Vineri seară în foayerul teatrului Bulandra l-am salutat pe Andrei Șerban. Am avut niște zile foarte grele și foarte aglomerate, însă întâlnirea cu el mi-a luminat fața. La propriu. Își întâmpina. spectatorii înainte de avanpremiera piesei „Richard al III lea”.
Nu o să intru în subiectul piesei pentru că bănuiesc că e știut, dacă nu din literatură, măcar din istorie. Richard al III lea a fost un criminal scelerat care și – a omorât aproape toată familia pentru putere. Replici ca „iarna vrajbei noastre” sau „dau Regatul meu pentru un cal” sigur le-a auzit toată lumea în viața, în contexte extrase din linia teatrului.
Piesa e o tragedie. Se desfășoară în modul alert, decorurile sunt cât se poate de minimaliste. Sunetul este extrem de bine realizat, luminile un pic obositoare – poate doar pentru ochii mei, costumele fac personajele mai bine plasate în epoca trecută însă tușele modernismului sunt extrem de prezente.
De-a lungul piesei care este și politică de altfel, spectacolul a fost presărat cu multe trimiteri la realitatea actuală. S-a făcut trimitere la „15 minute pe 15 martie” – #șieu, la mișcarea #metoo, la Epoca de Aur și zâmbetul lui Ion Iliescu, la „Fragila” Alianța 2020 căreia i-a fost admisă contestația chiar în timpul piesei și poate candida la alegerile europarlamentare, etc.
Spunea Andrei Șerban la începutul piesei că un spectacol de teatru este perfectibil. Ajunge să aibă cea mai bună variantă a sa cam înaintea ultimei reprezentații când deja a fost pregătită distrugerea decorurilor. A mai spus însă ceva ce trebuie citat „avansul acestei posibile dictaturi, poate duce piesa la cenzură” și nimeni nu a râs. Pentru că publicul bucureștean nu e stupid. Cred că toți suntem îngrijorați de toate derapajele antidemocratice care se petrec zilnic în România Și care nu sunt povești.
Arta rămâne o redută incontestabilă împotriva oricărei forme de represiune. Arta trage semnale de alarmă, arta sensibilizează, însă sper eu după piesă asta că în aceeași măsură responsabilizează. Arta nu e doar o formă de expunere a frumosului din viață ci și un bastion incontestabil al progresului, ocupat de spirite mai luminate.
La finalul piesei eram încântată și pe lângă oboseală simțeam că nu sunt singură în lupta asta la care m-am înscris. M-am simțit bine, mai erau și alții care ieșeau să spună că ceva e nasol și trebuie automat schimbat. Și a fost mai bine după piesă. Am prins curaj mergînd la teatru, la fel cum prind când merg la proteste.
Apreciază:
Apreciere Încarc...