În dubă

” Se întâmpla în urmă cu 7 ani, în ianuarie 2012, la protestele din Piața Universității din București când doi tineri erau reținuți de Jandarmeria Română pentru că îndrăzniseră să filmeze abuzurile jandarmilor.

Dialogul dintre cei care ar trebui să ne asigure protecția și cei care filmau a fost surprins pe cameră și a devenit celebru.

” – Voi de unde sunteți?

– Suntem de la tustiai.ro, un site de cultură, am stat să filmăm.

– Sunteți site de cultură? Luați site-ul de cultură și bagați-l în dubă!

– Ce am făcut?

– Luați site-ul de cultură și să meargă în dubă, să le acordăm îngrijiri medicale.”

De atunci, îndemnul de a baga site-ul de cultură la dubă a devenit un simbol al tratamentului de care cultura are parte în România.”

Asta scrie la secțiunea „Despre” de pe site-ul Cultura la dubă care s-a lansat nu de foarte mult timp dar care face o treabă excelentă și care mi-a publcat articolul despre Pădurea lui Afrim. Despre starea jalnică a culturii în România am scris mereu, la fel despre abuzurile autorităților, despre Jandarmerie cu precădere, așadar ne-am înțeles destul de bine eu și Alexandra, când a venit vorba despre articolul meu. Îi mulțumesc Alexandrei că mi l-a publicat și mai ales pentru că am corespondat foarte rapid, fără pierdere de vreme, ceea ce eu apreciez mult de fiecare dată.

Pentru că sunt la capitolul mulțumiri vreau să mulțumesc din nou tuturor cititorilor mei, fără voi, blogul ar fi poate doar o tentativă de jurnal abstract, însă nu ar avea o formă continuată neapărat și publicată. Faptul că existați voi, îl face să continue să existe. Iar aici mă refer la toți cititorii mei, la cei constanți sau sporadici la cei prietenoși sau culmea pentru că mă simt bine, inclusiv la cei care m-au făcut să ridic o sprânceană sau să mă bușească râsul. Însă niște mulțumiri speciale am de trimis anul acesta către doi oameni. Una este prietena mea de la Vatra Dornei, în a cărei bucătărie într-o noapte de august am fost convinsă cu greu să încerc publicarea unor texte și în afara blogului. Ceea ce am făcut, primul text publicat altundeva a fost pe  Liternet, ro,  la câteva zile după discuția avută cu ea. Iar al doilea este un băiat care a surprins un zâmbet pe buzele mele când nu credeam că o să mai pot zâmbi, iar asta am văzut într-o poză și mi s-a părut pretty cool atunci și mi se pare în continuare.

În încheiere, vă urez tuturor un An Nou fericit, să fim sănătoși, să putem scrie și citi mult, să putem călători, face voluntariat, dărui, iubi, zâmbi, practic să facem tot ce putem să fim mai buni. La mulți ani !

Jamais vu

Atât de multă căldură în decembrie și atât de puțină zăpadă.

Așa duioasă privire și atât de puține vorbe.

Un cozonac așa pufos și un șemineu atât de frumos.

Atâtea cărți și zâmbete de pici.

Pastile contra alergiei la pisici și un singur glob prins de lustră.

Fin (rima a fost întâmplătoare, restul nu).

Cel mai frumos loc de pe Pământ

De ieri nu se vorbea decât de Revoluție, de alaltăieri, de o săptămână…

Am schimbat între noi atâtea texte, link-uri și poze, atâtea cântece și amintiri….

Canalul din Popești-Leordeni, baricada de la Inter, Eroii nu mor niciodată, copiii noștri vor fi liberi, 1114 morți – inexact număr, 4089 de răniți- inexact număr, multe vieți chinuite și mai multe mutilate, depunere de coroane și lumănări aprinse.

Am citit atâta falsitate și atâta ipocrizie zilele astea, atâta lipsă de demnitate și de respect ….

