Uncategorized

Amural

Aseară era faină tare proiecția de pe liceul Șaguna. Și Robin and the Backstabbers cântau bine.

Brașovul duce lipsă cronică de cultură. Cronică.

Festivalul acesta ajuns la a cincea ediție, trebuie susținut, pentru că este unul dintre singurele momente în care respiră brașovenii un alt aer. Unul încântător, luminat feeric.

Standard
Uncategorized

Mesaj

Demult, tare demult…   În alt timp, într-un fel în altă viața când noi trăiam viața în doi cu bune și rele și cu Țache, printre picioarele noastre mieunînd suav, s-a întâmplat să primesc un mesaj.

În zilele și nopțile mele de superficialitate asezonată bine cu frivolitate și cu mult răsfăț pe care îl are orice femeie iubită într – o relație, dependentă de rochii ca și obiect vestimentar preferat, jucam sceneta atât de cunoscută în orice relație „Auzi dragă? Cum îmi vine rochia asta? Sunt frumoasă?”. Și nu mereu nimeream cu adresarea întrebării fix când trebuia, că așa am eu niște daruri ascunse de a găsi momente proaste să interoghez păreri despre fashion. Uneori treceam prin fața TV-ului, naivă, nonșalantă și iresponsabilă, tocmai când juca Steaua și atunci auzeam pe un ton nervos, politicos și nerăbdător „Ai mâncat sticlă? Te poți mișca un pic mai repede, te rog?”, „Da, dar îți place rochia mea cea nouă? Cum îmi stă? Sunt frumoasă?”, „Daaa. ești! Numai dă-te odată din fața TV-ului! Așa, Gooool, bravo băieți!” Și eu fugeam copilărește în holul vastului nostru apartament socialist unde erau două oglinzi mari și mă oglindeam în ele.

Ușor neîncrezătoare mă întorceam către sufragerie, ignorind meciul” Auzi? Dar tu ești atent? Te uiți la mine? „” Vai, deci lasă-mă, o să-ți scriu pe oglindă să nu mă mai intrebi”. Eu o luam ca pe o drăgălașă amenințare și apoi îmi făceam de lucru prin casă, mai cârpeam în ciorap, mai spălăm un geam. Not! Astea nu le făceam dar trebuia să rup ritmul poveștii.

Într-o dimineață m-am trezit grabită să plec la job, că unii oameni mai trebuie să și muncească în țara asta. Am dat eu să fac cafea, să mă îmbrac și să mă spăl pe dinți, toate deodată, evident. În drumul către filtrul de cafea treceam pe lângă cele douâ oglinzi din hol și cu coada ochiului am văzut un mesaj „Da da da”. „Huh? Ce o fi asta?”, întorc capul și pe cealaltă oglindă văd mesajul inițial „Ești frumoasă!”. M-a bușit râsul instantaneu, mesajul m-a emoționat și înduioșat în același timp, era romantic și practic îmi încuraja narcisismul și mă înrudea cu Regina cea Rea din Albă ca Zăpadă, care vorbea cu oglinda magică despre frumusețea ei.

„Păi și cu ce e scris?” ai zis tu ieșind din baie. „Cu ceară, cu o lumânare!”. „Și cum de-a rezistat atâta?”… Eram la interogatoriu despre starea oglinzii care și – a găsit loc în baie, nu în hol când m-am mutat în acest vast apartament socialist. „Păi fiind scris sus de tot, nu am șters niciodată mesajul, este frumos și funny și când am zile în care îmi stă părul fix nicicum, mă amuză să-l citesc”.  Zâmbeai, îți plăcea povestea, era inedit mesajul, istoria era nostimă iar eu o redam spumos.

