De inspirație…
Pentru o mai bună expirație…
Glumesc. Nu sunt în pană, dar las laptopul câteva zile, telefonul și tot ce ține de media. Blog, FB, Insta, whatever, ce-or mai fi.
Mă duc să caut zăpadă. Sau măcar liniște. Ne revedem/ scriem/ citim și alte chinuri, după Anul Nou.
Numai bine, tuturor!
În zilele acestea pline de lene, când maxim te poți muta de pe canapeaua ta pe fotoliul unui prieten, când lași paharul de vin pentru cana de vin fiert și schimbi paharul de palincă cu ceva recipient cu țuică fiartă cu piper, dacă te plictisești poți să te uți la niște filme. Lista mea de recomandări de filme dure, mai jos:
„The Tale” l-am văzut acum câteva luni, dar n-am apucat să scriu de el. Sunt câteva lucruri pe lumea asta care mă cutremură, de exemplu abuzurile sexuale asupra copiiilor. Nu încap în mintea mea, cu atât mai mult cu cât abuzatorii sunt cei care ar trebui să protejeze copiii, pentru că le sunt profesori sau rude. Filmul ăsta tratează fix acest subiect, este inspirat de o poveste reală și m-a bântuit vreo 2 zile. Povestea este despre o profesoară care în momentul documentării pentru un film ce are subiect victime abuzate sexual, începe să-și pună întrebări despre prima ei relație, relație avută la începutul adolescenței cu profesorul de echitație. Pe lângă subiectul dur, maniera în care a fost filmat mi s-a părut originală. Felul în care Jenny aflată la pubertate poartă conversații cu adulta Jenny, este inedit. Laura Dern joacă excelent, mie mi s-a părut o istorie extrem de greu de povestit/jucat/ digerat.
„Pădurea norvegiană” pentru că în facultate am citit cartea lui Haruki Murakami și mi-a rămas în minte.E un film japonez, de neînțeles, deprimant și care pune în scenă iubiri tragice și personaje cu probleme mari de comunicare. Lui Watanabe, student în Japonia anilor ’60, i se sinucide cel mai bun prieten Kizuki. Moartea lui, devoalează o dragoste imposibilă față de Naoko, iubita prietenului sinucigaș, o tipă frumoasă și instabilă psihic. Cum dragostea e ciudată, pe mai multe planuri, cum personajele lui Murakami sunt extrem de complexe, fix ca oamenii reali, Watanabe se îndragostește și de Midori- o altă fată, plină de viață. De aici lupta lui. Filmul este de văzut nu pentru finalul deschis, ci pentru complexitatea psihologică. Nu mereu alegi ușor ce e mai bine pentru tine, sau Watanabe sigur nu poate alege ușor. Mie Murakami mi-a plăcut mult, îmi place și acum, nu știu dacă mai e vreo carte scrisă de el pe care să nu o fi citit. Eu îl recomand pentru exotism și pentru că literatura orientală ca și filmele asiatice sunt total diferite de cele europene sau americane.
Al treilea film și ultimul din calupul de filme de Crăciun. la fel de antitetic cu tema Crăciunului ca cele de mai sus, este „In the Fade” ( Aus dem Nichts ) cu Diane Kruger. Iar în zilele acestea când euroscepticismul atinge cote îngrijorătoare, toleranța față de migrație la fel, când au fost proteste la Bruxelles zile întregi împotriva „Pactului pentru Migrație” care au dus la demisia premierului Charles Michel, cred că trebuie să ne aplecăm cu atenție asupra felului în care putem accepta pe cineva care vine din altă cultură față de a noastră. Pe scurt, Katja (Diane Kruger) o nemțoaică, este căsătorită cu un fost traficant de droguri turc de etnie kurdă, are un băiețel cu el și este fericită. Până în momentul în care familia îi este omorâtă într-un atac cu bombă, iar ea începe să se lupte la început pe care legală cu cei vinovați de crimă, niște tineri extremiști neo-naziști. Filmul are de asemenea la bază o poveste reală iar în 2017 a fost premiat la Cannes pentru prestația Dianei Kruger cu premiul pentru cea mai bună actriță, iar în 2018 cu premiul Golden Globe pentru cel mai bun film străin.