Hey, ce faci? Nu știu, fumez o țigară. Tu ce faci? Nu știu, sunt un pic singur și e un pic greu și doare tare. Neputința. Hai să plecăm undeva, vrei? Care e cel mai frumos loc de Pământ? hai acolo! E simplu, cel mai frumos loc de Pământ e sub privirea ta, deci poate fi oriunde.

Într-o lume ideală, ar fi putut veni. Într-o lume ideală aș fi putut pleca. În lumea reală fiecare avea ceva de făcut azi care ținea un pic de Revoluție, de amintiri, de multele texte scrise și de și mai multele texte citite, de neputință, poate un pic de credință, de năzuință.

Cadouri

#lasatelefonul, pare a fi lucrul care mi s-a spus cel mai des în ultimul an. Adică așa, la modul obsesiv-compulsiv, pentru că la modul obsesiv-compulsiv, îl aveam în mână. În majoritatea fotografiilor din anul acesta stau cu ochii în telefon, sau dacă ridic ochii, telefonul e oricum în mână.

Așa că zilele astea pentru că am ceva musafiri și pentru că o să fiu musafir, pentru a nu mai auzi deja atât de urâta replică, am cam lăsat WA și FB și mail și blog și ….Bun, reîntoarcerea la lucrurile simple.

Ahso, azi la FBD, aproape de lucrurile simple și deși i-am spus S. că nu voi scrie nimic, ea m-a încredințat că voi scrie, pentru că așa fac mereu după o vizită acolo unde se produc mutații în suflet și pentru că unele au urmări din cele incredibile, trebuiesc scrijelite prin intermediul tastaturii ăsteia albe.

Bun, istoria e simplă. Printr-un concurs de împrejurări am primit cadou un covor, mai multe, dar unul pentru sufragerie. Doar că eu deja aveam covor, care desigur că nu arăta chiar rău, așa să mi-am rugat o prietenă să mă ajute să-l duc la Fundație. Acolo pe „Harta Dăruirii” erau chiar mai mulți asistați care aveau nevoie de covor, așa că bănuiesc că nu a fost un lucru rău că l-am redirecționat pe al meu către cineva de pe harta aceea.

Azi era foarte aglomerat, S. era singură și noh, pentru mine care nu practic spovedania la biserică, mereu în spațiul acela practic un fel de liniștire. Nu cred că am cum să explic, deși poate că ar trebui să pot, dacă am pretenții de cititori care revin și de articole publicate în diverse locuri. Cred că e vorba de conexiuni, iar de un timp mă preocupă felul în care se creează conexiunile între oameni și ce-i ține aproape, ce-i face să gândească la fel, să lupte pentru aceleași idealuri, să nu renunțe.

Tăiam chitanțe pentru banii încasați din donații și o doamnă care ținea parastas pentru o rudă mi-a adus un suc și mi-a zis „uitați, știu că nu beți Cola, luați sucul ăsta, să fie de sufletul … ” Mi-am ridicat eu privirea din chitanțier și m-am uitat la doamna respectivă, nu-mi ziceau nimic nici chipul nici numele. „Așa e, nu beau sau beau foarte foarte rar, dar nu-mi amintesc să vă fi spus.”. ” Păi nu acum, altădată, am venit aici și erați foarte veselă și mi-ați spus, glumeați aici cu fetele, cu V.” …” Ah, mulțumesc, bogdaproste, adică …”. Sună telefonul, îmi cer scuze, doamna pleacă, în fața mea altcineva, răspund „Fundația Bucuria Darului, bună ziua!” , ” Bună ziua, mă numnesc P, lucrez la F …” , ” Am un prieten care lucrează acolo”, „Știu, E, el mi-a zis de dvs. aș vrea să aduc niște hăinuțe de copil…” Eu îi zic M.ne cunoaștem de mulți ani, ok, vă asteptăm până la 14.00″. Și a venit desigur, cu fiul, cu haine, să-i arate milostenia cred, să-l învețe ….

