Uncategorized

În același loc

Mi-era foarte frig. Salopeta foarte scurtă nu era potrivită pentru noaptea aceea pe terasa restaurantului unde un chelner bătrân încurcase paharul meu de vin cu paharul lui de gin. Politicos. Politicos încurcase paharele.

Eram extenuată.

Mă epuizase tirada pe care o aruncasem înainte pe bietul suflet de frumos păcătos care (teoretic) nu mă iubea. Nici el nu știa ce valență să dea iubirii ăleia, cum nu știa ce valență să dea altei iubiri care il chinuia și multor altor chinuri pe care le iubea.

Vinul prost nu ma încălzea deloc. Țigările slabe le lăsam mai mult să ardă. Scrumiera era plină, chelnerul bătrân și politicos plecase, cred. Pe terasă nu mai era nimeni. Nimeni nu ne dădea afară – „Cum să ne dea afară? Suntem deja afară”.

Am încercat să facem ordine în amintiri, în trăiri.

Nu am reușit. Vinovăția se împărțea în mod egal cu peridiocitate de ceasornic. Culmea, nu mai conta.

În același loc ne-am despărțit din nou.

Când a venit taxiul, m-a durut un pic inima. Adânc, acut și cronic în același timp. Aveam pe palme urmele lăsate de părul lui în ceea ce a însemnat despărțirea. Și pe buze o urmă de abandon.

 

Standard
Uncategorized

Reînnoire

Toată săptămâna am alergat. Sunt în urmă cu somnul deja de 2 luni. Nu am stare, parcă sunt pe steroizi anabolizanți.

Sâptămâna Mare m-a prins organizînd agenda electorală și acaparată fiind de tot ce însemna asta, am neglijat partea de reînnoire sufletească.

Am un praf pe mobilă pe care pot lăsa mesaje în relief, cămara într-o debandadă crasă, frigiderul cu vagi urme din ce va însemna masa de Paște pe care o voi lua la job (niște drob cumpărat de la carmangerie, fire de ceapă verde din piață, un fel de cozonac și niște ouă de ciocolată primite cu poșta Atlassib). 

Sâptămâna asta am reușit să încalc aproape tot ce înseamnă dogmă. Ca niciodată m-am enervat, am trântit, am înjurat, am ridicat tonul, am fumat și am mâncat „de dulce”. Mai grav, mi-am neglijat cam toți apropiații, am uitat de iertare și de dragoste.

Am stat în fața bărbatului pe care l-am iubit activ, reflexiv și pasiv și în fața unei ape minerale și m-am concentrat pe agendă în loc să mă concentrez pe „Bună, ce mai zici? Să știi că sunt aici…”. Am dat „cu seen” la mesaje primite cu urări de bine, fără să răspund la ele, din grabă, de lene și din lipsă de interes. Am sărit peste Prohod în Vinerea Mare, într-un hohot de râs la finalul unei dezbateri politice în alt oraș.

Însă într-un fel asumat, toată Săptămâna asta am încercat de fapt să fac bine. „Binele” nostru, al altora, al tuturor, cu abnegație totală fiind motivată de două modele de colegi useriști care fac practic același lucru. Cât am reușit? Cât vom reuși? Cred că știe doar Dumnezeu.

În noaptea asta, mulți vor merge la biserică pentru a primi Lumina. Eu mă voi ascunde în așternut pentru că sunt epuizată și pentru că radiografia faptelor mele de săptămâna asta, nu echivalează cu spovedania în fața unei icoane în care Maica își plânge Pruncul răstignit.

Un Fiu care a trecut prin tot pentru toți, inclusiv pentru mine. O jertfă care cere smerenie și pe care o uit frecvent. Uit că Providența are întâietate în toate și prospețimea mărturiei este binele din noi. Și la fel dragostea transcedentală care se modelează și modelează mereu. 

„Fie ca” , într-adevăr, pentru toată lumea, chiar dacă sunteți buni sau mai puțin buni.

Standard
Uncategorized

Fericire

Mergeam către serviciu și în mintea mea se amestecau niște activități politice viitoare și agenda lor și niște treburi de la muncă plus un vis de care nu mă despărțisem încă.

Și pe o stradă din cartierul de case unde compania unde lucrez își are sediul, m-a trezit un miros demențial de iarbă proaspăt cosită. Demențial. L-am simțit până în creier, în stomac, plămânii erau plini de-a dreptul de mirosul de iarbă.

Și eram fericită. Atât de simplu și ușor. A durat 3 secunde. Atât durează fericirea de obicei. Așa cred eu.

Standard
Uncategorized

Și liniștea are puls

La teatru ieri seară la Sf. Gheorghe a fost fain tare. Atipic, progresiv, dur și de neuitat.

Fluid, noi spectatorii ne-am mișcat timp de 80 de minute printre actori, care la rândul lor urmau o coregrafie sculpturală.

