administrația orașului, adică de Primărie. Sau că gratuitatea transportului pentru elevii cu absențe nemotivate va fi disponibilă doar de la 1 octombrie. Sau că ziua Ziua Educației va fi sărbătorită prin activități festive, nu educative.

În același timp, la scară națională te apucă plânsul dacă te uiți pe niște statistici oficiale. Cum am făcut eu azi-dimineață în drum spre muncă. Fără plâns, însă cu îngrijorare. Doar 17,6 % din populația activă din România are studii superioare. Sau testele PISA de care am mai scris și care arată că pregătirea elevilor de liceu este mediocră față de media europeană.

Și este important. Pentru că este vorba despre viitor. Despre oameni, despre voturi până la urmă. Despre felul în care este condusă țara. După cel de-al Doilea Război Mondial, aproape toată elita țării a fost decimată, omorâtă, închisă în pușcării, obligată să plece în exil. Ce a urmat au fost 40 de ani de întuneric. Elena Ceaușescu -dr. ing -prima chimistă a țării care spunea codoi la CO2 – formula chimică a dioxidului de carbon conducea într-un fel țara.. O urmașă clară este madam Dăncilă care propune românilor exerciții de „imagine”… analfabetă funcțional, fostă europarlamentar, actual Prim-Ministru. Mă cutremur uneori…

O societate care nu investește în învățamânt și sănătate, este o societate bolnavă. Neinstruită. Ușor de condus, de manipulat, în speță. Guvernul ăsta de profesioniști iubitori de patrie a alocat fonduri educației mai puțin decât prevedea legea, alocarea bugetară a scăzut sub 3% din PIB în ultimii doi ani, când fondurile au fost de 2,8% din PIB, în 2016, și de 2,9%, în 2017. 

Cum sună asta? Cum se vede viitorul? Concluzia mea este destul de tristă. Nu 15 olimpici internaționali la mate vor fi definitori pentru noi. Deoarece ei vor pleca în prima țară din Vest care îi va primi când vor termina studiile. Definitori pentru țară sunt cei care nu au o inteligență peste medie și care nu vor fi ajutați sau instruiți cum trebuie. Și care vor pleca și ei din țară pentru un salariu mai bun într-o țară care investește în viitor.

Standard
Scânteie Politică, Uncategorized

Lipsa banilor vorbește despre lipsurile din PSD

Cornul Abundenței era un corn din mitologia greacă, un corn din care Amalthea îl hrănea pe Zeus. Cum a pus mâna PSD ul pe el, este un mister. Insă este aproape sigur că il are, astfel hrănește milioanele de pensionari, asistați sociali si bugetari.

Bun. Acum revenind irl ( in real life adică- pe romgleză) nu e chiar așa. PSD- ul nu mai are bani. De ceva vreme. Datoria externă a României a ajuns la suma de 97,5 miliarde de euro conform datelor oficiale ale BNR . Tot conform datelor acestora oficiale, sub atenta conducere a lu’ madam Dăncilă, acest geniu al geografiei, economiei și coafurii, am înregistrat un deficit al economiei de 4.81 miliarde de euro în primele sapte luni ale anului, date furnizate tot de BNR. De competent ce e guvernul, desigur. Care vrea să facă rectificare bugetară oricum, deși în cadrul CSAT nu s-a luat această decizie.

Atâta risipă a banului public și cheltuire fără folos nu cred că am mai văzut nici în guvernul Boc 4.

Faza nașpa este că nu trebuie să fii economist ca să vezi că nu e bine. O economie sănătoasă și stabilă nu poate performa doar stimulînd artifiicial consumul, mărind salariile fără a avea o bază reală și împrumutînd țara până la momentul în care probabil vom avea și impozit pe aerul respirat.

Tot haosul creat de faimoasa Revoluție Fiscală începe să se rostogolească peste noi, este văzut doar în momentul în care BNR-ul face publice niște date, altfel nimeni nu-l vede, de atătea festivaluri resuscitate, tentative de asasinat false, referendumuri de modificare a Constituției total nefolositoare, sau știri lansate de Jandarmerie despre lovituri inexistente de stat. Sau le vede cine are ochi și cine s-a săturat și nu mai știe ce poate să facă pentru a stopa un tăvălug care vine peste noi.

Pănă la urmă lipsa banilor arată clar niște lipsuri din societatea noastră. Atăția incompetenți ne conduc încât am și uitat cum e să fim conduși de oameni competenți. Eu sincer pentru că mă întreba un amic ieri ce aș întreba-o pe Dăncilă dacă aș vedea-o mâine, nu știu nici acum răspunsul. Și de obicei am replica la mine, nu-mi lipsesc cuvintele. Cred că doar atât : unde erai când s-a împărțit decența și limita? La coafor? Deși nu este important. că vorba altui prieten, nici Angela Merkel n-are cine știe ce freză. N-are, dar are creier și se vede.