„Ești frumoasă!” repetai privindu-mă cald. „Bun mesaj, deștept băiat, a făcut o treabă bună pentru mine, care nu mai trebuie să repet ceea ce e evident!” ai zis râzînd

Pentru că așa e viața, în timpul acesta prezent, trecutul nu poate fi șters cu buretele ci asimilat în noua stare, nu negat, nu îmbrățișat, nu lăsat să te subjuge. Doar asimilat și povestit amuza(n)t. Mă gândeam eu la asta îndreptîndu-ne către un Uber și povestind amândoi politică dâmbovițeană, eu frumoasă se pare, pentru că asta vedeam în privirea ta admirativă și caldă cu care rar îmbrățișai vizibil pe alții. Cred că eram chiar mai frumoasă acum decât acum mulți ani, când mi s-a scris mesajul pe oglindă, pentru că acum îmi lipseau superficialitatea și frivolitatea.

Standard
Uncategorized

Oh, it’s you…

Oh, I always knew…. Oh, it’s you…

Se auzea de undeva, o undă de vânt aducea frânturi de melodie. Nu auzeam toate versurile și nu auzeam permanent. Vântul era inconstant.

Terasa era plină. Pe lângă melodie se auzeau clinchete de pahare ciocnite cu foc și noroc, bancuri, veselie, eram toți ușor grise de la vin și moleșiti de la căldură.

Oh, I always knew…. Oh, it’s you…

Eu stăteam cum puteam, un pic incomod în general de la soarele care apunea și îmi deranja privirea. Un pic mai comod când îmi stăteai în soare, îmi dădeai umbră și deveneai soare. Foarte comod tu, aveai o siguranță suficientă în a spune nu știu ce glume la care nu eram atentă.

Oh, I always knew…. Oh, it’s you…

O clipă ni s-au întâlnit privirile fix când fredonai refrenul adus se vânt.

Standard
Uncategorized

Once upon a time … in Hollywood

2h41min am stat ieri în fotoliu la cinema și am urmărit ultima creație a lui Tarantino. Aceasta nu este o cronică de film, nici măcar o recenzie, ci o relatare despre întâlnirea cu magia peliculei.

Brad Pitt e atât de mișto, joacă atât de natural, încât îmi venea să-i spun, hai coboară de pe ecran și dă-mi foc la o țigară, pentru că vreau asta de când te-am văzut în Fight Club acum vreo 19 ani când mi-ai dat un pic foc la inimă. Rupe oase și împrăștie sângele în țărână, exact ca atunci, zâmbește fermecător ca atunci și are părul la fel de des. Și o mare nonșalanță când privește în stânga.

Leonardo di Caprio, plânge mult în filmul ăsta și veridic. Are cea mai autentică frică pe ecran despre inutilitatea ființei și scurgerea iremediabilă a timpului, cea mai profundă conversație despre actor / actorie cu o puștoaică de 8 ani și cele mai mari probleme cu alcoolul pe care le-a avut în vreun rol până acum.

Margot Robbie în rolul Sharon Tate este delicioasă, iar faptul că finalul genial al filmului este neașteptat, o face nemuritoare pe Sharon diferit decât în realitate și pe Margot o transpune dintr-un sex-simbol actual într-unul de acum 50 de ani, aproape firesc.

Replicile sunt scurte, inteligente, povestea nu curge monoton deși durează atâta, nu curge nici alert, curge doar nostalgic. California dreamin de pe fundal, culorile calde, auriii, galbene și portocalii care sunt preponderente în film, îi dau căldură, felul goofy în care sunt redați Bruce Lee, Roman Polanski sau Charlie Manson, face filmul amuzant, iar sex-appeal-ul deșănțat aruncat de Margot Robbie, Brad Pitt sau Margaret Qualley (în rolul cu nume controversat- Pussycat) un pic strident, cred că este tipic anilor minijupelor.

Filmul este fain, al nouălea al lui Tarantino, care a spus că o sa facă 10 în viața asta. Să spun acum despre ce este vorba, e un pic ciudat, pentru că nu este de fapt despre ce se scrie în cronicile pe care le-am citit până acum. Este despre poveste și alternativă. Îl recomand pentru după-amieze leneșe de duminică.

 

Standard
Uncategorized

Ziua aceea

Dragi cititori,

Această postare vine de undeva din trecut și este purtătoarea foarte multor dorințe, una dintre ele fiind ca niște „schije ” de ale mele să fie publicate pe Liternet. ro

Acest lucru s-a întâmplat săptămâna aceasta, ceea ce arată că scriu cât de cât impecabil, nu?

