Uncategorized

Thelo na…

În hotelul din Sinaia ringul de dans era gol… Cu câteva minute înainte cerusem eu „să se dea muzica mai încet” pentru a ne putea auzi om cu persoană, înainte să observ că muzica era live.

Ringul era gol, nu dansa nimeni până la melodia aia grecească de mare angajament, cântată poticnit de cântăreață. Atunci ca aruncate de un resort invizibil, trei perechi s-au năpustit să ne arate măiestria.

Eu amintiri faine nu am cu Nikos, melodia asta m-a făcut să caut cheia camerei inclusiv în Elada. Interesant este că raportarea la stare se schimbă și e ok… Evoluția este „oh, it’s you” de la The Vaccines.

Metaforele de orice fel ajung să fie importante, înaintarea la fel, definirea abruptă în alt spațiu – singura care reușește să creioneze realitatea imediată. Iar pănă la urmă unde eram? În hotelul din Sinaia, nu în Elada, cu telefonul la ureche, povestind de zilele noastre mai mult decât grele. Carpe diem, mi-ai zis fără legătură cu muzica, doar cu prezentul ușor friguros care ne era un pic potrivnic. Doar un pic și doar temporar.

Standard
Uncategorized

Ziua 92

Ziua 92 era la fel ca ziua 91. Părea amanetată contra unei sume modice căreia nu i se găsea echivalent în cuvinte.

Vorbe, palavre, spusele toate și toate goale, golite de sens și lipsite de înțeles pentru mulți.

Mă simțeam din nou rău, starea mea proastă nu știu dacă avea legătură cu lipsa de status, lipsa de stare, lipsa de somn sau doar cu lipsa ta. Erau însă niște lipsuri clare, accentuate de lipsa soarelui în ultimele zile.

Cea mai mare alinare în ziua 92 mi-erau un ceai de sunătoare, un pumn de pastile și niște cuvinte pline de miez pentru mine, lipsite de noimă pentru restul. Îmi dăduseră lacrimile când le-am citit, ți-am zis asta și cumva știu că mi-ai spus că mâine e ziua 93 și totul e mai simplu pentru că am reușit să trecem de ziua 92. Și suntem bine. Amândoi. Și atât.

Standard
Uncategorized

Vot nu tov!

Când a sunat alarma la 05:02 eram trează deja. Eram un pic îngrijorată de Uber-ul comandat, nu știam vine / nu vine la timp pentru a nu întârzia în secția unde sunt delegat. A fost ok.

E turul doi de scrutin, prezența în diaspora este masivă, mă bucură tare chestia asta. Cele trei zile au făcut o diferență clară iar eu sunt foarte bucuroasă că cei care au muncit pentru ca acest lucru să fie posibil mi-s apropiați.

Eu am votat mereu, nu știu să fi sărit vreun scrutin. Cred despre mine că am votat mereu rațional și nu emoțional, mai cred însă că nu mulți au votat așa.

Sunt în secție de o oră și ca de obicei, vârstnicii sunt matinali. Am mâncat deja o ciocolată și mai am două care să mă țină trează toată ziua, toată seara. Rezultatul votului este previzibil pentru mine, nu prea am cum să mă înșel, vom continua să fim priviți 5 ani cu „atenție și îngrijorare”.

Disperarea PSD ului bănuiesc că va fi mare, vor cădea capete, ceea ce nu e deloc rău, partidul ăla are nevoie să se reformeze. Toate au, inclusiv ăsta unde plătesc eu cotizația de membru. Fiecare o face însă cum poate, raportat la resursele de care dispune.

Revenind la vot, este absolut obligatoriu să intre tuturor în reflexul civic exercitarea dreptului acestuia. Schimbări macro nu pot avea loc fără schimbări micro, e un fel de domino evolutiv. Pretențiile cu privire la politicieni sunt date de gradul de implicare al cetățenilor în viața politică a țării. Dacă el tinde spre zero și politicienii vor avea o astfel de implicare.

Discuții d-astea am avut în ora scursă în secție, timp în care am bâut deja a doua cafea de azi. Probabil vor fi patru până-n seară, dar e ok. Îmi place cafeaua. Am și apă minerală, ziua va fi reușită.

Ieșiți din casă, haideți să votați, viitorul se creionează și după felul în care ștampilăm sau nu un buletin de vot.