Filmele de mai sus sunt toate triste, dure, cu impact emoțional major pentru orice persoană normală. Cum cititorii blogului acestuia știu, nu recomand filme romantice numai bune de Crăciun, sau comedii, sau filme de animație. Nu pentru că sunt sumbră ci pentru că în general filmele block-buster mi se par extrem de fade, de ceea nici nu-mi pierd vremea cu ele. Dacă însă dați play și începeți să plângeți, lasați-le pentru alte zile. Important este totuși ca zilele acestea să vă simțiți cât de bine puteți pe canapeaua proprie sau pe fotoliul unui prieten, când mâncați ceva bun alături de cei dragi și depănați amintiri de peste an.
Sărbători cu bine, tuturor!
Venise odată cu ziua comemorării.
În cea mai scurtă zi din an, soarele ne mângâia și mai puțin azi. La 29 de ani de la Revoluție aveam cea mai lungă noapte.
Înainte să ajung la ceremonia depunerii de coroane de la monumentul din Cimitirul Eroilor Revoluției Române din Decembrie 1989 , m-am uitat la un filmuleț în care tineri din Timișoara erau întrebați ce înseamnă pentru ei 17 decembrie la Timișoara. Vizionați-l când aveți timp, mai ales dacă aveți copii, pentru că pe o pancartă purtată la Revoluție era un înscris,
cel din poza alăturată. Copiii de azi ai României sunt liberi pentru că unii români au murit atunci.
La ceremonia din această dimineață, eu am stat retrasă, după ce am trecut prin fața tuturor mormintelor. La majoritatea erau rude venite să aducă un omagiu, să facă o pomenire. Însă erau unele la care nu era nimeni…
Ceremonia a fost scurtă, un serviciu religios îndeplinit de un preot militar, câteva cuvinte despre jertfă și recunoștință. Apoi prefectul a rostit niște cuvinte goale și pline de platitudine. Ma uitam la politicienii din rândurile din față și mâ gândeam că primarul a fost ales de brașoveni deși purta cătușe, fiind acuzat într-un dosar de corupție. Reprezențații de seamă ai orașului, „notabilitățile”, nu aveau nimic notabil de menționat.
Lângă mine un coleg-sau poate doar în gândul meu- ale cărui vorbe mă urmăreau dintr-o discuție recentă. „din păcate în show-ul ăsta politic se încearcă o capitalizare de imagine pe orice, dacă nu ar fi pentru asta ai putea merge să depui coroană când nu e presa și fanfara acolo”. Și i-am dat dreptate… la final, politicienii au plecat fără să treacă pe la morminte, pe la rudele celor căzuți în zilele acelea. Au plecat liniștiți în drumul lor.
Ziua cea mai scurtă din an urmată de noaptea cea mai lungă era asta. Din păcate noaptea cea mai lungă nu înseamnă doar noaptea astronomică, înseamnă o noapte a conștiinței a tuturor celor care nu vor să vadă realitatea sumbră care a continuat în acești 29 de ani.
Scurt pentru că nu-mi permite timpul. Ieri m-am uitat siderată la anunțul Ministrului Finanțelor, azi mă gândeam de ce lumea stă în casă în loc să iasă să protesteze.
Prin măsurile populiste anunțate ieri, România azi a ajuns la criza care are precedent în 2009. Pe înțelesul tuturor, dacă aceste măsuri se vor aplica, nu va crește salariul minim pe economie- vor crește taxele, bonurile acelea valorice nu vor avea valoare și nici mărirea punctului de pensie. Atentatul la pilonul II de pensii este îngrijorătoare. Oamenii care peste 30-40 de ani vor fi pensionari sunt într-un pericol iminent.
Pănă la urma așa cum am tot scris, repet acum, o țară sărăcită, lipsită de educație, fără infrastructură, merge către Evul Mediu, degeaba face madam Dăncilă spectacol Centenar, nu avem de sărbătorit o Românie modernă și modernizată.
Zilele acestea avem de comemorat victime care au plătit cu viața și au strigat LIBERTATE, care voiau să scape de sărăcia cruntă, de măsuri dictatoriale iar noi ne pregătim din nou de proteste. Din păcate istoria se întoarce și o retrăim pentru că românii au uitat ce este demninatea, au uitat ce este respectul, normalitatea. Sunt atât de obișnuiți cu abuzul încăt nu mai pot ridica din pământ capul.