Ceea ce nu ar fi fost posibil dacă nu aveam suportul tuturor celor care continuă să-mi citească nevroticul și înconstantul blog, lucru pentru care vă mulțumesc. Și nu s-ar fi întâmplat dacă Răzvan Penescu nu mi-ar fi publicat două „schije”

Mulțumesc tuturor!

Standard
Uncategorized

Mai bine luăm prajituri

Citeam mesajele amestecate și mă simțeam ca un muribund căruia i-au fost administrate paleative. Rămăsesem în fața frigiderului cu ușa deschisă și scroll – am de zor pe ecranul telefonului citind surprinsă analiza elaborată frumos și trist și totuși plină de speranță mascată de îndoieli cu privire la niște chestiuni abstracte de genul timp/ dragoste.

Frânturi de amintiri se desprindeau din memorie și îmi cădeau pe umeri cu intensitate, ca niște bucăți ce se desprind din tavan și cu zgomot ating pardoseala. Rapid.

Primul zâmbet sincer (surprins-nu dedicat), prima sticlă de vin băută împreună (cu alții), prima linie pe WhatsApp (timidă), primul răspuns (ambiguu, sec și intimida(n)t).

Apoi următoarele : primul zâmbet dedicat – „mă surprinzi”, prima sticlă de vin în doi, urmată de incă una și de plimbat degetele lui prin părul meu „mă surprinzi mereu, geografia corpului tău o găsesc senzual de atrăgătoare și pielea extrem de fină parcă e nisip din Vamă – îmi scapă printre degete”, urmată de primul plan de a cocheta cu indiferența și următorul plan de a nu duce flori duminica „mamei lui” pentru că e overrated, demodat, convențional și lipsit de viitor. Florile mor. „Mai bine luăm prăjituri”. Mai bine.

Și apoi toooată analiza desfăcută ca o ecuație cu țz-șpe necunoscute pe un interval de timp nedefinit, cu perioade de claritate și multe ambiguități, cu presupuneri în variante complicate și… STOP.

Paleativele nu mă ajutau. Cauza rămânea aceeași. Nu știu ce ar fi ajutat… am deschis o cutie cu înghețată. „Hmm, mie de fapt nici nu-mi plac prăjiturile așa mult”, mi-am zis închizind ușa de la frigider. Nu există analiză clară în iubire  pentru că tocmai asta este frumusețea, orbirea ilogică pentru care poți muta munții din loc, care nu se regăsea de fapt în tot expozeul scris  frumos, corect, cu suflet și multă afecțiune, pe care l-am citit în miez de noapte.

Iubirea nu se întâmplă cu insistență, nici cu analiză sofisticată, nu e ridicată la rang de cavaler și nici ascunsă pătimaș în explicații savante. Iubirea se întâmplă firesc, ca respirația. Când se întâmplă. Orice altceva în afara iubirii prezente, firești și actuale, e balast sentimental de care trebuie să te descotorosești rapid pentru a nu irosi resurse sufletești care se erodează în timpul din ce în ce mai scurt rămas pentru a iubi și a fi iubit(ă).

Standard
Uncategorized

Vedere din Blaj

Noh, cum să-ți zic eu ție dragul meu, cum fu’ aproape toată săptămâna asta plină de românism și Românie?  Că nu am cum…

Îți scriu acum de pe Câmpia Libertății de la Blaj, un câmp verde și nu prea mare – câmp călcat și de Papa Francisc în mai – un pic mai mare decât un stadion de fotbal cu tot cu arenă, pe care ar putea juca Avântul Prăbușirea cu Gloria Înfrângerii, sau alte două mari echipe locale.

Ți – aș fi putut scrie de la Cernăuți, vineri, dar nu aveam cum, nu puteam. Durea dorul și strigătul străbunilor de țară, țipau pruncii îngropați de vii la Fântâna Albă în ’40, plângeau încă sute de văduve rămase singure după Marele Război și mii de familii despărțite, care acum știau doar românește și nu mai știau cum a fost și nici de ce-i așa acum.