Standard
Uncategorized

Dosarele Siberiei

Acum o lună spuneam de Festivalul de Dramaturgie, organizare, bilete, despre tot. Pentru că sunt o prietenă foarte bună și am prieteni atenți și pentru că luna noiembrie e plină de sărbători pentru mine, am primit bilete la două piese, „Dosarele Siberiei” și „Occident Express”, mulțumesc.

Cifrele au suflet*

Piesa din seara asta, sau de ieri că deja e vineri, a fost grea. Extrem de grea, complicată, dură, a abundat de suferință, de istorie și de memorialistică. Drama românilor basarabeni deportați în Siberia a sângerat ani de-a rândul de partea cealaltă a Prutului. Câți știm exact ce a însemnat asta? Câți știm dezrădăcinarea masivă care s-a petrecut în teritoriile smulse României?

Nu o să intru în subiectul piesei, o recomand din suflet însă. Sunt istorii ale familiilor deportate în Siberia și nu le-aș putea povesti. S-a plâns în sală, s-a strigat la final BRAVO și BASARABIA E ROMÂNIA ! Cred că a fost o mulțumire mare pentru actori, poate cea mai mare.

Am eu o mulțumire specială pentru regizorul piesei, Petru Hadârcă, a reușit să atingă o parte din istorie prea puțin învățată în școli. Păcat însă că prea puțin învățată. Piesa a fost jucată de teatrul „Mihai Eminescu” din Chișinău.

Am și o mare nemulțumire. Sala era jumătate goală, probabil din cauza slabei promovări a evenimentului, probabil din cauza prețurilor, probabil pentru că lumea nu mai e atentă la sufletul ei și nici la cum să-l întrețină frumos și sensibil, poate pentru că era joi, poate pentru că nu suna tentant o piesă tristă jucată de moldoveni, însă o sală de teatru care nu e plină la o astfel de piesă spune multe despre nivelul cultural al brașovenilor și setea de cunoaștere. Nu avem cum să evoluăm dacă nu ne cultivăm sensibilitatea și dragostea de frumos.

În încheiere, mi-a părut totuși că nu e totul pierdut. În bus, pe scaunele de lângă mine, doi tineri care ieșiseră de la teatru și ei, se țineau de mână, ea își lăsase capul pe umărul lui și-i spunea „să nu ne răzbunați, dar să nu uitați!”, era replica de final de piesă. Esențialul.

*Nu se cunoaște o cifră exactă a celor care au avut de suferit de pe urma acestui tip de represiune- deportarea, estimările ridicându-se la câteva sute de mii de persoane deportate în perioada 28 iunie 1940 – 5 martie 1953.

 

 

Standard
Uncategorized

Despre nepăsare

Anul trecut în 22 decembrie, am fost la evenimentele care comemorau eroii Revoluției din 1989 în Brașov și am fost foarte dezamăgită. Articolul scris atunci, îl găsiți aici.

Iar pentru că am învățat eu că nu e de ajuns să fii dezamăgit și să scrii ceva, ca lucrurile să nu mai fie la fel, ci trebuie să și faci ceva, ca ele să se schimbe- regulă general valabilă în orice situație, împreună cu un coleg ne-am apucat să ne gândim cum putem omagia altfel eroii Revoluției.

Și ne-am gândit noi la o expoziție de fotografie. Printre altele, nu intru în detalii, săptămâna trecută care a fost pentru mine cea mai grea în politică de când încerc să fac politică, m-a făcut să renunț aproape la toate activitățile în care eram implicată, inclusiv la acest proiect. În fine, revenind la proiect vreau totuși să scriu câteva lucruri.

Am luat la rând Arhivele Statului, Biblioteca Județeană, Asociația Luptătorilor, Răniților și urmașilor Eroilor Revoluției, Geeks for Democracy, câțiva politcieni locali, istorici, etc, pentru a colecta date, fotografii, informații. Culmea culmilor, a fost că cele mai multe info le-am primit de la Geeks for Democracy, care este un ONG pentru cine nu știe și care mi-au furnizat toate mini-istoriile pe care le-au scris anul trecut despre victimele brașovene.

