Uncategorized

Dez – amăgire

Cred că doar în momente de mare criză sau tensiune, în momente de șoc fizic sau psihic, profunde, doar atunci mai poți vedea comportamente umane reale.

În rest… O mască perfectă îmbracă toate chipurile cunoscute pe care le întâlnim în cotidianul în care ne scăldăm ca într-o supă caldă.

Criza din seara aceea nu a fost diferită, peisajul era superb, elegant și rafinat. Drama de pe fundalul României era oribilă, vorbea din nou cu îngrijorare despre viitor, mai mult decât vorbise despre trecut. Terasa de deasupra Brașovului în lumina clar – obscură a înserării devoala drama și neputința fiecăruia dintre noi.

Dacă „amăgirea” este perceput ca un cuvânt cu conotații negative, de ce „dezamăgirea” nu este un cuvânt vesel sau măcar practic? Scapi ușor de „amăgire” fiind „dez-amăgit”.

În paharul înalt și frumos nu mai era vin. Se plătise nota. Chelnerul luase și bacșișul gras, șoferul de Uber aștepta cuminte. Noi cumpărasem o țigară ca studenții, plutea ceva ce semăna cu o smoală – cred că era noaptea – plutea și ne absorbea.

Pe toți, pe rând. Mai ales pe mine.

M-am înecat cu o tuse seacă, într-o mare dez-amăgire citind un necrolog posibil a ceea ce ar fi putut fi diferența dintre gest și faptă. Bună.

Standard
Uncategorized

#19

Da, am fost și eu șocată de ceea ce s-a întâmplat la Caracal. De tot ceea ce s-a întâmplat acolo. Nu știu ce aș putea scrie mai mult și sincer nu-mi vine să scriu ceva.

Am ascultat teatru radiofonic în seara asta cu nepoțica mea, „Cenușăreasa” și la un moment dat Crăișorul o întreabă pe Frumoasa Necunoscută „dacă ai ști că cineva e asuprit nu-i așa că nu te-ai mai putea bucura de strălucirea soarelui la fel?”. Desigur, acesta era un basm… Cruda realitate românească s-a încheiat cu un alt hashtag.

Până când?

Standard
Uncategorized

Farmecul unui concediu

Este dat de lipsa acută de somn.

Cu cât mai mare lipsa, cu atât mai reușit concediul.

Am zis!

Standard
Uncategorized

Atât de aproape

În București sunt câteva locuri care mă încântă maxim : French Revolution, Atheneul, Carul cu Bere, Cișmigiul, Muzeul de Artă de la Palatul Regal, Lipscani, biserica Stavropoleus, Teatrul Bulandra sala Izvor. Orice loc în care am simțit ce n-ai grăit. Vreodată. 

 

 

Standard
Uncategorized

Piedici în calea memoriei

Are contul meu de gmail și nu numai al meu, opțiunea aia de poze salvate într-un norișor, care îți amintește când ți-e lumea mai dragă de absolut tot, chiar când aveai impresia că ai uitat absolut tot.

Azi mi-a scuipat în față o poză din Lux. Era vineri acum 2 ani, eram liberă pentru că lucram pentru un proiect belgian și 21.07 e ziua națională a Belgiei, asa că toți cei cu care lucram erau liberi ergo și eu. Știu că m-am plimbat mult în ziua aia, am mers la niște muzee, am descoperit un lift într-o piață și am coborât în Grund. Prima dată ziua.

Apoi din nou în aceeași noapte.

Voiam să merg la cinema în aer liber. Aveam o rochie de la Mohito, gri, cu un lanț în zig-zag pe spatele gol. Converși. Un ruj roșu.

„Tu, mă vezi mai frumoasă decât știu eu!” Laura Stoica îmi asedia mintea cu cântecul ăla. Nu mai știu dacă eram „mai frumoasă” decât știam sau doar păream sau nici una din cele două.

