Anul trecut în 22 decembrie, am fost la evenimentele care comemorau eroii Revoluției din 1989 în Brașov și am fost foarte dezamăgită. Articolul scris atunci, îl găsiți aici.
Iar pentru că am învățat eu că nu e de ajuns să fii dezamăgit și să scrii ceva, ca lucrurile să nu mai fie la fel, ci trebuie să și faci ceva, ca ele să se schimbe- regulă general valabilă în orice situație, împreună cu un coleg ne-am apucat să ne gândim cum putem omagia altfel eroii Revoluției.
Și ne-am gândit noi la o expoziție de fotografie. Printre altele, nu intru în detalii, săptămâna trecută care a fost pentru mine cea mai grea în politică de când încerc să fac politică, m-a făcut să renunț aproape la toate activitățile în care eram implicată, inclusiv la acest proiect. În fine, revenind la proiect vreau totuși să scriu câteva lucruri.
Am luat la rând Arhivele Statului, Biblioteca Județeană, Asociația Luptătorilor, Răniților și urmașilor Eroilor Revoluției, Geeks for Democracy, câțiva politcieni locali, istorici, etc, pentru a colecta date, fotografii, informații. Culmea culmilor, a fost că cele mai multe info le-am primit de la Geeks for Democracy, care este un ONG pentru cine nu știe și care mi-au furnizat toate mini-istoriile pe care le-au scris anul trecut despre victimele brașovene.
Dosarele sunt încă secretizate, așadar la Arhive, cam deloc către nimic, la Bibliotecă, în numerele din „Drum Nou”, ziarul brașovean al vremii nu am găsit aproape nimic. Trecerea a fost foarte bruscă de la iubitul tovarăș conducător la libertate, fără nimic la mijloc, fără relatări despre luptele pe pe străzile orașului, fără fotografii. Cititorii mei mai tineri trebuie să știe că în anul 1989 nu existau prea multe aparate foto, din acelea clasice, din acelea care aveau film care trebuia dus la developat, etc, iar pozele imprimate, etc, stilul clasic acum era aproape inaccesibil cetățenilor. În ideea că nu exista în fiecare familie aparat foto de exemplu cum există acum la fiecare membru al familiei telefon smart cu nu știu ce luminozitate, etc. Iar filme din acele zile au fost făcute doar de Securitate sau echipe de jurnaliști acreditați.
Bun, despre filme acum. Am găsit niște filme de la Revoluție. Efectiv îmi tremurau mâinile de emoție când am pus mâna pe VHS-uri, 4 la număr. Teoretic trebuiau să conțină focul încrucișat de la Modarom- Clădirea Comitetului Central (actualul Consiliu Județean) și Poșta și niște imagini de la morgile Spitalului Județean și ale Spitalului Militar. Imaginile nu pot fi folosite, casetele sunt demagnetizate, nu poate fi recuperat aproape nimic, în fine, azi nu mai conteză, atunci când am realizat numai nu mi-au dat lacrimile de nervi.
Nu puteam să înțeleg nonșalanța cu care unii au tratat aceste clipe de istorie, nepăsarea cu care au fost păstrate casetele, ușurința cu care mi-au fost încredințate. Însă, cel și cel mai mult mi-a fost greu să înțeleg cum de este posibil ca la atâta amar de ani de la acele evenimente să nu se știe exact numărul morților, acest număr să fie încă oscilant. Că nu se știu vinovații, că nu se știe cine a tras, că nu se știe de unde aveau arme … cred că aș putea scrie un roman numai despre ce am auzit ascultînd testimonialele diverșilor participanți. Halucinant. Recunosc că două nopți de nesomn am avut numai din cauza acestor concluzii. Efectiv nu-mi intră în cap nepăsarea și golurile de informații care ar fi trebuit astupate până acum.
Cel mai mult însă nu înțeleg frica. Frica de a povesti, frica de a vorbi despre ziele acelea. La atâta timp de la Revoluție, lumina nu este adusă pentru că mulți încă preferă să trăiască în întuneric.
Pun punct, sper că proiectul va fi continuat de colegi, dacă nu va fi așa, e ok, asta e situația, eu sunt împăcată cu mine că am încercat. Felul în care am renunțat la el poate că a fost abrupt, însă eu nu fac compromisuri în general. Sau fac dar doar în relații personale, de iubire, unde chiar contează pentru armonia cuplului.
Mi-e greu însă să închei subiectul pentru că bunicul meu a luptat la Revoluție. Sau nu știu exact dacă a luptat, pentru că nu știu exact ce a presupus lupta, însă știu că a fost prezent. Eu personal îmi amintesc momentul în care muncitorii de la Uzina Steagu Roșu au ieșit pe stradă, noaptea cu torțe iar acum la 30 de ani de la acele evenimente, lumina nu este prezentă peste cărțile de istorie iar orice anchetă independentă este extrem de anevoioasă. Sau cel puțin pentru mine așa a fost.
Ce pot ura tuturor? Memorialistica acelor vreumuri ar trebui să fie lectură de căpătâi pentru cei care doresc să prevadă viitorul lor și al copiilor lor. Istoria are darul ciudat de a se repeta, stă în natura firii umane, lumea în general nu învață din greșeli și tinde să le repete. Există câteva filme pe internet din zilele acelea, vă sugerez să le urmăriți. În rest? Încercați să tratați istoria cu respect și cu grijă, nepăsarea costă scump.
Apreciază:
Apreciere Încarc...