Dosarele sunt încă secretizate, așadar la Arhive, cam deloc către nimic, la Bibliotecă, în numerele din „Drum Nou”, ziarul brașovean al vremii nu am găsit aproape nimic. Trecerea a fost foarte bruscă de la iubitul tovarăș conducător la libertate, fără nimic la mijloc, fără relatări despre luptele pe pe străzile orașului, fără fotografii. Cititorii mei mai tineri trebuie să știe că în anul 1989 nu existau prea multe aparate foto, din acelea clasice, din acelea care aveau film care trebuia dus la developat, etc, iar pozele imprimate, etc, stilul clasic acum era aproape inaccesibil cetățenilor. În ideea că nu exista în fiecare familie aparat foto de exemplu cum există acum la fiecare membru al familiei telefon smart cu nu știu ce luminozitate, etc. Iar filme din acele zile au fost făcute doar de Securitate sau echipe de jurnaliști acreditați.

Bun, despre filme acum. Am găsit niște filme de la Revoluție. Efectiv îmi tremurau mâinile de emoție când am pus mâna pe VHS-uri, 4 la număr. Teoretic trebuiau să conțină focul încrucișat de la Modarom- Clădirea Comitetului Central (actualul Consiliu Județean) și Poșta și niște imagini de la morgile Spitalului Județean și ale Spitalului Militar. Imaginile nu pot fi folosite, casetele sunt demagnetizate, nu poate fi recuperat aproape nimic, în fine, azi nu mai conteză, atunci când am realizat numai nu mi-au dat lacrimile de nervi.

Nu puteam să înțeleg nonșalanța cu care unii au tratat aceste clipe de istorie, nepăsarea cu care au fost păstrate casetele, ușurința cu care mi-au fost încredințate. Însă, cel și cel mai mult mi-a fost greu să înțeleg cum de este posibil ca la atâta amar de ani de la acele evenimente să nu se știe exact numărul morților, acest număr să fie încă oscilant. Că nu se știu vinovații, că nu se știe cine a tras, că nu se știe de unde aveau arme … cred că aș putea scrie un roman numai despre ce am auzit ascultînd testimonialele diverșilor participanți. Halucinant. Recunosc că două nopți de nesomn am avut numai din cauza acestor concluzii. Efectiv nu-mi intră în cap nepăsarea și golurile de informații care ar fi trebuit astupate până acum.

Cel mai mult însă nu înțeleg frica. Frica de a povesti, frica de a vorbi despre ziele acelea. La atâta timp de la Revoluție, lumina nu este adusă pentru că mulți încă preferă să trăiască în întuneric.

Pun punct, sper că proiectul va fi continuat de colegi, dacă nu va fi așa, e ok, asta e situația, eu sunt împăcată cu mine că am încercat. Felul în care am renunțat la el poate că a fost abrupt, însă eu nu fac compromisuri în general. Sau fac dar doar în relații personale, de iubire, unde chiar contează pentru armonia cuplului.

Mi-e greu însă să închei subiectul pentru că bunicul meu a luptat la Revoluție. Sau nu știu exact dacă a luptat, pentru că nu știu exact ce a presupus lupta, însă știu că a fost prezent. Eu personal îmi amintesc momentul în care muncitorii de la Uzina Steagu Roșu au ieșit pe stradă, noaptea cu torțe iar acum la 30 de ani de la acele evenimente, lumina nu este prezentă peste cărțile de istorie iar orice anchetă independentă este extrem de anevoioasă. Sau cel puțin pentru mine așa a fost.

Ce pot ura tuturor? Memorialistica acelor vreumuri ar trebui să fie lectură de căpătâi pentru cei care doresc să prevadă viitorul lor și al copiilor lor. Istoria are darul ciudat de a se repeta, stă în natura firii umane, lumea în general nu învață din greșeli și tinde să le repete. Există câteva filme pe internet din zilele acelea, vă sugerez să le urmăriți. În rest? Încercați să tratați istoria cu respect și cu grijă, nepăsarea costă scump.

 

Standard
Uncategorized

Critica și autocritica

Am vorbit zilele astea cu mulți apropiați pentru că așa se întâmplă când treci prin evenimente de înaintare în vârstă.

Unul dintre subiectele atinse a fost și modul în care scriu mai nou. Iar aici vreau să vin cu niște lămuriri.