 

 

Standard
Scânteie Politică, Uncategorized

Cât de departe suntem?

De activarea Articolului 7 din Tratatul U.E. ? Adică noi ca stat, la România mă refer acum.

Pentru că după Polonia și acum 30 de minute Ungaria, noi cu încălcările atâtor drepturi, libertăți – vezi 10 august – suntem din ce în ce mai departe de valorile U.E.

Nu că la altele am sta bine, mă refer la absorbția de fonduri, pentru infrastructură și transport de exemplu, pentru că sunt destul de familiarizată cu subiectul.

Din păcate semnalele de alarmă care vin de la U.E. sunt ignorate clar de coaliția de la guvernare. Așa, în anul Centenarului, că tot e folosită scuza cu Centenarul oriunde, oricum.

Standard
Scânteie Culturală, Uncategorized

Grădinile Groazei

S-a deschis stagiunea la TSA, am reușit să cumpăr și bilete online pentru prima oară pentru un specatcol la ei, observ progrese. Nu-i rău.

„Grădinile Groazei” este despre inadaptare, despre superficialitate, lipsă de cultură, suficiență și despre gura lumii, un personaj colectiv care a distrus multe vieți. În general.

Toate acestea trăite de patru personaje înrudite: un cercetător chimist aiurit, soția lui care are un boutique „concept” și care se gândește să intre in partidul socialist doar ca să aibă de unde să iasă – o tipă în căutarea unei cauze, fratele lui care s-a sacrificat și a trebuit să muncească electrician ajuns acum deținător al magazinului de electrice din sat și soția lui, mamă a 5 copii, o casnică preocupată de goblenuri, teleshopping, cărți despre nazism și haine colorate.

Când două lumi diferite se ciocnesc și există o lipsă acută de comunicare reală, când tocmai rudele îți devin dușmani- și din cei mai răi, totul devine câmp de luptă. Mai ales grădina comună.

În bus în drum spre casă, în fața mea două doamne spectatoare discutau piesa. „Dragă și când a zis Sonni că se visează gardian la Auschwitz, am zis clar că e nebună, vezi tu, cred că e complicat să fii și bogată și plictisită”. Așa o fi, m-am gândit și eu, desi nu-s bogată și cănd mă plictisesc îmi găsesc repede ceva de făcut, dacă nu de făcut măcar de dezbătut.

Mergeți la teatru, e fain! Actorii aproape de spectatori fac să vibreze substanța din care e plămădit sufletul și trezesc mai tare spiritul.

„Grădinile Groazei” este la TSA la început, de abia aseară a fost premiera. Aveți timp câțiva ani să o vedeți.

 

Standard
Scânteie Aleatoare

Diateza pasivă

Și eu atunci eram de cealaltă parte a mesei.

Tu de partea asta a mesei.

Eu mă luptam să (te) înțeleg. Tu (te) luptai cu mine, cu tine, cu ceașca de cafea, cu amintirea și trecutul și uitarea și cred că mai ales cu iertarea.

Era frumos afară. Eram eu în altă stare, în alt duh. Treceau atunci cuvintele tale pe lângă mine de parcă erau aruncate de aruncători orbi de cuțite. Niciunul nu mă atingea.

Puteam atunci să mai beau o cafea, dar era târziu, deja era târziu. Prea târziu? În momentul în care se schimbă raportarea la stare și nu mai ești neapărat trăitor ci privitor, da, se rupe ceva…

M-am gândit apoi un pic, îmi rodeam un gând cât imi dădeam bretonul într-o parte, mă întrebam dacă mai puteam să fac ceva…

O sticlă de apă minerală a fost compromisă atunci și faptul că nu a avut dop a transformat-o în victimă clară și colaterală. L eau minerale gazeuse… Tot gazul ieșise din ea, dar eu știam multe despre gaz, în general, adică știam … ceva.

Cred că noaptea aia a schimbat fizica și chimia și într-un plan lăuntric, starea mea.

Și diateza pasivă și-a făcut loc in conversația și viața noastră. Și gata.

Și da, vei fi judecat cândva – a se observa aici folosirea exactă a diatezei pasive – pentru escapada exotică în insula Dimineții Lumii, însă ce va mai conta?

Iar la masa aceea, odată cu revederea, diateza pasivă s-a instalat ca urmare firească după cea reflexivă și cea activă.

Standard
Scânteie Socială, Uncategorized

Nimic nu se pierde

Lavoisier, mare om de știință, avea dreptate când spunea cele de mai sus plus continuarea : „în natură nimic nu se pierde, nimic nu se câștigă, totul se transformă”.