În principiu, eu personal duc o viață monotonă. Însă dacă mă uit la viața mea per ansamblu, este un grafic. O histogramă, cred. Despre asta era vorba în piesă. Despre monotonie, normalitate, scufundarea în rutină. Despre încercarea de a ne regăsi și cât de mult ne dorim asta mai ales când goana nebună după obiecte devine inutilă. Piesa încearcă să răspundă la întrebările: cum te alienezi într-un cuplu de cel pe care îl iubești, deși îl iubești, cât de fragili suntem, când e momentul să facem o radiografie exactă a sinelui? Când izbucnește un război într-o țară cu „… stan” sau când moare un cunoscut care știa că viața lui este cuprinsă de o tumoare?

Toate dilemele de mai sus le trăim cu toții într-un fel odată în viață, cred. Trecem prin fel de fel de stări și fel de fel de transformări pentru a ajunge niște oameni compleți. Câtă grijă avem însă de suflet și de inocență, cât mai încercăm să păstrăm bunătatea, cât mai putem să dansăm?

Pe scena pe care aveam acces, m-am plimbat printre poveștile a trei cupluri și istoriile individuale a șase oameni. Situațiile asemănătoare prin care treceau, luptele, dialogurile, certurile, împăcările și despărțirile finale pe fundalul unei plafonări profesionale la umbra unui salariu „mare” au creat călătoria mea ca spectator care la un moment dat, obosit, s-a așezat pe o treaptă care făcea parte din decor fără a deranja decorul.

Tristă piesă, aparte, atipică punerea în scenă. Duritatea adevărului grăit de diverse personaje m-a urmărit tot drumul către Brașov. La ceas de seară, cred că îmi ștergeam o lacrimă dată de vortexul pe care îl trăiam.

P. S. Piesa „Și liniștea are puls”  are o coregrafie creată de coregrafa Sophie Duncan, originară din UK și este în regia lui Horia Suru și scenografia lui Romulus Boicu.

 

 

Standard
Uncategorized

Oare când a început?

Sâmbătă râdeam cu doi băieți pe o bancă, deși nu prea era râsul nostru.

Nu râdeam la bancuri, râdeam la realitatea tristă și înfricoșătoare în care ne duceam veacul.

Toți 3 de aceeași vârstă. Toți cu facultate, cu studii prin țări străine, sau dacă nu studii (cazul meu – că mi-e mi-a plăcut cel mai puțin școala și străinătatea față de cât le-a plăcut băieților) măcar cu job în străinătate și călătorii. Toți cu o minimă cultură generală dată de niște biblioteci citite. Toți un pic talentați în alte domenii față de ce anume profesam pentru banii care plăteau facturile.

Toți 3 distribuisem pliante prin cutii poștale cu mesajul Alianței 2020 și acum stăteam pe o bancă și ne amuzam de „aragazele” lui Dragnea.

Ne amuzam noi 3 dar nu prea. Am început să ne întrebăm când a fost băgată cultura în dubă și s-a instaurat incultura asta crasă în funcții de conducere? Ușor – ușor ne aminteam de „almanahele” lui Marian Vanghelie, „succesurile” Elenei Băsescu, „orice om îi este teamă” a Vioricăi Dăncilă, invențiile Mariei Grapini care nu numai că măcelăresc limba română ci schimbă geografia – vezi Letiția.

Și ne gândeam noi că nu știam exact când incultura s-a așezat ca un voal negru peste politica dâmbovițeană. Și ne mai gândeam cât va dura până când oameni care măcar vorbesc corect limba română vor avea ceva de zis în politica asta care pare o piesă de Caragiale combinată cu una de Ionescu.

Ne-am despărțit cu un zâmbet amar. Eu eram cea mai pesimistă că am putea schimba ceva repede în țara asta. Totuși fiecăruia dintre noi i-au trebuit cam 20 de ani să ajungă la nivelul de cultură pe care îl avea. 20 de ani.

Standard
Uncategorized

O zi de mai

Săptămâna asta nebună am băut multă cafea. Cafea la un eveniment al Biroului din România al Parlamentului European despre conștientizarea importanței votului in rândul tinerilor. Cafea la o dezbatere organizată de Agenția de Dezvoltare Regională despre Mobilitatea Urbană. Cafea înainte de ședința ordinară a Consiliului Local Brașov. Cafea la job ul meu care îmi plătește facturile și sper eu concediul de la finalul campaniei electorale pentru alegerile europarlamentare.

Cafea. Cafea. Cafea. Și apă minerală.

Și acum că – i noapte și nu merge cafeaua cu planurile de somn, ci doar cu cele de veghe, când închid agenda mi-e așa cumva un pic de dor de o zi / noapte cu apă minerală și vin roșu sec.

Rămâne totuși o constantă. Apa minerală, organizator discret și armonizatoare macro de agende. Indiferentă la compania de cafea / vin, indiferentă la compania mea colegi /  prieteni / potențiatori de pasiuni obsesive / necunoscuți, indiferentă la locul unde se bea bar / sală de conferințe / birou / separeu ascuns de cafenea.

E posibil să sune haotic textul dar e perfect logic scris în cheia planificării unei agende super încărcate care așteaptă prima zi fără planuri. O zi de mai.

