Anodin

„Mi-a dat pentru o clipă halucinația unei desăvârșiri.”… Am închis cartea cu zgomot pentru a-mi alunga propriile amintiri legate de desăvârșiri …

„Această halucinație n-o pot rupe din mine fără să rup și fire de carne”…

Un episod fără sfârșit, din care îmi amintesc o fereastră deschisă asupra unui oraș în noapte în miez de vară, cineva cântînd la saxofon, niște tineri la o petrecere pe terasa unui bloc din spatele blocului meu. Desăvârșită imagine la stânga mea… „Ce seară frumoasă!”…

Odyne = durere

 

Cut off

A point or level which is a designated limit of something.

The answer to a pointless question. Tell me the level…

 

Matinal

Știrile zguduiau sufrageria. Ceva ceartă în Parlament de neurmărit, deși o urmăream, că n-aveam de ales…Campania continuă, mai sunt două luni până la alegeri ..

O zi cu vești bune, se zice la horoscop, Marte retrograd până în 28 martie și nativul Fecioară se potrivește perfect cu nativa Scorpion. Excelentă veste.

Meteo – o vreme neașteptat de caldă pentru această perioadă. La sport nu am ascultat nici cât am ascultat la celelalte.

Între timp am încercat să mă trezesc, să alung niște coșmaruri, să fac ordine în gânduri, să scriu 3 rânduri, să beau o cafea, să continuu. Și m-am surprins că era ușor, era bine, era duminică. Clopote chemau la slujbă, la întâlnirea cu Dumnezeu și cu tine însuți.

Pași

Pășeam alături și mi se opreau cuvintele în gât deși voiam tare mult să-ți urlu la propriu cuvintele nespuse…

Voiam acasă, fără a mai ști exact ce-nseamnă asta, voiam liniște și armonie și calm. Nu mai voiam zbucium…

Voiam visare și concret împreună, ca în orice dimineață de sâmbătă când întârziam să mă trezesc pentru că filosofasem absurd nopți întregi…

Mi-era tare greu.

Mi-a fost mai ușor când am început să rup file din jurnal. Unele nescrise, altele scrijelite doar, unele nelegate de jurnal. Foi disparate lăsate în sertare în diferite cărți, în diferite case.

Acum când toate foile au fost ambalate în plicuri și expediate către destinațiile lor finale, liniștea mă duce cu gândul la pașii care se auzeau strident în tăcerea dintre noi când traversam podul sub care era un teren de joacă pentru adolescenți, picura și era umiditate de minim 77%.

 

 

„Realitatea e aia pe care ți-o spun eu!”

Zicea Iordache aseară…

Discuția se purta pe marginea internării lui Dragnea într-un spital privat, în loc să se interneze în unul de stat.

Realitatea este un lucru concret, o stare de fapt, este adevărul.

Adevărul în general nu poate fi al unei persoane. Este doar concordanța între cunoștințele noastre și oglindirea fidelă a unui fapt.

Iordache este într-un film absurd. Oamenii aceștia trăiesc în altă țară, efectiv în altă țară. Ignoră viața în România și uzează de toate privilegiile pe care au avut grijă să și le aroge.

Pe lângă asta, cel mai grav lucru mi se pare declarația în sine „Realitatea e cea pe care ți-o spun eu„. Acel eu indică gravitatea la care s-a ajuns. Oamenii aceștia se cred Dumnezeu …Pot spune care este realitatea iar noi ar trebui să acceptăm cuminți fără să crâcnim, fără să ne întrebăm, fără să combatem. Să tăcem, să suportăm nedreptăți, abuzuri și să nu luăm atitudine.

E grav! Există posibilitatea ca astfel de comportament să fie stopat, printr-o prezență masivă la vot. Altfel, va ajunge Iordache în 2 ani să ne spună că cerul este mov, pentru că așa vede el și va da și o lege în sensul acesta și dacă va fi întrebat despre culoarea cerului va spune convins „Cerul este mov. Altă întrebare?” Oricine va vedea realitatea cerului albastru, probabil în cel mai bun caz va fi trimis la un control oftalmologic într-un spital de stat sau în cel mai rău caz, amendat contravențional pentru încălcarea unei legi pesediste. Depinde ce modificări vor mai aduce și la Codul Penal.