La Revoluția din 1989 a murit o fată printre celelalte victime, avea 22 de ani, o chema Florina-Octavia Bude, a fost împușcată în Brașov în 23 decembrie. Cred că se întoarce acum în pământ când vede că cei care au supraviețuit nu numai că nu apreciază sacrificiul ei dar au și uitat pentru ce au murit atunci români. Au murit pentru ca noi să putem lupta altfel! Tu cum lupți cu haosul în care ne aruncă PSD-ul ?
Fereastra Overton este un mecanism prin care folosind mijloace de manipulare poți trece extrem de simplu o idee care pare imposbilă în ceva perfect legal.
Ceea ce a făcut de ani de zile Liviu Dragnea, accentuînd acum, în seara asta, la Casa Poporului când într-un delir plin de frenezie a marșat pe ideea că „amnistie și grațiere nu înseamnă blasfemie”. Dar asta doar la final, după ce într-un alt tir de invective a atacat UE, investitorii străini, multinaționalele, europarlamentarii români care au votat contra măsurilor luate de PSD în România la Bruxelles, pe Johannis pe care l-a acuzat de „înaltă trădare”, pe oricine îl deranjase într-un fel în ultima vreme.
Folosind fereastra Overton, manipulează oamenii simpli din popor, făcându-i să creadă că Justiția are probleme mari în România, că „statul paralel” dictează nedreptăţi iar oameni nevinovați sun închiși în închisori. Iar poporul adus într-o stare tot mai înaltă de degradare fizică, intelectuală și educațională, e posibil să-l creadă. O parte a poporului este convins că Dragnea nu este un penal, că închisorile sunt supra-populate într-o mare măsură de nevinovați, că Justiția nu este oarbă și că trebuie să fie bine, pentru a nu fi rău.
Într-o mare roșie de aplauze, emoție și delir contagios, madam Dăncilă- acea madam care continuă să-mi inducă strarea de rușine cu fiecare zi în care ocupă fotoliul de Prim-Ministru- continuă să-și ia puterea de la același Dragnea care îi este model de forță. La fel ca Marian Oprișan care este atins de emoția familiilor care plâng pentru că au membri infractori la închisoare sau la fel ca Tăriceanu care spune că este nevoie de un moment zero al „iertării și resetării”.
Sunt de acord parțial cu ce spus Tăriceanu. Este nevoie de o resetare. Dar nu în ideea propusă de acești bolnavi care ne conduc spre Evul Mediu. Este nevoie de o resetare a valorilor, principiilor, a conduitei în viața politică. Nu doar ei sunt de vină pentru degradarea morală colectivă ci suntem vinovați cu toții pentru că nu ne-a mai păsat. Starea aceasta de apatie, de blazare, este cea care trebuie să dispară. Discursurile ca cel de azi al lui Dragnea, patriotard și ușor retard trebuie să devină istorie!
Trezirea unei națiuni abuzate este într-adevăr foarte grea, atâta timp căt națiunea se scaldă într-o supă caldă în care plutesc ideea de libertate, drept la opinie, drept de a călători liber în afara granițelor. Fix la 29 de ani de la Revoluție, când s-a plătit cu sânge nevinovat această iluzie în care trăim acum, când suntem pioni în angrenajul Ferestrei Overton cu privire la Legile Justiției mă cutremură unul dintre cele mai anti-democratice discursuri auzite de mine vreodată.
Tocmai pentru că la 29 de ani de la Revoluție se petrece asta, mă gândesc că cine îşi uită istoria e nevoie să o retrăiască. Nu cu victime sper, dar de o Revoluție e nevoie, poate civică, poate a valorilor, dar sigur e nevoie ca un resort în conțiință românilor să vibreze și să spună STOP, vrem normalite, într-o țară normală hoții stau la pușcărie, nu cer amnistie și grațiere pentru ei în timp ce ocupă cele mai înalte funcții în stat.
Acolo, un pic deasupra forfotei orașului, a marelui malaxor citadin care-mi înghițise cu nesaț toată existența, era liniște.
Eram eu foarte agitată, pe o turație extrem de solicitantă de un timp și aveam nevoie ca fruntea să mi se lovească de aerul rece de munte. Și aerul să-mi spargă toate gândurile.
Un scurt moment de liniște. 3 milisecunde și am realizat starea de oboseală copleșitoare care mă apăsa.