În general tehnologia mă sperie. Sunt atehnică, neîndemânatică, total nepricepută in orice înseamnă gadget-uri și orice se află în relație cu ele. Mă gândeam azi când am văzut poza și mi-am amintit toată ziua și noaptea aceea de acum 2 ani dacă e bună opțiunea asta de „amintire” sau nu. Am ajuns la concluzia că nu e bună. Iertarea vine odată cu uitarea. Reamintirea constantă a unui trecut care nu merită evocat sau care din contră trebuie evocat însă în moduri diferite, trebuie să fie naturală nu forțată de o opțiune care nu știe ce e sufletul și cât e de încercat în viață.

 

Standard
Uncategorized

Așa nu!

M-am enervat de la ora 05.52 când în mod absolut necruțător am fost trezită de o ceartă a unor vecini.

Pentru mine urma un weekend greu, sunt on duty la job, așa că să mă trezesc cu două ore mai repede decât era plănuit, era fix ce nu-mi trebuia deloc.

Bun, nu voi scrie despre durerea de cap pe care o am, despre nervii matinali și nici despre oboseala cruntă pe care o resimt și care îmi provoacă greață pentru că o să treacă de luni încolo când încep concediul.

Postarea asta este pentru toate femeile aflate în relații toxice și abuzive iar ce am auzit dimineață la ora 05.52 din păcate nu pentru prima oară, m-a enervat mai tare decât trezirea mult prea matinală.

OK, așadar nu e „băiat bun” dacă te injură! No way! Nu te iubește dacă te amenință că te dă afară în stradă sau dacă te amenință că te privează de bani și / sau bunuri. Nu te prețuiește dacă țipă la tine și îți spune că „fără el ești nimeni și nimic”.  Ca să nu mai spun că dacă mai și ridică mâna și-ți aplică o „corecție” pe care el consideră că o meriți pentru că evident el e perfect și tu nu ești destul de bună pentru el… E clar că drumul tău trebuie să fie diametral opus de al lui în viață.

Mai mult de a suna la Poliție nu am prea avut ce face. Nu știu cum s-a încheiat cearta domestică, ceea ce știu este că e recurentă… Aș vrea ca vecina mea să aibă curajul să plece, dar bănuiesc că îi este foarte greu.

Așadar, ieșiți din relații toxice, plecați de lângă bărbați abuzivi și / sau violenți fizic / psihic / sexual. Aia nu e iubire, nu e relație, nu e viața, e doar CHIN. Și nu, nu se termină, el nu se schimbă pentru că ești tu specială și o sa scoți ce-i mai bun din el. Din păcate știu prea multe istorii de acest fel astfel încât să nu știu asta.

Mi-e rău un pic de la oboseală și mai am niște ore de muncă, însă mă gândesc la vecina mea care probabil stă cu o pungă de gheață pe față și cu frica în sân pentru ce va urma diseară… Sunt foarte tristă…

Standard
Uncategorized

Inima aceea

Zilnic, în drum spre serviciul care plătește facturile, vacanțele și cărțile și alcoolul și țigările, practic tot, trec pe lângă o vitrină.

E o vitrină la stradă, cumva într-un gard de la curtea unei case și inițial era reclama pentru un atelier de croitorie de cartier.

Webp.net-resizeimage (3)

Acum cred ca atelierul a fost închis, nu știu exact, a rămas vitrina golită de reclame la fuste, bluze, rochii, retușuri și modificări.

Cumva, a rămas în vitrina stingheră inima aceea de plastilină poleită cu ceva maclavais auriu încadrată într-o rama de lemn. Pare o lucrare făcută de un copil la ora de lucru manual în perioada comunistă.

Am o problemă cu inima aceea din spatele geamului care în această dimineață era încețoșat de temperatura neobișnuită pentru iulie. Problema mea cred că ar putea fi rezolvată la modul cel mai plin de vandalism cu putință într-o seară în care trec ca o vagabondă la lumina lunii prin fața vitrinei. Să sparg geamul adică… Dar nu e așa simplu, pentru că eu aș dori eliberarea inimii, însă inima nu e captivă. Nici în ramă și nici în vitrină. Inima e doar expusă.