Nu am apucat să mânănc azi acolo decât două felii de cozonac și să beau două cafele, una cu zahăr cum nu-mi place, una fără zahăr cum îmi place. Am reușit însă o mare liniștire pentru că acolo sunt oameni care creează conexiuni. Cred cu tărie ceea ce nu credeam acum 10 ani de exemplu, că Dumnezeu lucreză în multe feluri și prin diverși oameni.

Într-o conversație aparent banală , am reușit să dezghioc vulnerabilități legate de felul meu de a fi, de trăiri și temeri, de incertitudini, planuri și aparențe, de eșuări, de secări, de speranțe …

Am plecat cu 3 mandarine și alte merinde în desaga de pânză primită cadou. Și cu o carte. Cu o recomandare de Ted-talk, o binecuvântare pe fruntea-mi neaplecată de ceva vreme la pragul de jos, dar zdrelită maxim de cel de sus, prin munca celor de care m-am lovit mai mult sau mai puțin în anul ăsta încercat care se apropie de final.

Am ajuns acasă și am primit un cadou,o bluză hoață tare, apoi încă unul, o recomandare de film, o las și aici, este cel mai sensibil film văzut de mine în ultimul timp, „Cei doi Papi” pe Netflix care e alt cadou primit acum un timp prin gentilețea altcuiva și tot așa …

Eu nu știu dacă reușesc să întorc cam toate cadourile pe care le primesc. În general nu. Sunt neatentă, nu țin la uzanțe sociale, nu sunt tradițională când ar trebui să fiu și sunt ultra-tradițională când poate nu e cazul deloc.

Mai târziu, pe seară, altă prietenă mi-a făcut o poză, după câteva ore de stat împreună, m-am uitat la ea, desigur aveam telefonul în mână, asta pentru a încheia în tonul în care am început. Nu mă uitasem la el, dar era acolo, un fel de continuare a mâinii, dar într-un fel nu mai era așa de amenințător ca dimineață. De-a lungul anului, crease atât de multe conexiuni. Îmi adusese multe cadouri și sper eu mă ajutase să dăruiesc câteva. Măcar prin multele texte scrise aici sau în alte locuri, sub semnătura mea, sau sub alta.

Am visat că schimbăm lumea …

Era frig, nu destul de frig, dar frig. Nu aveam mănuși ….

Pășeam greu, mă incomoda pavajul de pe Republicii și o pojghiță de ceva asemănător poleiului, nu era polei, era doar ceva nepotrivit vremii ….

„Am visat că schimbăm lumea”, știi? Că e momentul. Am visat că se poate și uneori în toată debandada asta îmi rămânea visul. Oare câți au avut visul ăsta? Tăceai, priveai spre Tămpa peste mine.

„Hai, lasă, o să fie bine, nu spui tu mereu că e singura variantă, bem un ceai?”

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Dar nu am băut nimic. Am plecat acasă, eu la casa mea din partea cealaltă a Brașovului, tu la casa ta. Eu cu gândurile mele, tu cu ale tale. Amândoi cu niște vise care se întrepătrundeau uneori.

„Am visat că schimbăm lumea” e o melodie de la Deliric, culmea, că așa se întâmplă mereu, se auzea la radio în bus, când eram în drum spre casa mea.

Romacen – Vremea Vrăjitoarei

De abia am intrat în casă, am fost la Sf. Gheorghe la teatru la premiera unei piese de tehno-teatru, cea al cărei nume dă numele postării ăsteia.

Regizoarea este austriaca Tina Turnheim, textul este scris de Mihaela Drăgan iar trupa de teatru care joacă în piesă nu înseamnă doar actrițe de la „Andrei Mureșanu” ci și dintr-o trupă de teatru feminist rom, „Giuvlipen”.”Roma futurism” este un proiect despre toleranță, care folosește anumite icon-uri ale culturii rome (vrăjitoarea în speță) pentru a explica și a depăși diferite stereotipuri sau măcar pentru a exersa depășirea lor.