Standard
Uncategorized

Limpezire

Plouase mult în ultimele zile. Norii își cerneau lacrimile pe asfaltul proaspăt turnat in cartierul meu muncitoresc.

Lăsasem la decantat niște trăiri și așteptam un rezultat miraculos, un fel de panaceu care să vindece sau să transforme tot. Să sădească ceva în pământul reavăn care mirosea demențial sau măcar trăirile astea odată limpezite, să fie preambulul unor desțeleniri sentimentale adânc înșurubate în trecut.

În creuzetul sufletului calcinasem deja cam tot ce era de calcinat. Mă așteptam acum să apară un nou fel de privire caldă în zorii unei zile ploioase care să incubeze în ea un nor pufos, nu ploios. Deși cred că mai mult așteptam niște zile de răgaz sub un soare călduț la țărmul unei mări albastre. 

Standard
Uncategorized

Dor

Mă bucuram așa ascuns de revederea surprinzătoare.

Aveam o carapace sub care mă ascundeam deși se topea între două contre pe idei de democrație idealistă într-un partizanat neînțeles.

„Știi că nu prea înțeleg eu romantismul și nici nu știu să-l practic. Ești frumoasă și numele tău e dor, mai mult decât e jumate din al meu. De aia bat la uși reci de scări de bloc socialist. Mi-era absolut vitală o contră pe scrieri ale unor scriitori sud-americani pentru a putea dormi. Înțelege te rog pragmatismul și egoismul meu, externalizate de dimensiunea WhatsApp”.

Și am înțeles.

Standard
Uncategorized

Lupta

Scurtă a fost lupta în seara asta.

Să deschid laptopul pentru un nou episod din serial sau să nu o fac? Am câștigat eu. Nu l-am deschis.

Eram sfârșită însă vorbeam aiurea la telefon despre myapp „do not tell – shh” in timp organizam 3 cărți pe noptieră: poezii scrise de un bun prieten care și-a publicat deja a doua carte, o carte de comunicare politică și una de satiră politică. Ultima fiind o carte a unui coleg care a primit-o de Crăciun la Secret Santa și nu i-a plăcut. S-a gândit că o să-mi placă mie. S-a gândit bine.

Am încheiat apelul(urile) și era liniște. Chiar se încheiase lupta. Laptopul a rămas închis, aveam și ordine la cărți și culmea, baterie.

Și energie. De la un vecin se auzea ceva muzică dar nu distingeam exact ce. Cred că era doar zgomot.

 

Standard
Uncategorized

Amado mio…

Pink Martini răsuna în boxe…

Trei zâmbete aruncate aiurea, două vorbe, din care ce nu se spunea conta mai tare decât ce se auzea… „Pai unde pleci?”  „La țigară”, „Păi tu nici nu fumezi”  „Știu” …

Și tot devotamentul asta și sacrificiul, toată abnegația asta… Și toată fuga.. Pentru ce?

„Mie nu-mi place Pink Martini, sa știi”.

Știam… Dar mie îmi plăcea. Și dansul și lupta și frânturile de realitate diferită.

 

Standard
Uncategorized

Validare

Dimineață, în bus în drum spre job citeam o știre despre faptul că nu prea mai citește lumea în România și că cei mici au impresia că scriitori sunt cu toții morți.

Eu nu-s scriitoare, sunt doar o blogăriță amatoare, care uneori scrie bine. Rar, în ultimul timp.

Mă gândeam însă că dacă voi publica „Infinite schije” cartea care va cuprinde câteva istorii scrijelite de mine aș vrea să se știe că sunt vie și istoriile acelea sunt reale.

Nu știu exact motivul postării acesteia, poate e doar o validare a vieții. Poate într-o pauză de cafea la job, m-am gândit că nu apuc să-mi văd cartea pentru că nu vom mai avea cărți în formatul clasic și e bine și așa, de ce am tăia atâția copaci? Poate doar uimirea faptului că nu citim îmi indică exact că nu gândim, dacă nu avem biblioteci nu avem locuri să ne zburde spiritul, nu avem agore adevărate unde să dezbatem real și nici acele purificări prin cultură dorite în vechime.

Vreau să se știe că sunt vie și „nimic din ce e omenesc nu mi-e străin” cum zicea Nichita. Moartă nu pot scrie și nici iubi.

Standard
Uncategorized

Cerneală

M-am oprit un pic să dorm. Era bine.

Am închis TV-ul și am împăturit cearceaful pe care scriai tu lungi introspecții despre ideologii și despre ce este în spatele lor.

Un pahar de vin roșu sec cu urme de  ruj roșu zăcea pe pardoseală. Era martor și actor pricipal în dansul ăla incipient.

„Ai ochi albaștri? Credeam că sunt verzi. Ai și privirea blândă, uneori…”

„Am ochi albaștri. Uneori verzi. Rar sunt aprigi și uneori sunt scânteietori”. „Mereu… Îmi pare intr-un fel ciudat de cald în fața lor. Și ziua îmi apare altfel. Pot fi ei o ancoră de care să mă țin? ” „Nu știu. Mai e un strop de vin? Și apă minerală? Mai e un strop de dans și de cerneală?”

Standard