Uncategorized

După opt luni de muncă

Bun. Sunt într-un bus în drum spre aeroport spre o destinație cu mare și soare și fără net (că așa vreau eu) câteva zile.

De sâmbătă am intrat într un carusel al emoțiilor care cred că s-a oprit ieri pe la prânz. În secția de vot nu cred că am stat mai mult de 15 minute în 14-15 ore cât au venit enorm de mulți sa voteze, iar apoi când s-au numărat voturile și vedeam cât crește teancul Alianței… Eram copleșită. Îmi aminteam pronosticurile de cu o zi înainte pe care le făcusem cu colegii în jurul unei ape minerale. Îmi dădeam seama că nu muncisem degeaba și că brașovenii vor altceva într-adevăr. Creșteau emoțiile pe cât creștea responsabilitatea. Când m-a sunat sora mea din diaspora, cu nepotul meu de doi anișori cu care stătea în brațe la o coadă kilometrică, mi-au dat lacrimile…

Am mers pe jos către casă. Am ajuns dimineață, nu era secția departe dar nu m-am grăbit deloc. De surescitare nu am dormit nici 3h. La conferința de presă nu puteam să – mi șterg un zâmbet de pe buze când mă uitam la colegii mei care la fel de șifonați ca mine validau numărătoarea paralelă și faptul că Alianța a câștigat la Brașov.

Colega pe care am susținut-o eu nu va ajunge în PE decât dacă se vor întâmpla multe. Jocurile politice nu-mi plac și nici nu le pot anticipa. Cu siguranță va munci în continuare ca până acum pentru ca România să prospere și să ne îndreptăm spre normalitate.

Despre condamnarea lui Liviu Dragnea nu pot zice nimic. Bine că nu a trebuit să-și pună lacăt pe „aragaze” și l-au pus alții sub lacăt. Prea târziu, poate prea puțin…

În încheiere.. Sunt atât de multe lucruri de făcut în tara asta care e superbă și bogată, atât de multe… Indemnul meu este ca toți să facem câte ceva politic și / sau civic să mișcăm lucrurile înainte. Nu există „nu se schimbă nimic” ci doar „nu fac nimic pentru a schimba ceva”.  Lucru general valabil în multe situații de viață. Așadar stă în puterea noastră a tuturor ca lucrurile să meargă altfel. Tocmai am demonstrat-o după opt luni de muncă.

Standard
Uncategorized

Sâmbătă dimineața

Campania s-a încheiat azi dimineață la 07.00.

Pentru mine a fost o întreagă aventură. Nici nu mai știu când a început, probabil undeva în octombrie când am început să fac muncă voluntară alături de Naomi.

În lunile acestea am scris împreună, am lipit afișe, am împărțit ziare, pliante, flyere. Am făcut kilometri prin patrie. Ne-a bătut un vânt la – 6 grade când a debutat strângerea de semnături la Brașov, am văzut marea când strângeam semnături în martie la Constanța, ne-a plouat la Cluj la primul miting electorat al Alianței. Am mâncat ciocolată la ore imposibile pentru a putea scrie un text, mi-am ținut cu cealaltă mână mâna care tremura de oboseală pentru a surprinde un instantaneu când vorbea cu cineva despre Europa. Am fumat multe țigări și ne-am consumat mulți nervi.

Am vorbit cu sute de oameni. Despre democrație, despre vot, despre sacrificiu, luptă, jertfă. Despre Europa și valori, despre hoție și incompetență. Am încercat să explicăm de ce Alianța este o alternativă și de ce nu se schimbă nimic de 30 de ani.

Am organizat evenimente, am negociat contracte de publicitate electorală, am analizat discuții și dezbateri și ne-am dat cu părerea despre ce visual se potrivește la ce text, nu știu… Enorm de multe lucruri. Mă uitam la niște poze postate de curând de ea și mă gândeam că unele locuri în care am fost deja am început să le uit. Uitasem de Parcul Tineretului din București de exemplu și cum am dat roată unei parcări pline pentru că nu găseam loc.