Desigur, fără mare legătură cu chimia și cu trecerea materiei dintr-o stare în alta, m-am gândit eu sâmbătă și duminică la pierderi și mai ales câștiguri. Asta pentru că am câștigat un premiu care mi s-a părut total stupid. La Tărgul de Carte Gaudeamus, organizat de Radio România premiul cel mare era un voucher în valoare de 300 de lei. Când mi-am luat eu ultima apariție a lui Cortazar, pe care am citit-o duminică dimineața- „Axolotul- Povestiri cu cronopi și glorii” am completat un bilet la tombolă, am urmat procedura de a-l introduce într-o urnă și m-am amuzat cu o prietenă de posibilitatea câștigului.

Am mai scrijelit eu pe aici cum e când fac voluntariat și câte lucruri faine mi se întâmplă când fac un lucru bun din suflet, fără să aștept ceva în schimb. Dopamina secretată de creier este în procent mult mai mare atunci când dăruiești decât atunci când primești ceva, dacă darul este din inimă și nu este folosit ca și monedă de schimb. Pentru cine nu mă crede, luați și citiți de aici un studiu aflat pe pagina Academiei de Științe din SUA.

Pentru că viața e plină de surprize, am câștigat. Surpriza cea mai mare a fost că voucherul puteam să-l folosesc să cumpăr vopsea lavabilă, grund, lac, d-astea de zugrăvit, adică stupid premiu la un târg de carte. Evident că eu nu zugrăvesc, deși poate ar trebui, dar nu am niciun chef acum să mă gândesc ce nuanță diferită de verde să am în dormitor, ceea ce ar fi cel mai mare efort, evident. Și atunci voucherul de la fabrica de vopsea care „dă culoare târgului de carte” și-a găsit drumul către Fundația „Bucuria Darului” unde eu îmi petrec un timp din timpul meu liber. Ce vor face ei cu vopseaua? Vor zugrăvi spațiul oamenilor străzii, centrul de zi adică. Nu ei, ci voluntarii care vin și ei de fiecare dată, de data asta de la o firmă de IT unde surprinzător sau nu, îmi lucrează alți prieteni.

Inițial nu voiam să scriu despre asta, că s-a încheiat vacanța parlamentară și am atâtea de relatat despre politică încât doar timpul îmi lipsește ca să dezbat felul în care Fereastra Overton este transpusă în politica dâmbovițeană. Însă la Fundație este nevoie de foarte multe lucruri, de bani, de donații de haine, însă cel mai mult de oameni și de implicarea lor. Iar oamenii în general nu știu că munca voluntară nu înseamnă ce însemna în comunism și faptul că ești prezent la un job remunerat de un angajator nu este de ajuns pentru a ajuta societatea să evolueze. Pentru că pănă la urmă pentru ce trăim dacă nu să iubim, să dăruim și să încercăm să devenim zilnic varianta noastră mai bună?

Standard
Scânteie Culturală

Fidelitate

Am fost duminică seară la cinema și bine am făcut.

Pe Adele Exarchoupoulus am mai văzut-o și în „Blue is the warmest color”  și în „120BPM” și mi-a plăcut mult. Știam că o să văd un film fain, pentru că știam că ea nu-și alege roluri ușoare.

Bun, despre „Le Fidele” sau titlul românesc sub care îl găsiți prin cinema „Jafuri, mașini și fidelitate fără limite” pot să zic că m-a mișcat. Bine, nu c-aș fi eu stâncă de neclintit să nu plâng la filme, nu nici vorbă, dar filmul ăsta chiar mi s-a părut frumos. Nu o să fiu spoiler, ca să nu fiu înjurată. Așadar pe scurt: acțiunea se petrece în Buxelles, ea-pilot de curse, el-jefuitor de bănci, ea- vine dintr-o familie frumoasă, are un frate și un tată minunati, el- de pe stradă, familia lui e gașca cu care a crescut și cu care sparge bănci. Se îndrăgostesc fulgerător și … e de văzut.

Pe lângă că e filmat fain și dragostea e suprinsă frumos, mi-a plăcut și e de urmărit pentru felul în care sunt redate relațiile. Ale ei cu mafia albaneză, ale lui cu gașca de prieteni hoți, relația ei cu tatăl ei și relația lui cu tatăl ei și mai ales dialogul dintre cei doi.

Nu e o poveste de dragoste ușoară, dar care iubire mare o fi ușoară? Finalul te poate descumpăni, așa cum le-a descumpănit pe fetele care stăteau în spatele meu la cinema. Mie mi s-a părut însă veridic. Mai jos trailerul :

Standard