Uncategorized

Goodbye to Gravity – The day we die #4ani #Colectiv

Let go and beg for freedom
Another row jumping into the flame
Loose lips are shifting leaders
From here on out everyone is to blame.

I’m looking up to my company
A full blown artillery
Keep the sights on the enemy
And bust the lid off anarchy.

Your condescending demeanor has all gone wrong
Figured you should have known this all along

We’re not numbers we’re free, we’re so alive
Cause the day we give in is the day we die

Behold, a credo wavering
A sleight of hand is the dogma they preach
Beneath, a conscience’s fading
To even out all your steady beliefs.

Stand on your ground in the battle zone
Filled with life, bone and scorn
Clench your fists, I’m battle prone
Pull the trigger and set the tone

Your condescending demeanor has all gone wrong
Figured you should have known this all along

We’re not numbers we’re free, we’re so alive
And the day we give in is the day we die

Pull that trigger

F***k all your wicked corruption
It’s been there since our inception, but we couldn’t see
All the times we’ve felt so hollow
As our hopes were hanged in gallows
All this time we’ve been locked away
And there was nothing left to say
Until today

We’re not numbers we’re free, we’re so alive
And the day we give in is the day we die.

Versuri scrise de Goodbye to Gravity – The Day we Die!

#4ani #Colectiv

Standard
Uncategorized

Dimineață de Instagram

Lângă strachina cu motive tradiționale românești în care așteaptă  hrișca cu kefir și măr (bio) de la Zărnești, stau frumos o cană cu cafea neagră și un pahar cu suc de mere (de la Lidl), numai bune de postat pe Instagram, așa frumoase sunt. Dar nu am chef să împărtășesc lumii mic – dejunul meu sofisticat, detoxifiant și dezirabil. Ci vestea că mi-a fost publicat un text care abundă de amintiri pe Webcultura.

Mulțumesc tuturor celor care-mi citesc postările și celor care le publică, fără voi toti, scriitura mea scrijelită inconstant, ar fi zadarnică.

 

Standard
Uncategorized

Tocurile alea…

În restaurantul mic și extrem de rafinat, mă simțeam un pic stingheră. Rochia nouă mi se părea nepotrivită deși era perfectă, pantofii aveau un toc mult prea înalt (mersi C. de cadou, te-am bombănit cu drag și dor în gând), eu aveam mâinile reci și aș fi vrut mult un gin nu un vin, pentru că paharele erau enorme și păreau goale permanent.

Grupul de la masă discuta aprins pe alocuri despre ceva politică, dar nu urmăream discuția, urmăream cum se lasă seara peste Piața Sfatului. Mă gândeam cu jind la o țigară, însă chiar mi-era teamă să nu mă accidentez cumva alunecînd pe tocurile alea, așadar am ales să amân momentul. Oare de ce mă chinuiam așa?

Un chelner m-a întrebat dacă aleg până la urmă „osso buco de curcan”. Pff, nu, o să aleg „risotto cu gorgonzola, nuci și pere”, mă simțeam un pic millennială așa că experimentam gusturi noi, mâncarea nu mai era aliment, cred că putea fi artă la câtă migală exista în felul cum se prezenta.

Același chelner cu zâmbet șugubăț, mi-a întins un bilet. „Dacă nu te-ar încurca tocurile alea, ai fugi cu mine în cea mai lungă noapte?” .  Am zâmbit un pic amar, am rupt biletul și am ignorat mesajul venit de undeva dinspre cealaltă parte a mesei. Ne apropiam de miezul nopții, iar riscul ca acea caleașcă imaginară și salvatoare, să se transforme rapid în dovleac era iminent. Nimeni nu mai călărea inorogi, cel puțin nimeni de la masa aceea. Trecuse timpul poveștilor și viselor, iar întorcându-mă la conversație, am observat că trecuse și vremea vinului. Toată lumea bea coniac. Perfect moment să ies singură la o țigară și să merg extrem de sigură pe tocurile alea mult prea înalte. Ceea ce am și făcut.

 

 

 

 

Standard
Uncategorized

Invitație

Mâine la Brașov începind cu ora 12.00 , la hotelul Aro Palace în sala Europa vor fi Dan Barna și Dacian Cioloș și vor prezenta cele 10 proiecte pentru România.

Apoi va urma o plimbare pe Republicii și în Piața Sfatului iar începînd cu ora 16.30, cei doi se vor afla în zona Lacului Noua.

Vor fi deschiși la întrebări, așadar vă invit să – i cunoașteți. Putem vorbi cu toții despre #schimbarea atât de dorită și de necesară în societatea noastră.

 

Standard
Uncategorized

Accente masochiste

„Te rog, nu mai face așa… 

Nu mă mai omorî și apoi învia… 

Te rog, fii blândă și scrie-mi ceva…

O dulce ocară de-a ta… „

Citeam uimită cu ochii impăienjeniți de lacrimi. De unde atâta suferință și chin subliniat de accente masochiste? De unde atâta dramă și talent și nesomn? Cum puteam trata eu poeme romantice în care versul rima? Oare a durat mult înfăptuirea creației? Oare conta?