Pot povesti despre prima mea întâlnire cu Dacian Cioloș sau despre masa luată cu Dragoș Pislaru, despre cât de șarmantă este Clotilde Armand deși are o poveste de viață tragică sau despre cum am trăit o zi cu folos când l-am cunoscut pe Valeriu Nicolae. Sau pot scrie o nuvelâ despre niște copii din Tărlungeni care s-au bucurat cu lacrimi sincere de o pizza pe care Naomi le-a dat-o și pe care o luasem cu noi din Hărman după un Desant. Pot povesti despre un bărbat extrem de agresiv în Bran care ne-a speriat un pic după ce ne-a înjurat mult sau pot povesti despre un chefliu din Podu Olt care nu ne mai lăsa să plecăm de dragi ce-i păream.

Campania a fost cu de toate. Cu ședințe ținute în mașină sau într un separeu de restaurant, cu nervi întinși la maxim și grupuri de WA care zbârnâiau continuu. Cu păreri diferite care totuși convergeau când se armonizau către aceeași destinație.

Campania însă a fost despre oameni și descoperiri. Cel puțin eu asa am perceput-o.

Nu știu unde va duce drumul acesta, sper eu că la mai multă trezire a națiunii acesteia care plutește în letargie. Pentru mine personal deși am neglijat cam tot ce era de neglijat in viața mea, a fost o evoluție dintr-o stare cam gri în care mă zbăteam într-una nu roz, dar măcar încrezătoare.

Închei cu credința că azi la prânz când voi bea o apă minerală fără un pahar de vin pentru că deh unii mai trebuie să fim și-n secții, toți din jurul mesei vom fi groaznic de obosiți dar extrem de mulțumiți și sper eu zâmbitori. Destinația probabil nu va fi Bruxelles, însă drumul a fost incredibil de frumos.

Standard
Uncategorized

Desant interior

Era și frig și cald. Bătea vântul tare și îmi dădeam seama că aveam părul foarte lung, mai lung ca niciodată. Vântul mi-l arunca peste față și îl lipea de rujul roz primit cadou de la soră-mea. Mă enerva.

Picura puțin, atâta cât să-mi onduleze părul proaspăt spălat. Mă enerva și mai tare.

Aveam mâinile ocupate cu pliante de campanie, o traistă de pânză plină cu afișe electorale, un super spray cu lipici, flyere și ziare. Naționale și locale. În cel local era un articol scris de mine, se numea ” Votează pentru viitor! „. Putea fi mai bun, va fi următorul.

„Hai la poză!”. „Nu am chef”. „Haai!”.

Mi-am îndreptat spatele și am ridicat privirea spre telefon. Gândul că deși vremea nu era prietenoasă s-au strâns atâția oameni la „Desant” mi-a creionat cel mai natural zâmbet. S-a văzut în poză.

Apoi am cutreierat străzi multe. Unele fără trotuare, în comune fără canalizare, vorbind cu oameni obosiți și împovărați de greutăți, rămași singuri, uitați și abrutizați…

Eram în ultima săptămână de campanie. Eram slăbită deși motivată, un pic suprasolicitată, un pic superficială, un pic nostalgică, un pic fotogenică, un pic inventivă, un pic îndră (cită), puțin-foarte puțin în (dumnezeită) și ușor dar ușor îndrăgostită. Cam de tot ce se întâmpla și de tot din ce făceam parte.

Nu știu cum va fi săptămâna viitoare pe vremea asta. Știu doar că nu a fost nimic în zadar. „Foarte mișto poza, apropo!”…

 

Standard
Uncategorized

Civism și alte cele

Această campanie electorală pe care nu numai că am urmărit-o dar la care am contribuit cu tot ce am putut, m-a învățat foarte multe lucruri.

În general despre oameni, despre limite. Fizice, psihice…

Pentru că o anumită parte a societății a ajuns la saturație cu privire la guvernarea de nimic a PSD, mă refer la antreprenori acum, este interesant demersul unora dintre ei de a motiva oamenii să voteze.

O agenție de turism, a organizat un concurs cu premii pentru votanți

La fel revista „Zile și nopți” un concurs cultural care implică civismul.

Oamenii aceștia și mulți alții, fac ceea ce politicienii și societatea civilă ar trebui să facă. Ceea ce școala și familia ar trebui să facă… Educarea electoratului în privința votului. Și nu cu recompense, adică mergi la vot și poți câștiga o excursie în Grecia (apropo, nu mi-a plăcut aproape deloc ce am văzut eu din Grecia) sau mergi la vot și poți căstiga un bilet la teatru. Ci mergi la vot și te implici în construirea viitorului țării tale. 