Blogul acesta este al meu. Poartă numele meu, așa se va numi bănuiesc mereu. Tot ce scriu aici este parte din viața mea. Scriu și fantezie, însă cred că 90% din ceea ce scriu pleacă de la minim un eveniment prin care am trecut, de la o frază rostită de cineva, de la o întâmplare la care am fost părtașă, de la un vis, de la un plan.

Nu mai scriu politică aici deoarece încerc să fac politică și îmi ocupă mult timp. Încercarea de a face politică, analiza politică, analiza de comunicare politică, marketingul politic, etc. Scriu politică însă ca ghost writer și e perfect așa. Nu pot scrie aici din nou aceleași lucruri dar mai nuanțate sau diferit sau colorat cu alte filtre.

Blogul avea niște categorii cărora acum nu le mai văd rostul. Social, politic, cultural, călătorii, etc. Nu mai pot scrie în sertărașe.

Blogul nu a fost niciodată scris cu intenția de a urmări vreun interes pecuniar. De aceea plătesc eu hostingul la această platformă și nu vedeți reclame pe aici. Nu vreau să scot bani din niște gânduri sincere. Facturile se plătesc din alte surse și așa vreau să rămână.

Blogul nu este cunoscut pentru că nu este promovat pe nicăieri. Eu am urmărit mereu o creștere organică a cititorilor, nu o creștere a orgoliului datorat unui număr de followeri.

Imi respect foarte mult cititorii. Sunt o categorie aparte din viața mea și cunosc mulți dintre ei, nu pentru că blogul are puțini cititori ci pentru că niciodată nu am refuzat pe cineva care voia să vadă omul din spatele tastaturii. Numărul cititorilor este constant și într o creștere foarte lină dar satisfăcătoare pentru efortul minim pe care îl depun.

Acum despre componenta lirică a textelor, elegiacă. Eu sunt un om vesel. Însă nu pot scrie vesel. Sunt foarte ironică, sarcarcastică, am simțul umorului însă nu pot scrie vesel. Când am încercări de scriitură veselă mi se par false, nu mi plac, nu le public.

Scriu oriunde. Nu am un loc special de scris. Pot scrie la orice oră din zi sau noapte. Nu rescriu. Nu revin asupra textelor niciodată în afara momentelor când trebuie să public un text pe un site de cultură nebăgat în dubă și atunci în urma schimbului de mail uri pe care îl am cu cei care îmi publică textul, adaug sau retrag paragrafe din el. Public rar în alte locuri tocmai pentru că nu fac compromisuri la felul meu de a scrie.

Scrisul m-a ajutat foarte mult și mă ajută in continuare. Este o terapie continuă și este o parte autentică din ceea ce însemn eu ca personalitate.

Scriu constant și pentru că am cititori constanți și nu vreau să fie dezamăgiți de lipsa lecturii unor rânduri care poate le ridică niște întrebări. De fapt de aceea scriu în principal. Scriu pentru că eu continuu să citesc foarte mult și să văd multe filme care îmi ridică întrebări despre viața asta pe care suntem datori să o trăim. Întrebările își caută apoi răspunsuri în scris.

Vreau să fac o minimă bucurie oricui citește câteva linii scrise de mine. Și mie mai multe pentru că dacă scriu ceva bun și frumos chiar dacă trist și aparent de neînțeles sunt fericită. Ceea ce vă doresc și vouă.

 

 

 

Standard
Uncategorized

La capătul orașului…

E capătul oceanului // E marginea pământului și-a zâmbetului tău …

Cam asta se auzea în boxa de deasupra capului meu. Cred ca era Robin and the Backstabbers, mi-era lene sa verific.

Dintr-o sticlă de prosecco scurgeam ultimii stropi de alcool într-un pahar care era total demodat. Eram împăcată cu toată vrajba dintre noi și cu toată lupta, cu toți milimetrii cedați când de unul când de celălalt, cu a doua noastră natură care deja ne devenise comună în obișnuință.

Părea că orice conversație putea continua oricând oricum indiferent de felul în care se sfârșise precedenta. Replierea noastră separată sau nu, era deja cutumă în felul în care ne curgea destinul deloc prietenos cu felul nostru de a fi.