Am alungat niște poveri de pe umeri în hăul care mi se deschidea în față. Am adunat niște nori de pe frunte și i-am strivit cu tocul cizmei. Un bulgăre mare am adunat din nopți insomniace și scrieri nocturne, l-am prăvălit la vale.
Era așa liniște pe munte. Și rece. Si bine.
Ajunsă acasă am adormit. Și am dormit mult, odihnitor. În liniște. Fără vise.
Am vrut să-l văd neapărat pentru că am citit despre Dan Barna că a stat la coadă la TIFF să ia bilete la filmul acesta. Așadar aseară la cinematecă într-o sală mai mult goală, am vizionat și noi filmul acesta danez. Că la Brașov nu e TIFF și nici lumea foarte interesată de cultură și filme de festival.
Filmul e polițist, o dramă plină de mister și de suspans. Finalul nu știu dacă este chiar imprevizibl. Interesantă este răsturnarea de situație și felul în care personajul principal masculin se raportează la o situație neobișnuită.
Pe scurt, Asger, este un polițist care răspunde unui apel la 112. La capătul celălalt al firului o voce speriată de femeie îl bagă în priză. Femeia pare a fi răpită și Asger demarează procedura de căutare.
Bun, știam synopsisul în mare. Desigur că nu putea fi doar atât de simplu. Fiecare ne confruntăm cu proprii noștri demoni, Asger la fel. Demonii lui Asger scot binele din el și-l obligă să acționeze într-un fel în care dacă nu ar fi fost bântuit de remușcări probabil nu ar fi acționat. Citeam după film niște cronici despre poveste și despre cum uneori intenția de a face bine te pune în fața unor situații rele. Sau cum binele nu trebuie forțat, cum orice forțare strică un echilibru. Mie mi-a dat de gândit filmul, mi-a plăcut. Desigur, nu e comedie că nu-mi plac filmele lejere. Îl recomand, mai jos trailerul filmului care se numește „The guilty” si este producție Danemarca 2018.
Mai am ceva de adăugat. Filmul este fain și pentru că suspansul este creat doar de situațiile prin care trece Asger, sunetul fiind cel real, nefiind coloană sonoră muzicală care să sporească dramatismul. Dramatismul este în crescendo doar în urma jocului actorului care îl interpretează pe Asger și a vocilor de la telefon.
Nu puteam să dorm, sau poate eram într-o stare de aceea de veghe permanentă, sau o stare în care eram la limita dintre realitate și vis.
Prin minte mi se perindau numai versuri disparate „mi-e dor să pot să nu-mi mai fie dor de tine”, „mă culcasem lângă glasul tău și te iubeam”, „ploua infernal și noi ne iubeam prin mansarde”, „n-am mai murit de foa… multă vreme”, ” mă tem că n-am să te mai vad, uneori”…
Nichita…
Nichita era cel care-mi ținea mintea ocupată. Versurile lui nu mă lăsau să dorm. Nici măcar nu știam că știu atâtea versuri de el…
Am aprins veioza. La capătul patului aveam cu totul și cu totul alte 3 cărți, scrise de alții, ceva istorie, marketing politic și memorialistică. Pfai, credeam că citisem de curând Nichita dar mă înșelasem. Nici nu-mi aminteam când citisem ultima dată ceva de el.
M-am ridicat din pat și am mers în sufra. Acolo am câțiva metri de cărți. Am căutat Nichita în raftul cu cărțile preferate. Am devorat apoi poezia lui până către orele vrăjitoarelor, târziu în noapte.
Nichita Stănescu mi se pare genial, îmi place mai mult decât Eminescu. Are un fel abstract de a demonstra iubirea. Nu știu cât de devastator iubesc geniile. Știu că multe versuri de-ale lor mă hăituiesc în nopți lungi, de iarnă. Uneori mă ajută, alteori mă încurcă.
M-am îndreptat către pernă. Cred că am adormit în drum spre ea. Dimineață am găsit cărțile pe jos în sufra, hmm deci nu a fost un vis. Într-o noapte de decembrie mi-am regăsit sentimente în poezii. Tot sufletul mi-era oglindit în două cărți extrem de groase. Ce de-a suflet am …
Azi m-am trezit târziu, cred că eram un pic sfârșită de ultimele 2 săptămâni, dar mi-am amintit că am promis că merg la FBD.
Știam că au nevoie de mult mult ajutor azi, e Sf Nicolae și era nevoie de mulți voluntari pentru felurite activități.