Îmi spunea ieri un politician că adulții  funcționează ca și copiii, pe sistemul „fear&reward”. Frică și recompensă adică. Eu nu vreau să cred asta, deși el e băiat deștept și tind să cred ce spune.

Sunt țări în Europa în care votul este obligatoriu, acolo nu mai este vorba de frică și / sau recompensă. Măsurile punitive de genul amenzii pentru neexercitarea unui drept nu cred că sunt o amenințare pentru un luxemburghez sau grec. Deși…

Mă gândeam că un singur lucru ar trebui să motiveze orice român simplu din popor. Respectul pentru jertfa unor tineri acum 30 de ani, de exemplu jertfa Margaretei Caceu care avea 37 de ani în decembrie 1989 și a fost împușcată în Timișoara în 17 decembrie iar trupul ei furat din Spitalul Județean și cremat în București. Fără recompensa de a avea un loc unde să-i plângă moartea au rămas rudele ei… Cum este asta în balanță cu un premiu câștigat dacă votezi?

Eu zic să votezi oricum. Și nu pentru că zic eu ci pentru că orice om ar trebui să fie liber să-și decidă viitorul. Iar votul este o unealtă de decizie, la îndemâna absolut oricui.

Standard
Uncategorized

Învățături

În fapt, Neagoe Basarab a fost contemporan cu Niccolo Machiavelli și „Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie” aduc cu multe din sfaturile care se regăsesc în „Principele”.

La asta mă gândeam în timp ce priveam un duel între doi colegi. Principial, teoretic. Însă politica din păcate, din ce am învățat eu până acum – nu din ce am citit în cărți, nu are de-a face cu principiile. Din păcate…

 

Standard
Uncategorized

Vocea

Vocea îmi intra direct în creier și se topea în mielină…

Creierul o recunoaștea ca pe ceva cald și apropiat și familiar și senzual…

– Unele lucruri nu trebuie întrebate!

 fi avut eu de adăugat multe, dar mi-au dat lacrimile. Din nou.

În mod recurent ajungeam într-un punct în care mierea aia se transfoma în bolovani care spărgeau atât de fragilul înveliș al apropierii.

Vocea devenea străinămetalică, accentele dure, abuzive, egoiste, se dezbrăcau de caracter și devoalau o ipocrizie vecină cu deșănțarea.

Curgeau în cascadă reproșuri lipsite de logică elementară și dubla măsură era ceva ce … Stop! „Lipsite de logică” ? „Lipsite de logică” ?

–  Nu mai pot vorbi, nu mai pot asculta, nu mai pot continua!

Am închis. M-am speriat. Am realizat lipsa de logică și faptul  fracturile de ritm continuu ale rațiunii nu mi se datorau.

Undeva în trecut ceva și cred  mai mulți cineva, i-au distrus vocii, iremediabil, esența.

În spatele superbei cochilii care se etala cu narcisism tipic geniilor excentrice, era atât de știutul gol. Iar dacă priveai în acel gol, vedeai din ce în ce mai mult și mai dens în întuneric.

M-am trezit, lac de transpirație miera perna.

– Pff, ce coșmar! Bine  s-a încheiat.

M-am ridicat din patafară ploua.

Telefonul îmi clipocea de mesaje, unul începea așa: „Neața. Îmi…” 

 

 

 

 

 

 

Standard
Uncategorized

Comedie

O săptămână de spectacole la Brașov.

Programul  nu e total stabilit.

Însă, cu siguranță o sa joace Marcel Iureș în „Moș Nichifor”. De văzut, cu bucurie.

Standard
Uncategorized

Renunțare

În spuma de cafea, nu în caimac, vedeam cum se contura un fractal și aproape recunoșteam construcția unui șir al lui Fibonacci…

Dormisem în reprize și  acum când prindeam un moment de răgaz visam cu ochii deschiși o terasă în Taormina…

Luasem niște hotărâri și pentru prima dată  țineam de ele și mi se părea ușorRenunțasem

Într-un fel se creiona altfel viitorul.

M-am surprins cumpărîndu-mi o rochie diafană total și bucurîndu de ea.

Probabil era o nouă etapă.

Tocmai primisem vestea  o revista hipster-eas avea mi publice cel mai apropiat de suflet text și primisem cele mai frumoase și sincere felicitări pentru o pagină de Fb la care lucram din umbră. 