Toate zilele astea am trăit așa istoria, profund. Nu-mi era greu că vorba aia, cărțile groase din bibliotecă de copilă le-am buchisit. Acum, liniștită în Blaj, de lângă Stejarul lui Avram Iancu, mă gândeam că noi am fost numiți – și nu eu, alții mai bravi și demni decât mine- „neo-pașoptiști” pentru că ne-am întors cu un suflu nou și vrem să producem schimbarea. Noi vrem, dar ce vor alții..?

„Noi vrem să ne unim cu țara!” 40 000 de români au strigat într-un glas asta, aici, atunci, în 1848. Dacă închid ochii și mă las pe puloverul ăsta alb și fin pe care am vărsat cafea la 05.37 azi dimineață, mă pot uita la cer și mi-l pot închipui pe Aurel Vlaicu zburînd în ‘911 pentru prima dată, aici, deasupra câmpiei ăsteia.

Într-un fel, două lucruri sau două gânduri m-au însoțit constant. Aleanul ăsta sfâșietor de tine și gândul că Eminescu e cu mine. Redutabil caz de psihanaliză în cabinete de terapie, nu? Dar ambele mergeau ușor împreună, nici nu se încălecau, nici nu se opinteau în granițele vechi și noi ale României și nici nu îmi complicau existența sau „city-break” – ul în românism. În Cernăuți care e o Vienă rustică – asta ca să zic frumos și fără patimă și fără naționalism exacerbat sau cu dispreț caracteristic, totul mustește de eminescianism. Școala, liceul, banca, un tei, o stradă străjuită de clădiri mari și vechi, lăsate acum în paragină, ca o contesă ajunsă la senectute și căzută în ruină, cu rochii mâncate de molii. Mi-a plăcut și nu. La fel ca la Chișinău, e greu. Mi-e greu.

„Te salut, mică Romă” ar fi zis Eminescu de aici, din Blaj. Nu știu de ce, că Roma n-am văzut-o, am azvârlit într-o mare iubire/ rătăcire/pierdere 190, 78 de euro pe un bilet de avion dus- întors ce mi-au adus liniștea, dar nu, în avion nu m-am urcat, așa că nu mi-am explicat ce voia să zică poetul cu afirmația asta. Mă gândeam doar că leagănul națiunii e aici, la Blaj, în raport cu Roma și leagănul latinității.

Îmi strâng lucrurile, puloverul pătat, un ziar de Alba, îmi adun gândurile. Da, zilele astea am dormit bine, am băut puțin și am fumat rezonabil. Am citit tot timpul cât am fost singură și am scris enorm în diferite direcții și diferite stiluri pentru diferitele mele activități. Nu, nu am răspuns încă la ce fac, nu pot spune că fac foarte bine și-l caut pe excelent.

Cumva, as vrea să te găsească rândurile astea oriunde, chit că vor fi sau nu citite. Și nu pentru valoarea lor artistică absolut minimală ci pentru incursiunea atât de clară în gânduri. E importantă ordinea. Și chiar dacă drumul către ea e sinuos, sigur toți o atingem disciplinat, cumva, aș vrea să o ating și eu ca tine, mă împiedică însă felul pătimaș și intens de a trăi. De a trăi!

Standard
Uncategorized

Tu, dor

„Jocul ista- i di jucat / Nu-i di stat pi lângî gard”, cântă o mândră pe o scenă la un festival al Cetinii pe lângă Dorna.

Pe lângă cai frumoși ca niște draci scăpați din Iad, împodobiți cu ciucuri de sărbători, struniți de feciori înalți ca brazii cei ce se vedeau pe dealurile dimprejur, fete faine chiar cărau ulcioare cu vin ghiurgiliu.

Sfârâia un grătar cu păstrăv care urma să fie înecat în smântână grasă din care nu se mișcă lingura, niște hribi se odihneau într-o strachină de Marginea, un papanaș fruntaș pe care se zvâflise niște dulceață de afine, așa, ca din greșeală, mă așteptau să – mi zică basme de Bucovina.