Nu ignorați derapajele acestea! Nu le treceți cu vederea! Deturnarea atenției de la astfel de declarații nu este sănătoasă, declarațiile acestea indică exact nivelul de super-putere pe care și-au acordat-o iar orice val de indiferență primit le crește puterea exponențial. Depinde de noi toți să punem punct. #uniți

 

Ancore în timp

O eroare (cred/sper) a făcut să – mi dispară contul de Instagram. Dispariția contului a coincis cu problema de săptămâna trecută a FB, așadar nu m-am aplecat prea tare asupra chestiunii, mi-am făcut altul și aia a fost.

Apoi… apoi în câteva conversații cu câțiva din pozele care dispăruseră odată cu toți urmăritorii, aprecierile și comentariile, mi-am dat seama că deja Instagramul e mai mult decât păstrător de ancore în timp.

Pentru că o urmăresc de exemplu pe Greta, care are 16 ani, este activistă de mediu și suferă de Sindromul Asperger.

Acesta nu este un post despre promovarea Instagram-ului, ci un semn de exclamare despre activitatea unei adolescente care demonstrează că singurele limite ni le impunem noi și nu ceilalți.

În fața mării

Dimineață de martie la Constanța.

O cafea tare în care ar fi fost ideal un strop de rom mă aștepta pe terasa cu vedere spre mare. Nu puteam bea pentru că eram la o conferință politică, mă mulțumeam cu apă minerală.

În fața mării am fost mereu vulnerabilă, chiar și când foarte târziu în viață am învățat să înaintez prin ea. E mult să spun că știu să înot. Știu probabil să nu mor înecată …

Mereu marea mă răscolește. Sau răscolește prin amintiri. La plajă cu bunicii și renunțarea la suzetă au fost aici, o poză cu părinții și un câine lup care bănuiesc că m-a speriat teribil, soră-mea și o înghețată pe care am scăpat-o pe caldarâm, seri cu prieteni la „Insula” în Neptun, un prieten care era în stare să ia tot soarele după ce înota profi în stilul fluture admirat de toate tipele mișto de pe plajă, un apus la aceeași mare însă în altă țară .. O altă mare și acel bărbat în care am văzut deopotrivă lumina și întunericul, binele și răul, totul…

Liniștită dimineață, valurile spărgeau gânduri care napădeau unele peste altele care făceau imersie când se contopeau continuu…

O dronă m-a trezit la realitate, un mesaj  pe WhatsApp, un prânz alături de oameni faini, un muezin chemînd la moschee. O continuare…

Idele lui Marte

Cezar zăcea deja pe lespezile Senatului în sânge.. Nu crezuse profeția. Brutus și Cassius i-au implântat pumnale în spate.

Era seară deja și el nesocotise, glumise chiar, pe seama ei. „E Idele lui Marte și sunt viu”…

Întunericul s-a lăsat peste Senat. Ultimul gând al lui Cezar a zburat către Cornelia, prima lui iubire, prima lui soție, nu către Cleopatra.

Brutus își privea mâinile pline de sânge „am împlinit profeția, e Idele lui Marte și e mort…” și ultimul lui gând ieșind din Senat a mers către mama lui, Servilia, ultima iubire a lui Cezar.

Azi e Idele lui Marte.

 

Voiam să-ți povestesc…

Că am dat mâna cu Vlad, e un tip ok.

Cu Dacian Cioloș și i-am spus că a avut o guvernare responsabilă pentru țară, eu – lui, la Modarom în Brașov…

Cu Valeriu Nicolae. Care este un model pentru mine.

Stăteam ieri la Bran și-mi trăgeam sufletul pe-o bancă. Eram atât de obosită… M-am surprins că ți-am format numărul de telefon. M-am oprit. Am cerut o țigară. M-a bușit râsul, mi-am amintit o replică tâmpită dintr-un serial cu tipe mișto, am aruncat țigara după 2 fumuri.

Păream efervescentă și incandescentă și… De fapt voiam doar să-ți povestesc …

 

 

 

 

 

 

 

 

Richard al III lea, varianta zilelor noastre

Vineri seară în foayerul teatrului Bulandra l-am salutat pe Andrei Șerban. Am avut niște zile foarte grele și foarte aglomerate, însă întâlnirea cu el mi-a luminat fața. La propriu. Își întâmpina. spectatorii înainte de avanpremiera piesei „Richard al III lea”.

Nu o să intru în subiectul piesei pentru că bănuiesc că e știut, dacă nu din literatură, măcar din istorie. Richard al III lea a fost un criminal scelerat care și – a omorât aproape toată familia pentru putere. Replici ca „iarna vrajbei noastre” sau „dau Regatul meu pentru un cal” sigur le-a auzit toată lumea în viața, în contexte extrase din linia teatrului.