Noutatea absolută este tehnologia care pe mine în general mă sperie ( tot, de la noul meu card Revolut care îmi arată și cum să split a bill, la syncul dintre telefon și centrala de apartament la VR). M-a cam speriat și piesa asta pentru că efectele erau atât de reale încât am ieșit năucită de cap.

Acțiunea piesei se petrece în viitor, într-o societate utopică, de fapt într-o realitate alternativă în care 6 femei rrome încearcă prin tehno-vrăjitorie să creeze niște fisuri în timp și să repare sau să ajute la împiedicarea unor evenimente tragice din istoria lor ( de exemplu Ziua Exterminării  16 mai 1944 – în lagărul de la Auschwitz și revolta țigănească de atunci ).Reușesc? Se poate interveni asupra istoriei la nivel macro sau la nivel de micro-istorie personală? De urmărit în piesă.

La fel piesa e de urmărit pentru efecte, pentru ritmurile de hip-hop, pentru că aduce ca absolut majoritatea pieselor pe care le văd eu socialul și politicul în prim plan. Nu e o piesă grea, nu e nici o piesă absolut revoluționară, însă e o piesă modernă și destul de alternativă ca desfășurare.

E fain la teatrul din Sf. Gheorghe pentru că așa cum le scriam acum o săptămână celor de la osificatul TSA din Brașov, sunt curajoși iar mie mereu mi-au plăcut cei care au curaj, chiar dacă sunt înfrânți în final sau rămân neînțeleși.

De neînțeles

La telefonul care continuă șă-și dea duhul pe neașteptate, am o conversație cu un amic despre doi cunoscuți care de curând au adus pe lume un pui de om. Amicul îmi spune că a fost uimit să afle de relația celor doi pentru că ea e o tipă finuță iar el cam brut așa ca prezentare și arătare. Cum mă lovise sfătoșenia pe canapeaua pe care continuu să zac într-o posibilă infinită convalescență i-am explicat pe scurt că dragostea nu e de înțeles pentru spectatori, ci doar pentru trăitori. „Pentru că nu știi tu în ce seară de iarnă a ținut-o el de mână să nu cadă când a alunecat pe gheață lângă el așa cum nu știi ce parfum avea el când a dansat prima dată cu ea și l-a simțit aproape, nu știi cum poate nu a zis nimic dar a sprijinit stâlpul din fața tribunei unde ea încerca emoționată să țină un discurs sau i-a trimis un mesaj doar să verifice dacă a ajuns cu bine acasă deși nu era târziu iar taxiul era sigur, dar el era îngrijorat … Toate lucrurile astea mici i-au augmentat lui calități pe care alții nu le văd, dar nici nu trebuie, e de ajuns că le vede ea…”. „Mda, așa e, ești foarte înțeleaptă uneori!”. „Uneori, da …” Telefonul mi s-a descărcat, așa că atunci când am revenit la conversație, vraja dispăruse, discutam de lucruri complet prozaice : laptop-uri, edituri, mașini. Spectatori, așa cum ziceam ….

Pregătiri

Mi se descărcase telefonul, că are obiceiul ăsta mai nou, să-și dea duhul neanunțat chiar dacă bateria indică 30% punîndu-mi pe jar o prietenă „hai că te sun din Uber, tocmai m-a sunat Mustafa, șoferul turc, nu sunt unde am pus pin-ul”. Săraca era să mă dea la Dispăruți, în Uber șoferul irakian, nu turc cum credeam eu, nu avea încărcător iar drumul meu era ca toate drumurile din București de minim 35 de minute, așadar a crezut că m-a răpit „turcul” pănă am sunat-o. Am făcut vreo 45-50, ora aglomerată plus „pregătirile”.