Bătea o toacă, a doua zi era slujbă la biserica din sat. Sătenii încă în costume populare urmau să se închine la icoane cu tricolor. Soarele apunea ca pe vremea lui Ștefan și eu încercam să mă gândesc dacă „veșnicia s-a născut la sat” sau „codru- i frate cu românul” ori „am  un foc ce arde tare, arde și mă frige, doar cu tine mi-l pot stinge”.

Eu încercam să mă gândesc… Dar nu-mi ieșea. Un alean chiar mă cuprindea. Dor, neaoș românesc.

Standard
Uncategorized

La hram

După un detour prin Blaj, că așa-mi era traseul, după multe ore în tren și mașină, înjurînd printre dinți PSD-ul și pesedismul pentru starea infrastructurii, am ajuns la Vatra Dornei.

Și un pic intenționat, un pic neintenționat, de ziua liberă de Sf. Marie, atât mirenii cât și clericii, aici se adunau la un hram. Și m-am adunat și eu cu prietena mea, ca oaspeți, la o casă de gospodari bucovineni.

Vezi tu masă lungă-ntinsă în sufragerie, cu față de masă albă, cu scaune aliniate frumos și tacâmuri și veselă organizate la linie, masă de hram, de sărbătoare. Un platou cu cozonac pufos cu mac și unul cu nucă multă multă stăteau liniștite în mijlocul mesei lângă un platou cu cele mai fragede fursecuri făcute cu untură. Cu cât mâncai unul cu atât ai fi mâncat mai multe. De băut ți se întindea repede o pălincă sau o frăgată ori o vișinată.

Cine nu a fost în Bucovina, nu știe cum e partea asta cu ospitalitatea românească reală. Sau în Moldova. E posibil să nu știe nici cum e cu colesterolul mărit.

Aveam în față un platou înghesuit cu urdă, caș și cașcaval afumat, cu slănină, cârnați de casă. Urmat rapid de-o ciorbă de perișoare, o friptură de porc la tavă, salată orientală și salată de castraveți murați, urmat rapid de niște dolofani ardei umpluți și niște sarmale în foi de varză. Viță-de-vie nu crește la Vatra Dornei pentru că e prea frig. Azi au fost 12 grade. Tocmai bună vremea de băut ceva cu multe grade.

O masă în Bucovina ține mult și ține bine. Dar nu mâncarea ține lumea la masă ci voia bună. Și cântecele. Și jocul.

„Cântă cucu bată- l vina, de răsună Bucovina” se cântă altfel aici. Cu tot sufletul, cu patimă dar adevărat fără dor. Dorul nu ți-l dă decât depărtarea de Bucovina sau de țară.

Nu știu cum am încheiat hramul, cu apă minerală bănuiesc, pentru că nu mai intra nimic altceva. Cu amintiri din copilărie de la hramurile la care mergeam cu bunicii și cu unele mai recente din Vatra Dornei de la petrecerile din anii trecuți alături de N. și restul prietenilor mei de aici. Am plecat de la hram cu un pachet cu prăjituri, ca să nu fiu îngrijorată că ospitalitatea nu mă va urmări și a doua zi.

Dacă nu aveți idee de concediu, dați-i o șansă Dornei. Pentru apa minerală băută direct de la izvor. Mai ostoiește doruri.

 

Standard
Uncategorized

Perseide

Eram cu fetele în oraș.

Era caniculă, discutam politică, fumam nu știu ce țigări slabe și subțiri. Beam nu știu ce plus apă minerală.

În minte îmi venea recurent un gând „la noapte e ploaie de meteori, toată presa scria că se văd Perseidele”.

Asta și dorul de tine care mușca din mine, ca soarele cu dinți într-o zi de iarnă pe trecute și primăvară pe-ncepute, nu mă lăsau să fiu atentă la nimic din jurul meu.

 

Standard
Uncategorized

Dispoziție de plată

Cum am fost bolnavă și am stat să mă refac, a trebuit să duc hârtie d-aia roz de concediu medical la job, să ateste indisponibilitatea.