Cred că încercam cu îndârjire să delimitez un cadru stațio-temporal, un fel de capsulă transparentă, în care să nu curgă altceva decât rock-ul ăla iubit de ambii, cărțile alea citite de ambii și vertebrele alea care formau două schelete dintr-un ADN un pic diferit de al altor oameni întâlniți.

Mereu iluzia era mai ușor de acceptat decât realitatea dură în care ne duceam cu toții viața, tu, eu, ceilalți. Nimeni nu voia de fapt să fie greu și dur și mult de săpat în suflete și conștiințe. Îmi spărgeai mereu oglinzile pe care le ridicam ca un avertizor de integritate pentru că zugrăveala pictată în ele nu o scuipam cu răutate, însă o scuipam repede și foarte abrupt.

Terminam sticla și muzica și mi-era lene să sting lumina și să trec de starea aia idioată de lună plină în conjunctură cu Mercur retrograd sau ceva asemănător. Cu niște puteri nebănuite, am reușit să fac astea și să continuu.

Standard
Uncategorized

Drumul

Ploua când am plecat din secție. Delegat am fost. A fost o zi lungă, nu grea, dar lungă…

Frunze multe pe asfalt, mașini puține, vânt. Apeluri nepreluate, tone de linii pe WA, Fb, Telegram, mail, numai cutia poștală avea o nefericită factură la gaz..

Era o noapte răcoroasă, mult mai frumoasă decât mă așteptam. Mașini puține și zero trecători.

Câștigasem? Da. Mult. Pierdusem? Nu prea. Dacă se putea produce o schimbare peste noapte se întâmpla în cei 30 de ani de la Revoluție.

Mesajele erau total amestecate… Azi e o zi interesantă pentru mine. Am citit 25 de minute absolut de toate…

Avem cu toții drumuri de făcut în viață și lupte de dus. Eu sunt fericită că le pot duce pe toate. Uneori alături de Cineva, alteori singură. Continuați – vă cu toții drumul!

Standard
Uncategorized

Acum 3(0 d) ani

Acum 3 ani eram la Berlin. Acum 30 de ani cădea Zidul.

Acum 3 ani mă plimbam pe lângă graffiti – urile zugrăvite pe el. Acum 30 de ani nu se gândea nimeni că Zidul va deveni galerie de artă în aer liber.

Acum 3 ani în stația de U-bahn din Berlinul de Est o „bucată din Zid” cât o monedă costa 20 euro într-un magazin de ziare. Acum 30 de ani dărâmarea Zidului nu avea preț.

Acum 3 ani îmi făceam un selfie în fața graffiti-ului de pe Zid a lui Honecker și Brejnev sărutîndu-se. Acum 30 de ani erau încă familii care nu se puteau îmbrățișa în Germania împărțită încă în două.

Acum 3 ani mă gândeam că Zidurile le ridicăm noi singuri mereu și nu sunt pentru protecție aproape niciodată iar doborârea lor înseamnă munca multor oameni chiar dacă Zidul e ridicat de o singură persoană. Acum 30 de ani nici nu cred că la Jurnalul de la TVR informația asta despre faptul că Zidul cade, a fost transmisă, pentru că România era de partea „ailaltă” a Zidului.

Standard
Uncategorized

Concert de pian

Tocmai am revenit de la un concert, un recital de pian mai exact.

Classic Unlimited este un proiect al unui pianist român plecat să-și definitiveze studiile în Germania unde s-a și stabilit. Bogdan Vaida se numește și vrea să aducă muzica clasică în spații neconvenționale, ceea ce e fain. Astfel, un recital a fost susținut în mina Petrila.

În călătoriile mele prin vasta lume, muzica nu era într-adevăr înmagazinată doar în spații special dedicate ei, cum sunt sălile de concert. Am găsit piane în aeroport, în parc, în gară, ba chiar într-un magazin de olărit.

Concertele la metrou sunt deja niște semne de exclamare autentice nu numai pentru starea culturii în general ci și pentru condiția artistului. În seara asta a fost vorba doar despre cum poate fi făcută muzica clasică mai ușor de abordat pentru niște neofiți în ale cântărilor clasice.

Concertul a fost gratuit, pe bază de rezervare, recomand astfel de evenimente, pentru motivul pe care îl știți deja cu toții, eu cred că doar educația permanentă și cultura ne vor salva ca nație. Poate și iubirea, însă asta e ceva personal, la nivel de individ.