„Ce pregătiri?” întreb și eu cu ochii pe geam ușor distrasă de aglomerația fascinantă. „De Crăciun, românii cumpără tot din magazine, din timp unii, alții în 23 și 24 când blochează tot : drumuri, magazine, parcări și spălătorii auto.”

Avea dreptate „turcul” Mustafa. Cu două săptămâni înainte de Sărbători, deja lumea nu vorbea decât de pregătiri, feluri de mâncare, feluri de băutură, lenjerie roșie (nouă) și busuioc de pus sub pernă – sau nu, asta era din altă tradiție preistorică, nu mai știu, am început să le încurc.

„Pregătirile” mele sunt mult mai simple. Am de gând să citesc toate cărțile pe care le-am primit de ziua mea, am primit multe, cred că toți prietenii meu au impresia că sunt cam necititiă, să văd toate filmele de pe Netflix pe care nu le-am văzut în ultima vreme din cauză de lipsă de putere de concentrare pe un film mai lung de 2 minute, să mă văd cu toți prietenii care mi-au dăruit cărți și mai ales cu cei care nu mi-au dăruit cărți pentru că nu i-am văzut fiind plecați în cele 4 zări.

Șoferul meu de Uber, mi-a recomandat și el o carte, că orice șofer de Uber e minim un filosof, de obicei mai bun decât șoferii de taxi, deh rating-ul ăla contează nu glumă, o carte scrisă de Mohammad Reza Pahlavi, Șah al Iranului „mare înțelept, din neamul Profetului” pe care nu am găsit-o încă. Dacă găsiți cumva ceva scris de el, într-o limbă să o știu și eu, vă rog, nu ezitați să-mi zvârliți un pm sau un comentariu. „Pregătiri” faine!

Descoperiri

Un prieten de-al meu care locuiește la Paris, îmi povestea o întâmplare de demult, de când fata lui cea mare era mică și învăța româna și franceza. Desigur, ea drăguța, amesteca limbile și încurca topica sau sensul, uneori o face și acum când e mare. Revenind, D. la un moment dat după ce a înțeles cum e cu Hansel și Gretel și casa din turtă dulce i-a spus lui taică-su „vezi că nu sunt chiar așa de proastă? m-a dus capul că aparențele pot fi înșelătoare” voind de fapt să spună „vezi ce deșteaptă sunt? m-a dus capul că aparențele pot fi înșelătoare”.

Așa și eu, într-un acces de lipsă de modestie pot spune fără să încurc topica, cred că nu scriu chiar așa prost  (cum mi-au transmis unii :P)  ci chiar că scriu bine uneori dacă săptămâna asta am descoperit o „cronică” pe care am scris-o despre piesa „Și liniștea are puls” chiar pe site-ul regizorului Horia Suru. Am descoperit-o absolut întâmplător, căutam ceva despre Sf . Gheorghe și viața culturală de acolo și zbang, mi-a sărit în față deși e scrisă pe undeva prin aprilie, doar acum am dat de preluarea ei.

Asta a fost o mega surpriză. Nu-l cunosc pe Horia Suru, nu i-am văzut decât o piesă, aceea, nu i-am scris personal. En fin, ideea e că se întâmplă lucuri mereu chiar dacă nu știm de ele.

A doua chestie din accesul de lipsă de modestie, este că întâlnirea mea cu Annelou van Egmond, VP ALDE Europa, de la Sinaia de la „Scoala Femeilor Politician USR” pe care am descris-o în „Mic-dejun” a apărut și în Brașov Metropolitan  sub alt titlu.

Bun, ce vreau eu să spun în final? Ce o să repet la nesfârșit? Mulțumesc celor care citesc ce scriu eu nevrotic, trist în mare și permanent inconstant și celor care publică ce scriu eu. Fără voi, eu nu aș continua!