Piesa e o tragedie. Se desfășoară în modul alert, decorurile sunt cât se poate de minimaliste. Sunetul este extrem de bine realizat, luminile un pic obositoare – poate doar pentru ochii mei, costumele fac personajele mai bine plasate în epoca trecută însă tușele modernismului sunt extrem de prezente.

De-a lungul piesei care este și politică de altfel, spectacolul a fost presărat cu multe trimiteri la realitatea actuală. S-a făcut trimitere la „15 minute pe 15 martie” – #șieu, la mișcarea #metoo, la Epoca de Aur și zâmbetul lui Ion Iliescu, la „Fragila” Alianța 2020 căreia i-a fost admisă contestația chiar în timpul piesei și poate candida la alegerile europarlamentare, etc.

Spunea Andrei Șerban la începutul piesei că un spectacol de teatru este perfectibil. Ajunge să aibă cea mai bună variantă a sa cam înaintea ultimei reprezentații când deja a fost pregătită distrugerea decorurilor. A mai spus însă ceva ce trebuie citat „avansul acestei posibile dictaturi, poate duce piesa la cenzură” și nimeni nu a râs. Pentru că publicul bucureștean nu e stupid. Cred că toți suntem îngrijorați de toate derapajele antidemocratice care se petrec zilnic în România Și care nu sunt povești.

Arta rămâne o redută incontestabilă împotriva oricărei forme de represiune. Arta trage semnale de alarmă, arta sensibilizează, însă sper eu după piesă asta că în aceeași măsură responsabilizează. Arta nu e doar o formă de expunere a frumosului din viață ci și un bastion incontestabil al progresului, ocupat de spirite mai luminate.

La finalul piesei eram încântată și pe lângă oboseală simțeam că nu sunt singură în lupta asta la care m-am înscris. M-am simțit bine, mai erau și alții care ieșeau să spună că ceva e nasol și trebuie automat schimbat. Și a fost mai bine după piesă. Am prins curaj mergînd la teatru, la fel cum prind când merg la proteste.

„Ai pe tărie multă gingășie…”

Așa mi-a zis după ce eu m-am intors la masă. M-am ridicat foarte ușor și totuși deodată, împinsă ca de un resort lăuntric.

M-am dus la bar, am luat un șervețel. M-am întors „aș putea face un film cu tine, mereu ai fost așa poetică”.

Am mai cerut un pahar de vin. Am mai ascultat un pic. Am mai lăsat timpul să lucreze pentru noi. Am intrat la teatru și am ascultat ceea ce oricum știam de mult și mi se arătase iar la masă „ochii sunt orbi, ceea ce e important vezi doar cu inima”…

 

La muzeu, întâmplător

Ieri, strângeam semnături pentru USR în Hărman cu 3 colegi. Seară urma să participăm la inaugurarea sediului din Râșnov dar momentan ne luptam cu un vânt nebun în încercarea noastră de a convinge oamenii să ne semneze listele. Cu un vânt nebun și cu o rezistență la civism.

Într-o intersecție, parchează o mașină roșie lângă o casă, un domn coboară din ea și grăbit urcă treptele unei case vechi. Un coleg îl întreabă dacă e de acord să semneze pentru EP. Domnul e de acord și ne invită pe toți în casa veche.

Am întrat și am văzut un iconostas de biserică pe un perete. Pe altul costume populare din zonă și multe ouă încondeiate. Pe lângă pereți, bănci de lemn acoperite cu carpete țesute la război, iar în mijlocul încăperii, pe mese, vopsele, ouă, pensule, ceară, un atelier lăsat un pic să respire, până va fi asaltat de voluntari care învață să incondeieze ouă.

Eram în Muzeul Etnografic „Vatra Hărmanului”, însă o slabă promovare și o inscripție destul de mică pe vechea casă nu ne-a făcut să vedem de la început. Ne-am perindat prin cele câteva odăi ale muzeului, ticsite cu obiecte românești de mare însemnătate. Am schimbat niște impresii despre promovare, transport Metropolitan și turul Cetăților Fortificate din jurul Brașovului și cum pot fi evidențiate mai bine.

Am plecat apoi la strâns de semnături, un pic vrăjiți de vizita neașteptată la muzeu. Muzeul e aici, nu-l ocoliți.

Poate vă vrăjește un pic ca un vechi basm românesc.