Prima sarcină: să impodobesc un brad pentru cantina „Mulțumesc”și încă unul pentru sectorul B al oamenilor străzii, nu singură, desigur. Niște studente la asistență socială deja alegeau globuri, beteală, alegeau cromatica – e o muncă și asta și e nevoie de voluntari inclusiv la impodobit brazi artificiali frumoși, care să bucure copiii.
După ce am terminat cu brazii, sarcina următoare a fost să facem 160 de pachete pentru copiii care urmau să vină de la ora 14.00. Toți acești copii sunt copii din familii asistate social de către Fundație. In pachete erau dulciuri și fructe, am primit ajutoare și de la niște colegi de-ai mei de la USR, care s-au organizat să dea o mănă de ajutor.
Și au venit copiii ….
Mulți, mici și mai mari, zglobii, gălăgioși. Unii dimineața au fost la cinema, pentru prima dată în viața lor. Câtă bucurie! Toți copiii s-au așezat la mese iar în timp ce niște colindători cu chitări cântau colinde românești, ei aplaudau. Li s-a servit pizza și apoi suc și prăjituri. Iar la final au primit pachetele mult așteptate.
Cine nu a văzut vreodată un copil sărac care se bucură de un măr, de o ciocolată, cine nu a ascultat „Galbenă gutuie” vreodată, nu prea poate întelege ce scriu eu aici. E posibil să treci prin viață fără să ai habar că atât de aproape de tine sunt copii care nu știu ce e aia bucurie decât în zile de sărbătoare când primesc un zâmbet și cineva îi mângăie pe creștet fără să îi cunoască … pentru că pentru unii cel mai mare cadou e o îmbrățișare.
Și la final, după ce au plecat toți copiii, toți adulți, am străns toate farfuriile și paharele, am aranjat mesele și scaunele și am spălat pardoseala. Cu restul voluntarilor și al angajaților. Am ascultat colinde și am făcut fotografii, pentru că a fost o zi frumoasă și trăită cu folos care merită pastrată în amintire.
Am plecat cu ochii în lacrimi mult mai obosită decât venisem dar mult mai fericită. Cam asta înseamnă voluntariatul. Ieri a fost Ziua Internațională a Voluntariatului, invit pe oricine are timp să fie voluntar, răsplata este nematerială, însă te îmbogățește sufletește incredibil de mult.
Într-o scrisoare deschisă de despărțire adresată membrilor PSD Brașov, fostul prefect Mihai Mohaci, povestește cum a dus o viața rea în PSD.
Mai că-mi era milă de bietul om, abuzat de președintele partidului Dragnea, fiind el si colegii lui „buni să ridicăm mână când ni se spunea”. Cu demnitate adică, în PSD poziția preferată fiind a ghiocelului. Nimeni nu are coloana vertebrală desigur. Cum să nu votezi cum ți se spune? Păi nu cumva ți-ar dăuna? Nunu, în PSD nu există disidenți. Ntz ntz!
„Partidul scade in sondaje la Brașov!” se lamentează mai departe Mohaci. Vaai, mi-e milă sincer de PSD. Oare ce au facut sa merite asta și acum unii dintre membri (sau deja foști membri) să recunoască primii asta? Oare ce au făcut pentru Brașov??
„Astăzi, mă dezic de modul in care PSD-ul este condus atât la Brasov cât și la nivel central”. Doar astăzi, acum 5 ani când ordona Jandarmeriei la Onix să intervină în mulțime, nu se dezicea de PSD. Om cinstit și cu principii! Eu nu am uitat seara aceea! Nici sfidarea și nici aroganța cu care a întâmpinat niște oameni pașnici care manifestau contra unei viitoare exploatări miniere distructive pentru România pe toate planurile.
„In ultimii 2 ani nu a venit nimeni de la București la Brașov” plânge mai departe Mohaci în aceeași scrisoare. Păi cum să vină dle? Dacă pe DN faci 3h si pe calea ferată cam la fel? Cine are timp de pierdut sa fie huiduit în Brașov? Să fim serioși acum.
Dar pentru că un șobolan simte din timp când corabia incepe să se scufunde, pleacă. Însă nu de tot. I se pare că mai are ceva de spus în politică și continuă într-un alt partid de centru-stânga scos la rampă de Ponta. Nu pot decât să-i urez o lipsă totală de succes cu acest nou proiect.