Trăgeam din țigară și scriam. Ștergeam și scriam pe aplicația pe care acum o uram. Mă ținea aproape de tine și departe și făcea totul mai greu și mai simplu decât poșta.

„Te rog, nu fac nimic „așa”… 

Te omori singur și te invii mereu, e aproape clișeu. 

Te rog, sunt blândă, așadar citește litera mea. 

Dulce mi-e vorba doar în armonie cu a ta.”

 

 

Standard
Uncategorized

New secret chat

În cel mai leneș colț din dormitor, se lăfăia bestia neagră, pisica tomberoneză care avea ceva ascendent în vreo pisică de Bombay, măcar grația cu care se deplasa sau greața cu care uneori mă privea.

Pe raftul vitrinei, cât stătea la încărcat, telefonul rula un podcast despre o scriitoare care aprecia sciitura nu neapărat corectă și muzica rusească mai mult decât pe cea românească, suflet rupt în două de Moldova, țara în care s-a născut. Noroc că acum trăia la Paris și era întreagă. ( Și eu vreau să trăiesc la Paris) și să fiu întreagă, măcar o lună pe an.

Pe noptieră aveam așa : laptopul care era deschis pe profilul unde citeam obsesiv toate noutățile departe de cele mai reale noutăți, o cană cu ceai de sunătoare pentru o durere mai mult psiho-somatică de stomac, o carte fără semn de carte cu copertă oribilă, portocalie, un stilou. De ce aveam un stilou fără călimară? Cine mai scrie cu stiloul? O scrisoare (re)începută și (ne)terminată.

În acest decor ușor boem, o perdea stătea spânzurată de galeria de la geam pentru că nu mi se părea important să o aranjez, o plapumă se aerisea inadecvat pe pervaz, un cactus înalt se încovoia spre lumină.

Era dimineață devreme, pe perna pe care stăteam răsturnată îmi curgeau niște proaspete șuvițe blonde care miroseau a ulei d-ăla fain, de coafor de lux.

N-aveam deloc chef de mic-dejun cu ștaif de reinvetare sau modernizare a mâncării, puteam liniștită să mănânc pe înserat ceva ce semăna a terci de hrișcă cu scorțișoară și pară, total lipsit de pretenții și plin de vitalitate. Cică …

M-am ridicat totuși, urmată de pisica neagră care avea apucături de câine, drumul spre filtrul de cafea era primul drum de făcut în dimineața aia în care uitasem șă-ți zic „bună dimineața” in new secret chat.

 

Standard
Uncategorized

Speranța

Îmi părea rău că te lansasem în tot angrenajul acela incontrolabil și inegal.

Puteam apăsa pârghii care să rotească mecanisme numai bune să determine teoretice principii și valori care însă în realitate erau doar proiecții mentale. Nimic real. Nimeni nu mai avea răbdare, se pierduse bruma de dialog autentic, nici măcar strângerea de mână nu se făcea privind în ochi, ci privind cumva în lateral. Ascuțisem condeiele cu toții, penițele scrijeleau aprig cyber-space-ul, nimeni nu visa, toți planificau, target-au, socoteau. Și eu învățasem că minima matematică bate tone de literatură. 1+1 nu dădea mereu un rezultat învățat în clasa întâi, cumva calculele erau mereu pervertite de scheme mult mai complicate. Cine își amintea de curva aia de „speranță” pe care au folosit-o toți și toți au părăsit-o? Cine va scrie iar și iar despre ea?

În oglinda care îmi indica exact și mereu starea mea, puteam privi acum cu părere de rău. Aș fi vrut să fie altfel. Pentru tine, pentru mine, pentru noi…(toți).

Standard
Uncategorized

Sauvage

Totul era sălbatic în jur.

Mai ales lumea, oare când uitase lumea de umanitate?

Undeva între a face bine tutror și a te salva pe tine, era o linie care uneori părea scrisă cu creta, atfel încât orice strop de ploaie să o poată estompa, asta până la disoluția totală.

„Hey, mulțumesc că reliefezi binele din mine, eludez pe cât pot încercările tale de îmblănzire, dar sunt prea naturale și nu le pot evita …”

Duioasă luptă și extrem de grea. Aș putea zice, cea mai grea.

 

Standard
Uncategorized

În campanie

Suntem în plină și solicitantă campanie electorală. Azi m-am bucurat de toamnă alături de câțiva colegi, împărțind flyere și lipsind afișe în localități de munte din jurul Brașovului.

Tot săptămâna asta pe care mi-am petrecut-o mare parte în București, am fost și la o ședință a Biroului Național al USR.

Sunt un pic în urmă cu somnul, am niște nopți foarte scurte și multe activități. E o perioadă plină și întunericul vine mai repede și uneori din părți neașteptate.

Standard
Uncategorized

Acuarele

Eram în tren, mergeam către București.