Ce mi-a plăcut mie foarte mult pe lângă concertul în sine, au fost poveștile pe care Bogdan le spunea. Despre Rahmaninov și Schubert și Ciprian Pop și cred că mult mi-a plăcut și accentul de Cluj dublat de un fel nemțesc – ardelenesc de a face lucrurile „langsam aber sicher”.

Vă rog nu ocoliți arta, e o redută și mereu a fost în calea politicii dure, de tranziție, pe care o trăim cu toții de 30 de ani.

 

Standard
Uncategorized

Înmulțim bucuria

Unul dintre cele mai mari defecte ale mele este lipsa răbdării. Îmi lipsește absolut total în orice situație și nu am răbdare cu nimeni, niciodată în nicio circumstanță. Când am început să fac voluntariat la Fundația „Bucuria Darului”, cu ani în urmă, am fost întrebată ce vreau să- mi lucrez și ce nu vreau să lucrez la ei. Și atunci am zis că aș vrea să-mi lucrez răbdarea și să nu spăl vase (asta e o muncă pe care eu o fac cu o mare silă dintotdeauna) iar ei desigur pentru a mă ajuta să mă ajut și să-i ajut în continuare au grijă să nu mă demotiveze. Așadar nu spăl vase, însă aleg miez de nucă de exemplu, etc.

Sâmbătă am fost la ei, m-a lăsat o prietenă care dona hainele pe care nu le mai folosește, sacii de haine pe care nu – i mai folosește. Am ajuns pe la 10:00 iar până pe după amiază am avut de muncă cu banii. Știți cutiile acelea din supermarket uri, de la casă, unde lasă lumea mărunțișul primit rest dacă dorește să – l doneze? Bun. Sâmbătă am „ales” mărunțișul din cutiile alea. Mă simțeam ca în povești când trebuia ales orzul de neghină.. Monezile de 1,5,10,50 de bani, puse pe căprării. Câteva kilograme de monezi, care la început erau toate amestecate. Exercițiu bun pentru răbdarea mea.

Aseară la „Cina cu folos” înainte să răspund unor întrebări ale unei jurnaliste despre eveniment, mă gândeam la asta. Ce face Fundația de fapt pentru mine? În primul rând mă ajută să mă redescopăr apoi mă ajută să – mi tocesc marginile de caracter și de abia apoi mijlocește ajutorul meu pentru alții.

„Cina cu folos” a fost un succes. 540 de persoane au făcut rezervare și au achiziționat meniul de vită sau pește. Încă vreo 100 au rămas pe lista de așteptare, din păcate chef – ii nu aveau cum să gătească pentru mai multe persoane iar sala nu avea mai multe locuri. A fost un eveniment reușit. Putea să iasă mai bine? Cred că putea fi un pic diferit, însă am învățat cu toții cum să facem anul viitor astfel încât chiar toată lumea prezentă să plece incântată. Cel mai mare câștig este faptul că banii rămași după eveniment sunt îndestulători pentru a oferi cine cu folos multor nevoiași iar asta este cel mai important lucru.

Voluntariatul nu este ceva ce se poate impune cuiva. Sau asta se putea în comunism când „munca voluntară” însemna de fapt obligație de partid. Acum, voluntariatul este definit diferit iar definiția se coagulează doar în urma activităților fiecărui voluntar în parte. Vă invit la Fundație, oricând doriți, împreună înmulțim bucuria!

Standard
Uncategorized

Minciuni nevinovate

Trecuse un timp de când nu mai vorbisem doar noi doi de ale noastre. Te-am găsit un pic obosit și încercănat, mimai cu dezinvoltură că totul e bine. Poate chiar era bine și voiam eu să cred că doar mimai, să mă simt mai bine. Beam câte un ceai, eu pentru că era frig și drumul către tine îl făcusem printr-un vânt turbat. Tu, pentru că mereu îți plăcuse Roibos. „Mai ții minte ceaiul ăla, << Când mi-e dor >>  de unde mi l-ai cumpărat?”. Mi-l aminteam desigur. „Nu” am mințit cu ochii pe geam, strângînd cana mai tare. „Păcat”… Afară vântul nu se potolea și ridica frunzele de pe stradă.

Standard