Un terapeut nebun (ca toți terapeuții) ar spune clar că am probleme de expunere și de deschidere. Eh, știți voi cu toții simbolistica asta a la Jung și Freud care descoperă în spatele oricărei afirmații inocente o mare dramă și în spatele fiecărui gest, neîmplinirea unei fapte…

Dar nu sunt de acord. Cu terapeuții nebuni. Am capturat prin imaginea de mai sus și inima expusă și starea vremii și doi brazi brașoveni. Un filtru m-a ajutat să o evidențiez pentru a o putea prezenta în postarea asta. Un fel de luciu pentru scenă, pentru public, pentru „casting”.

În final îmi pare rău că nu am putut vandaliza vitrina. Și îmi pare rău că expunerea a fost asta. Nu-mi pare rău că m-am expus. Nu-mi pare deloc rău că știi că într-un univers marquezian în care toate personajele au trăiri intense și disruptive pentru toți, inclusiv pentru ele, abnegația scopului scuză suprimarea sentimentului.

Este îngrijorător de mult joc de oglinzi și perdele de fum… De înrămat sau măcar de prins în 4 piuneze in spatele inimii din vitrina încețoșată.

Și totuși, zâmbesc mulțumită. Ajustarea așteptărilor la concretul cotidian oricât ar amputa din entuziasm nu schimbă potențarea reciprocă a binelui făurit, de noi.

Standard
Uncategorized

Acasă, unde mi-e inima

Truism, real truism.

În București mi-e acasă ca în Paris, un pic ca în Brașov și mult ca oriunde m-am simțit bine în lumea asta.

Inima mea se zbătea convinsă că nu poate disemina cam tot ce s-a întâmplat în ultimul timp. Și convingerea era subliniată de urmări care atestau că așa e.

Pentru a doua oară în doi ani, mi s-a adeverit că ce e forțat nu e natural, nu ține și nu durează. Oricine ar încerca forțarea..

Și mi s-a mai adeverit că acasă este din nou, mai mult o trăire, decât un spațiu bine determinat de 4 pereți. Poți fi acasă în vacanță sau la un Congres de modificare a Statutului unui partid așa cum poți fi acasă într-o casă care este copia fidelă a casei tale sau acasă poți fi unde întâlnești o privire caldă după o zi care ți-a lăsat un gust amar ca fierea.

Adorm acasă, deși nu sunt în Brașov și privirea caldă nu…

 

Standard
Uncategorized

Multe

Multe de făcut, timp extrem de limitat.

Uneori aș vrea să se întindă ca un elastic timpul și să-l pot dilua mai ales când fac ce-mi place. Și cu cine-mi place.

Și îmi place și să scriu dar parcă blogul mi-e străin uneori. Zilele astea așa îmi pare, un loc străin prin care nu vreau să poposesc prea mult.

Nu-mi amintesc de o perioadă în care să mi se mai fi îngrămădit atâtea de făcut într-o zi ca în această perioadă.

E fain, e bine. As vrea totuși ca timpul să se întindă ca un elastic.

Standard
Uncategorized

„Suntem ceea ce iubim”

Îmi zicea Nichita în noaptea asta.

Avea dreptate.

Sunt diferită acum și iubirea mea diferă față de cea de acum doi ani sau șapte ani.

S-au păstrat punctele importante și reperele, s-a schimbat raportarea. S-au schimbat personajele și cred că așteptările.

„Suntem ceea ce iubim” a devenit sinomin cu „iubesc ceea ce sunt”.

Standard
Uncategorized

Pentru M.

Cadou, pentru că azi e ziua ta și niște prieteni de-ai mei au muncit enorm în ultimele două săptămâni pentru asta.

Cadoul nu e numai pentru tine ci și pentru toți românii din diaspora, care au fost umiliți și abuzați de-a lungul vremii de condițiile în care și-au exercitat dreptul la vot.

Pentru că la ultimele alegeri, eu eram în secție și mi-au dat lacrimile când m-ai sunat și erai cu puștiu’ – n brațe să poți vota pentru un viitor diferit. Unul mai bun.

Îți mulțumesc T. pentru că abnegația ta a făcut posibil cadoul pentru M. Detalii aici.

Standard