Valea Prahovei era toată poleită cu galben, auriu, portocaliu, roșu, ruginiu. Toată toamna se regăsea acolo.

În fața mea un puști de vreo 4 anișori discuta sfătos cu bună-sa, un pic peltic : „Buni, clezi că s-au vălsat acualelele pe copaci? Alată copacii ca atunci când văls eu acualelele…” Bună-sa râdea înfundat și mândră tare de nepot. Ca toți bunicii de nepoți.

Puștiului i-am dat și eu dreptate. Când îmi ridicam ochii din telefon, mi-i clăteam cu cea mai frumoasă pictură vie, culmea, despre natură moartă impresionistă.

 

Standard
Uncategorized

Joker

Ne-am dus și noi la „Joker”. Am făcut bine că ne-am dus. Citisem multe cronici și păreri diverse, care înclinau în general către cât de nasol e filmul.

Nu e nasol deloc. Este un film sensibil.

Habar n-am cu ce să încep. Felul în care este filmat mi-a plăcut mult, coloana sonoră mi s-a părut senzațională, mai ales violoncelul, nici durata nu mi s-a părut nepotrivită, este un film lung, dar este un film realmente bun.

Subiectul filmului din punctul meu de vedere este lipsa de empatie într-un oraș al viitorului. Gotham City este în același rând un oraș contemporan cu noi, o țară, o formă de organizare și o formă de (non)acceptare.

Este un film violent, însă nu scenele în care clovnul bate sau ucide sunt neapărat violente, ci scenele în care el este bătut. O imagine, mai multe chiar cu un clovn întins pe jos căruia i se administrau picioare și pumni, o imagine în care un om este plin de vânătai care îi acoperă mare parte din corp, sau care este țința agresiunii sistematice, au fost redate mult mai dur decât scenele în care clovnul chiar a ajuns să omoare.

Aș putea scrie că este un film despre lupta dintre bine și rău, însă nu este așa. Este un film despre lipsa de acceptare a celor diferiți, despre lipsa de umanitate, despre boala psihică ca urmare a unor traume care încep în copilărie și continuă pe tot parcursul vieții în diverse forme. Este un film despre marginalizare, despre excludere, un film în care abuzul sau indiferența construiesc aproape fiecare scenă.

În mod clar, filmul are ca subiect bolile psihice atât ale Jokerului cât și ale mamei lui. Psihozele, socipatia, halucinațiile sunt coloana vertebrală pe care se construiește cam toată narativa. Care este limita de acceptare a unui abuz, astfel încât boala să nu mai poată fi controlată nici conștient și nici medicamentos, depinde de fiecare personaj.

Este un film politic și este un film anti-sistem. Cu siguranță în America a fost primit mai prost și cu mai multă teamă decât în Europa, din cauza politicilor sociale ale administrației Trump. Europenii văd diferit genul acesta de act artistic, dar nu e deloc de mirare.

Eu recomand filmul. Cu siguranță nu va fi pe placul tuturor, nici nu trebuie sa fie. Joaquin Phoenix joacă absolut magistral. Și nu sunt subiectivă, deși prima dată mi-a plăcut în „Gladiatorul” acum 18 ani, iar ultima dată în „You were never really here” acum un an. Joacă bine, se mișcă bine, râde isteric enervant de bine.

Este un film frumos și trist. nu este un film periculos decât pentru latura dezumanizată din noi, care este indicată cu un pointer invizibil care însă intră adânc în suflet. Mai jos trailer-ul.

 

 

Standard
Uncategorized

Eșarfa

Era o eșarfă neagră cu cranii albe, rotundă, lungă. În general o purtam înfășurată în jurul gâtului, nu prea o lăsăm liberă. Mi-o cumpărasem din Dortmund într-o delegație când stăteam cu săptămânile prin Germania încercînd să scriu vederi cu suflet nemțesc în care puneam arome de bere și wurst.

Am purtat-o ani de zile. Am poze cu ea, am chiar și o caricatură în care am fost surprinsă cu ea la gât.

Am pierdut- o în aeroport în Bruxelles. Veneam acasă, purtam niște blugi rupți cu eleganță de haute-couture și un zâmbet. Nu mă puteam hotărî dacă era vesel sau un pic amar.

Pe eșarfă în duty-free am dat cu un strop de „Angel”. Mereu dau cu un strop de „Angel” pe orice. Așa alung eu melancolia toamna, iarna și primăvară. Vara nu pot. E prea intens parfumul ăla și-mi face rău. Dar vara nu purtam eșarfa aia. Nici melancolia.

Am realizat doar pe scara avionului că nu o am. Nimic nu era bătut de vântul din Flandra. Am vrut să mă întorc. Așa am vrut, dar efectiv era inutil. Probabil eșarfa era într-un tomberon adunată cu mare grijă de un angajat al unei  firme care se ocupa de salubritatea aeroportului. Pentru că nu cred că altcineva ar fi putut-o purta.

Era prea grea. Căra cu ea imperceptibil, tone de amintiri.

Standard