 

Pădurea spânzuraților

La Teatrul Național București ultima dată am fost în iulie la Congresul USR, deci nu la o piesă. Dimineața asta am reușit să ajung să văd „Pădurea Spânzuraților” de Afrim. Azi-dimineață, am scris corect, la matineu. Pentru că deși am încercat să iau bilete din timp și am reușit până la urmă, singurele pe care le-am găsit au fost niște bilete ieftine și doar la reprezentația de dimineață

Ultima piesă de Radu Afrim pe care am văut-o a fost la Sf. Gheorghe Despre oameni și cartofi . A fost dură, m-a mișcat tare, îmi amintesc fără să parcurg acum textul acela, ce am scris atunci, în primăvară. Așadar Afrim mi-era cunoscut, pe Marius Manole l-am văzut în Richard al III lea de Andrei Șerban tot în primăvară la Bulandra iar pe Alexandru Potocean îl știam din Portretul Luptătorului la Tinerețe povestea romanțată despre Ogoranu și Rezistența din Munți. Iar pe Ada Galeș o  știam de pe scena brașoveană și pentru scandalul cu Primăria Brașov. Cartea am citit-o și eu ca orice adolescent pentru BAC. Nici nu mai știu dacă m-a atins foarte tare atunci, însă bănuiesc că nu. Citeam enorm în perioada aia însă lipsită de disciplină, mult și prost și alandala, tot ce îmi cădea în mână, fără structură și fără să știu să apreciez romane ca „Ion” sau „Pădurea Spânzuraților”.

De văzut piesa era un „must” au văzut-o câteva prietene și au fost touche iar felul în care mi s-a spus „trebuie să vezi piesa asta!” m-a convins să fac drumul ăsta la București, însă nu a fost deloc o povară, din contră.

Timp de 3h.30 (cu pauză) am fost în transă. Pentru că deși au trecut mai mult de 6h de când s-a terminat piesa și eu scriu rândurile astea în tren, deși între timp am mâncat, băut și m-am plimbat prin Cișmigiu, deși am mai trecut printr-un mic șoculeț, deoarece am reușit să pierd un alt tren, tot nu mi-am revenit după piesa asta care mi s-a părut genial pusă-n scenă.

Nu poate fi povestită ca un comentariu literar de clasa a XI a la care se și face referire la începutul piesei. Nu seamănă nici cu filmul și e un fel unic de a privi cartea. Pot spune ce mi-a rămas mie în minte și ce o să – mi rămână veșnic ținînd cont de cum mi-e memoria. Apostol Bologa locotonent în armata Austro – Ungară este anunțat că divizia lui trebuie să lupte în Ardeal ( suntem în 1918 în piesă ) și el spune că nu se poate „Frații nu luptă contra fraților lor!”. / ” Ba da, luptă!” i se răspunde iar pe ecranul gigantic de pe fundalul scenei rulează scene de la 10 august.

Ochii mi s-au umplut de lacrimi, mi s-a strâns inima, mi s-au înecat niște șoapte în gât. Oare ce am fi noi fără rezistenta aceea din stradă, ce aș fi fost eu fără experiența aceea? Când mi-a fost mai teamă ca atunci pentru viața multor prieteni de-ai mei…?

Înainte de asta un zgomot asurzitor pe fundal m-a uimit pentru că drujbele tăiau pădurea. Felul în care pădurea era tăiată nu a fost nicicând mai trist ca azi la o lună de la „Marșul pentru Păduri” și la ani de zile de la începutul jafului continuu al unor mâini criminale din aurul verde. Chestiune de civism? De naționalism? Nu. Doar de constatare tragică a unor adevăruri dure despre țară.

Piesa a avut premiera în anul Centenarului. Cred că s-a vrut o întrebare despre felul în care ne-am schimbat noi ca oameni, despre e(in)voluție. Suntem mai cinici acum, când știm mai multe? Cred că da, pentru că altfel nu-mi explic cruzimea cu care unii semeni spânzură câini în păduri, imagini pe care Afrim le folosește iar pentru a arăta cum am înțeles noi ca popor „civilizația”.