Textul plin de lamentări, plânsete și vaiete, așa cum îi place unui pesedist să scrie în „ceasul despărțirii” se află aici.
E momentul ca astfel de personaje politice insalubre să se retragă în negura uitării și locul lor să fie luat de oameni noi !
Nu-l stingi cu apă… logic, ce credeai că ne aflăm la marginea inferioară a unei situații non-schizoide? Nu, draga mea.
Mă uitam la el și mă gândeam care dintre noi doi are o logică mai disruptivă. Câștigase el, mă butuse cu un scor de maidan când aparent bătuse câmpii.
Dar cu ce-l stingi? Ingenuă, mă pregăteam de un răspuns demn de un doctor în ale științelor oculte. Evident că partenerul meu de conversație nu avea nimic în comun cu nici un doctor si nici o stiință ocultă. Era șoferul de taxi care mă ducea acasă de la serviciu, că pierdusem busul.
Cu dragoste! Chiar dacă-i mai târziu, draga mea știi vorba aia, nu? De la Iv cel Naiv „mai bine mai tărziu decât niciodată, mai bine vin decât apă plată!”
O știam. Cât îmi căutam cheile in geantă mă gândeam că niciodată nu știi peste ce filosof dai. Sau nebun. Sau ambele, că limita pare a fi difuză.
Munca mea, cea care mă ajută să-mi plătesc facturile, vacanțele, cărțile, etc., presupune să muncesc uneori în week-end sau în zile de sărbătoare națională, ca cea de azi.
Așadar scriu în miez de noapte, pentru că în week-end probabil nu voi avea timp de blog și nu pot lăsa ziua de azi fără câteva rânduri.
100 de ani ne prind în vremuri tulburi, în care România este captiva unor cutume milenare, a unei auto-sabotări și a unei lipse de interes față de propriul viitor. O țară bolnavă. sărăcită, lipsită de educație, de infrastructură, de viziune. O țară care nu prea are bănuiesc, mare lucru în comun cu ceea ce visau pentru ea stră-străbunicii noștri acum 100 de ani.
Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,
Țara mea de glorii, țara mea de dor?
Multe, desigur… Dar cel mai mult îți doresc oameni cărora să le pese de tine și nu doar la modul declarativ ci la cel factual. Pentru că dacă vor fi mai mulți cei cărora le va păsa și se vor implica, toate se vor schimba la modul concret, nu la cel abstract. Și nici nu cred că este de fapt așa de greu. Aș vrea ca o statistică cum e cea publicată ieri de INS să rămână o statistică din anii tulburi și doar atât.
Nu sunt tristă, nu sunt nici veselă, bine e miez de noapte, cred că mi-e doar somn. Mă gândesc că știrile de azi vor fi despre cu totul altceva în afară de ceea ce este important. Vor fi știri despre politicieni, despre tehnica militară, paradă, supra-uzitatul cuvânt Centenar, despre madam Dăncilă și Jandarmerie și pro și contra….
Acum 100 de ani, la Alba-Iulia un om pe nume Samoilă Mârza imortaliza Marea Adunare Națională, sunt singurele fotografii pe care le avem de atunci.
1 decembrie era doar finalul unui proces îndelungat de lupte mai mici și mai mari ținute aici și în cancelariile altor state de către oameni care simțeau la fel. Care aveau un crez, o viziune comună pentru un popor vorbitor de aceeași limbă în graie diferite. Oameni ca Sextil Pușcariu, Vasile Goldiș, episcopul ortodox Miron Cristea, Iuliu Maniu, I.C.Brătianu, mulți alți oameni simpli din popor, fără de care istoria nu se putea scrie și noi nu aveam azi ce sărbători. Așadar oameni, oameni simpli.
Despre asta este vorba, cred eu. Despre oamenii care au făcut acest lucru posibil și despre cum putem face și noi alte lucruri posibile. Nu o unire, însă îndeplinirea unui vis de-al lor, o țară modernă și prosperă, cu oameni educați și sănătoși. Eu asta cred că voiau, pe lângă unire. Cam atât, lucruri simple dar greu de realizat.
La mulți ani România, țara mea de glorii, țara mea de dor!
* Versurile sunt de Mihai Eminescu, poezia „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie” publicată in 1867.
** Fotografia este luată de pe net, fotograf Samoil Mârza fix acum 100 de ani, cred că mai pe după-amiază.