Beam cafeaua și balanța era pe pozitiv. În plus îmi amintisem scurt secvența Fibonacci fără ajutor și am fost și mai plăcut surpinsă de ziua de azi.

Standard
Uncategorized

Art. 7

Prima știre citită azi și iar gânduri de abandon al țării…

Zi neagră, știre total îngrijorătoare… Scrisoarea nu e pierdută.

E adresată direct celor mai importanți patru oameni din statul român după mesajele profund anti-europene din week-end.

Sunt tristă. Sondajele nu sunt chiar îmbucurătoare… Cetățenii nu sunt conștienți că ne îndreptăm către Rusia și către ieșirea din U.E.

Eu știu că la felul meu de a fi, nu aș putea trăi în dictatură, deși cred că aș avea inima frântă trăind în altă țară. Dorul din scurta perioadă în care am fost expată mi-l amintesc cu durere. Dar știu că personal am făcut tot ce a ținut de mine pentru ca dictatura să nu fie reinstaurată.

Sper, din suflet, că acest lucru nu se va întâmpla și că românii vor vota în #26mai.

 

Standard
Uncategorized

Genunchiul

Adormisem și mă trezisem cu o durere de genunchi.

Nu știu dacă de vină era vremea ploioasă, îndepărtarea de anul nașterii, mersul pe jos în campanie sau doar reminiscența unui accident de mașină din copilărie.

Sau poate toate la un loc.

Dimineața părea caldă însă, niște pasărele ciripeau gălăgios și nonșalant.

Am dat să mă ridic și m-a săgetat din nou ceva în genunchi. Durerea m-a obligat să-l flexez și să mă aplec ca într-o rugă.

„Doamne, mulțumesc că simt genunchiul ăsta. Puteam fi inconștientă și să nu mă bucur îndeajuns că-l am. Trăiesc, deci simt și durere și bucurie”.

Am făcut niște pași prin vastul meu apartament socialist tip vagon și până am ajuns în bucătărie îmi trecuse.

Standard
Uncategorized

Anamneza

Încercam să colectez toate datele din memorie pentru a putea răspunde exact interogatoriului la care eram supusă. Această „anchetă” se petrecea desigur noaptea, ca toate faptele care nu au timp să se petreacă ziua.

„Și atunci? Ai plecat? Te-ai întoarce? A durut? Mai contează?”

„Atunci și acum. Da, am plecat. Nu, nu m-aș întoarce. A durut, da. Nu mai contează, vreau liniște, armonie.”

„Hippocrate a zis o chestie deșteaptă tare care mie îmi place mult, ți-o zic și ție, poate ajută: înainte să vindeci pe cineva, întreabă – l dacă e dispus să renunțe la lucrurile care l-au îmbolnăvit”.

Și nici măcar nu era doctor și nici măcar nu era aproape și a fost o simplă paranteză care a pornit de la titlul unei cărți sud-americane.

La încheierea conversației mă gândeam la prețiozitatea unei biblioteci. Și cum umplerea ei nu este un proces facil și nici de scurtă durată. Biblioteca mea mai are goluri. Și pentru anamneza asta am răscolit din nou trăiri învolburate.

Standard
Uncategorized

În oraș, noaptea

Picura enervant, dar complet enervant.

Eram în orașul cel mai studențesc din Ardeal și nu vedeam studenți.

Iluminatul public era insuficient și semafoarele nu funcționau pe galben intermitent. Nu înțelegeam de ce.

Statuia lui Mathias Rex domina piața întunecată. Mă dureau picioarele de la tocurile pe care stăteam cocoțată de 14 ore. Cu ochii în telefon și preocupată de ce voi face următoarea săptămână, nu am observat la timp apropierea.

„Nu avem timp acum… / Nu vom avea niciodată…” 

„Avem timp mâine… / Mâine, mda. Avem. ”

În orașul cu cea mai frumoasă clădire a Operei în fața multor steaguri, ni se inundau mințile cu planuri, responsabilități, strategii, dezbateri.

Prin fum de țigară deja trecusem tot. „Mai poți? / Cred că da, nu vreau să mă plâng acum… Am învățat de la tine. / Ei, e ok, o să fie bine”.

Am plecat în crucea nopții. Semafoarele la fel, lumină roșie.

„O să fie bine, stai liniștită.”

Ultima linie scrisă în seara aia și prima citită dimineața.

 

 

Standard