Noh, cum să-ți zic eu ție dragul meu, cum fu’ aproape toată săptămâna asta plină de românism și Românie? Că nu am cum…
Îți scriu acum de pe Câmpia Libertății de la Blaj, un câmp verde și nu prea mare – câmp călcat și de Papa Francisc în mai – un pic mai mare decât un stadion de fotbal cu tot cu arenă, pe care ar putea juca Avântul Prăbușirea cu Gloria Înfrângerii, sau alte două mari echipe locale.
Ți – aș fi putut scrie de la Cernăuți, vineri, dar nu aveam cum, nu puteam. Durea dorul și strigătul străbunilor de țară, țipau pruncii îngropați de vii la Fântâna Albă în ’40, plângeau încă sute de văduve rămase singure după Marele Război și mii de familii despărțite, care acum știau doar românește și nu mai știau cum a fost și nici de ce-i așa acum.
Toate zilele astea am trăit așa istoria, profund. Nu-mi era greu că vorba aia, cărțile groase din bibliotecă de copilă le-am buchisit. Acum, liniștită în Blaj, de lângă Stejarul lui Avram Iancu, mă gândeam că noi am fost numiți – și nu eu, alții mai bravi și demni decât mine- „neo-pașoptiști” pentru că ne-am întors cu un suflu nou și vrem să producem schimbarea. Noi vrem, dar ce vor alții..?
„Noi vrem să ne unim cu țara!” 40 000 de români au strigat într-un glas asta, aici, atunci, în 1848. Dacă închid ochii și mă las pe puloverul ăsta alb și fin pe care am vărsat cafea la 05.37 azi dimineață, mă pot uita la cer și mi-l pot închipui pe Aurel Vlaicu zburînd în ‘911 pentru prima dată, aici, deasupra câmpiei ăsteia.
Într-un fel, două lucruri sau două gânduri m-au însoțit constant. Aleanul ăsta sfâșietor de tine și gândul că Eminescu e cu mine. Redutabil caz de psihanaliză în cabinete de terapie, nu? Dar ambele mergeau ușor împreună, nici nu se încălecau, nici nu se opinteau în granițele vechi și noi ale României și nici nu îmi complicau existența sau „city-break” – ul în românism. În Cernăuți care e o Vienă rustică – asta ca să zic frumos și fără patimă și fără naționalism exacerbat sau cu dispreț caracteristic, totul mustește de eminescianism. Școala, liceul, banca, un tei, o stradă străjuită de clădiri mari și vechi, lăsate acum în paragină, ca o contesă ajunsă la senectute și căzută în ruină, cu rochii mâncate de molii. Mi-a plăcut și nu. La fel ca la Chișinău, e greu. Mi-e greu.
„Te salut, mică Romă” ar fi zis Eminescu de aici, din Blaj. Nu știu de ce, că Roma n-am văzut-o, am azvârlit într-o mare iubire/ rătăcire/pierdere 190, 78 de euro pe un bilet de avion dus- întors ce mi-au adus liniștea, dar nu, în avion nu m-am urcat, așa că nu mi-am explicat ce voia să zică poetul cu afirmația asta. Mă gândeam doar că leagănul națiunii e aici, la Blaj, în raport cu Roma și leagănul latinității.
Îmi strâng lucrurile, puloverul pătat, un ziar de Alba, îmi adun gândurile. Da, zilele astea am dormit bine, am băut puțin și am fumat rezonabil. Am citit tot timpul cât am fost singură și am scris enorm în diferite direcții și diferite stiluri pentru diferitele mele activități. Nu, nu am răspuns încă la ce fac, nu pot spune că fac foarte bine și-l caut pe excelent.
Cumva, as vrea să te găsească rândurile astea oriunde, chit că vor fi sau nu citite. Și nu pentru valoarea lor artistică absolut minimală ci pentru incursiunea atât de clară în gânduri. E importantă ordinea. Și chiar dacă drumul către ea e sinuos, sigur toți o atingem disciplinat, cumva, aș vrea să o ating și eu ca tine, mă împiedică însă felul pătimaș și intens de a trăi. De a trăi!
Apreciază:
Apreciere Încarc...