Piesa e răscolitoare. Felul în care cântă Lenuța și Teodora Purja cântece vechi românești în grai ardelenesc face pielea de găină fără efort. Nu poți sta impasibil la versuri doinite care plâng feciorii plecați la oaste. „Noi nu am vrut să fin eroi, noi nu am vrut să mergem la război!” e o altă replică ce mi-a rămas în minte pentru că în curând se face vremea să comemorăm alți români, imediat…

Încerc să-mi dau seama ce durea mai tare, orice dialog pe care îl avea Apostol cu Conștiința lui? Felul în care îl iubea mama și îi scria” carte”? Spitalul de campanie, prietenia dintre Apostol și Varga, care a fost și ea pusă la încercare?

Toate astea dar mai mult lupta lui Apostol să – l găsească pe Dumnezeul copilăriei, acel chip de Iisus al lui Leonardo da Vinci care apare peste toată scena când aflat pe marginea prăpastiei, Apostol se plimbă printre tineri contemporani care stau cu ochii în telefon și viața se consumă la fel de zbuciumată pe lângă ei sau prin ei sau prin telefoanele lor.

„Iubirea nu a ucis pe nimeni niciodată, doar oamenii ucid în numele ei” îi spune Bologa lui Gross. Asta după ce se îndrăgostește de Ilona și iese din logodna cu Marta pe care nu o iubea. Ilona care îi spune printre gratii „iubirea trăiește veșnic, fără început și fără sfârșit. Prin iubire cunoști pe Dumnezeu și te înălți până la ceruri”….

Pot eu să zic diferit? Că am mai iubit și eu în viață și mulțumesc lui Dumnezeu că iubesc și acum.

Piesa e grea, e lungă și e construită fantastic de imaginativ. Jocurile de lumini și umbre, reflectoarele, muzica, fumul, augmentează toate senzațiile. Am ieșit de la piesă stoarsă, frântă. Am fumat o țigără repede, să mă recompun. Dar asta face Afrim din om. Caută în colțurile Conștiinței fiecăruia de la timiditatea unui sărut al unui bărbat reținut la taina Nopții de Înviere, de la importanța pe care o acordăm unei funcții de general la ce anume înseamnă meseria de gropar sau de tâmplar. Vitejia în ce se mai măsoară? Mai ești dezertor dacă fugi din armată pentru că nu vrei să tragi în frații tăi români? Unde sunt liniile? De ce nu e totul simplu și mai ales nu-i așa că nu e totul doar alb sau doar negru?

Am plecat deja de o oră din București, mă bucur că operatorul ăsta privat cu care călătoresc mi-a pus și masă și priză la dispoziție pentru a putea scrie. Idee n-am dacă textul mi-e logic și leagă lucrurile fix cum le voiam eu. E un monument de piesă acesta și se joacă tare bine. Costumele, dansurile, felul în care se mișcă actorii sunt spectacole consistente separat de întregul piesei. Aproape toți actorii mi-au plăcut, cel mai mult însă, culmea Ciprian Nicula ( Ordonanța Petre – pentru că umorul lui însenina scena) și Natalia Călin ( mama lui Apostol Bologa – pentru că atâta căldură și entuziasm eu nu am mai simțit ).

În încheiere reiterez ceva ce cu riscul de a deveni enervant voi scrie. Arta, teatrul, cultura, rămân redute ale rezistenței permanente în fața abuzurilor societății și a anumitor politicieni. Trebuie apărată de cât mai mulți dintre noi. Mergeți la piesa asta, toți suntem datori cu oglindiri sufletești indiferent de laicitatea vieții noastre efemere.

Mic-dejun

Eu stăteam liniștită la masa din restaurant, la mic- dejun și citeam presa. Pentru că întârziasem stăteam la o masă care nu era rezervată grupului, ci la una oarecare. Încercam să-mi beau sucul de mere și cafeaua neîndulcită cumva departe de zumzetul din hotel.