Și m-am dus la medicul de familie. Cred că e aceeași de când m-am născut, ne vedem destul de rar, că sunt sănătoasă, în general. Se bucură, râdem un pic, schimbăm două vorbe despre vreme și vremuri, d-astea.

Bun, pentru concediu îmi trebuia cardul de sănătate. Dar nu-l mai am, l-am aruncat la gunoi în Lux, într-un moment de blank care mi-a rămas neexplicat și acum. Dacă nu ai card, chiar dacă ești asigurat nu ți se eliberează hârtie.

Așadar încă în convalescență a trebuit să merg la CASS. Cu o copie de buletin – 20 de bani la xerox. La CASS o tanti gardian public care ținea loc de birou de informații, m-a întrebat ce caut. I-am zis. „Ok, completați asta, depuneți la d-na de la ghișeul 2 care vă dă o dispoziție de plată cu care mergeți la d-na de la ghișeul 1, unde plătiți 15,26 ron și reveniți cu chitanța la d-na de la ghișeul 2 și ea vă dă adeverința.” Nu am înțeles necesitatea dispoziției de plată de la ghișeul 2 la ghișeul 1, practic stăteau spate în spate doamnele. En fin, am plătit la ghișeul 1, m-am întors la ghișeul 2, mi s-a înmânat o adeverință valabilă 2 luni și mi s-a spus că o să-mi vină cardul acasă. Adică la adresa din buletin. Nu poate veni la altă adresă? că am altă adresă de corespondență. Nu, răspuns sec, de bugetară, „așa e sistemul”. Și dacă nu ajunge în 2 luni, să revin eu la CASS. „Să ce?”, „Păi să- mi spuneți că nu l-ați primit”. Chiar mă simțeam rău în ziua aceea că aș fi avut un răspuns…

Cu adeverința am revenit la medicul de familie care mi-a completat concediul medical dar pe care nu mi l-a eliberat până nu am adus o adeverință de la locul de muncă, una care adeverea că sunt angajată și că nu am mai avut zile de concediu medical în ultimul an.

Și concediul medical l-am dus la job. Formularul.

Ne scufundăm în birocrație. Nu știu sincer cum pot fi concepute sisteme din acestea mega complicate de plată, acum când pot plăti cu telefonul când îmi cumpăr o rochie la Mall, la CASS se mai folosește „dispoziția de plată”. Mi se pare că nu am părăsit deloc anii ’90 ca mentalitate la nivel de arhitectură instituțională. Deloc. Și cred că este o certitudine, nu o părere singulară, cred că este realitatea. Reforma aparatului de stat este o prioritate cred eu și la fel debirocratizarea.

Mă gândesc că și alții văd la fel și că guvernarea următoare va fi diferită. Mai modernă și progresistă.

Standard
Uncategorized

Efervescența minții

O ultimă pastilă efervescentă se dilua în cana inscripționată cu un mesaj sexist, narcisist și inutil ca horoscopul „You’re the queen of f… ing everything”.

Un spirit creator și o efervescență a talentului pusese stăpânire pe mintea mea și în 9 ore reușisem să scriu o schijă mai lungă decât o nuvelă scurtă.

O insomnie maladivă mă domina. Lipsa ta durea… Am lăsat ultima carte pe care ai atins-o în fix același loc, deși locul ei nu era acolo. Cum locul meu nu mai era acolo, cum poate nu fusese niciodată sau fusese mereu dar încadramentul actual nu permitea decât admiterea unor dubii cu privire la un viitor incert.

Singurul adevăr era că făceam ca lucrurile complicate să pară atrăgătoare și asta pentru scurt timp fascina. Pentru lung timp nu puteam fi îmblânzită și deși o zi și o noapte cu mine păreau ca și cum ai bea o roabă cu șampanie, a doua zi durea lipsa șampaniei dar mai mult durea mahmureala.

Schija mea are numele tău de alint. O să o recunoaști după urma lăsată la temelia tuturor marilor construcții viitoare în care o să-mi găsești parte din efervescența minții.

 

Standard