În fața mea cere permisiunea să se așeze  o doamnă în jur de 55 de ani „Good morning, may I?” …. desigur, că doar ce să zic? You may not, du-te și lasă-mă că mă doare stomacul și de fapt toată lumea (mai puțin doctorii că pe ei nu i-am întrebat) spun că de fapt e fierea?

Nu eram chiar anti-socială, deci nu mă durea prea tare, doamna din fața mea părea chiar mai suferindă decât mine, așa că eu suflet milos și nevorbit mă apuc să o întreb ce-i cu ea, se simte bine, ce caută în România, ce e mama ei, ce e tatăl ei, e măritată, etc,  întrebările clasice pe care le pui oricărui străin întâlnit. Evident că nu am întrebat-o asta ci doar primele trei lucruri.

După ce ne-am plâns amândouă de stările noastre de sănătate – la ea cauzată de o pizza mâncată în Otopeni cu o seară înainte la mine cauzată de nu se știe ce – că nici nu întreb vreun doctor, după ce ne-am plâns de starea drumurilor ( ea, făcuse 5 ore de la Otopeni la Sinaia cu o seară înainte ) și eu de starea CFR-ului ( făcusem o oră și câteva minute de la Brașov la Sinaia cu o seară înainte ) și după ce am zis că vai ce hotel frumos și ce mâncare bună (ambele eram de acord, doar că din auzite despre partea cu mâncarea că la noi nu intra neam, dar așa zicea toată lumea, deci trebuia să fie real) am conversat și noi despre chestiile importante pentru orice femeie : politică, apărare – NATO și Trump, presă inclusiv Charlie Hebdo, management de campanie electorală, călătorii și chestia la care stau eu cel mai prost – diplomația. Îi spuneam că am diplomația unui topor și râzînd îmi spunea că nu mă poate contrazice foarte tare, era vizibil și după 15 minute petrecute împreună.

Am încheiat și noi micul dejun, adică ceaiurile, cafelele, sucurile și apele, yeeey și noh, acum friends povesteam de viitor și ziceam că vreau neapărat să merg în Grecia, curând, la Atena ( între timp mi-am luat și bilete de avion thanks God for Cyber Monday când biletul de avion este mai ieftin decât selectarea locului preferat în avion ) că am o datorie pentru Grecia. I-am făcut o evaluare negativă pe care sunt datoare să o depășesc și ea îmi explica diferența între statuile care mai sunt la Acropole niște copii  evident și tot ce e real și expus la British Museum în Londra.  M-am uitat și eu la ceas și m-am scuzat, aveam un curs la care trebuia să particip, ea la fel. Am realizat că e același, doar că eu eram cursantă și ea speaker. Pe lângă asta mai era și Vicepreședinte ALDE Europa, purtătoare de cuvânt a primarului din Haga, deținea și manageria o firmă de consultanță și  era mare pasionată de călătorii – ca mine,  femeia din fața mea era olandeză și locuia în Franța, era AnneLou van Egmond,

De ce am descris eu întâmplarea asta? Dintr-un motiv foarte simplu același pentru care discutam acum două zile cu o prietenă psiholog despre punctul de inflexiune în politica românească și de ce avem nevoie de altfel de politicieni și care este „felul” ăsta de care avem nevoie. De abia după 45 de minute, femeia din fața mea mi-a zis cine e, până atunci a fost un om simplu din popor care suferea de pe urma unei pizza care îî căzuse prost. Avem nevoie de politicieni care sunt oameni normali, care pot discuta normal cu orice om, care se îmbracă normal, care au însă un nivel de educație diferit, care au spirit critic, dar care au cultură generală, politică și expertiză în domeniile în care profesează. Și care sunt empatici în același timp, pentru că asta lipsește mult politicienilor actuali, empatia, umanitatea. Iar fără ele, continuăm în bucla asta în care ne zbatem de 30 de ani.