Uncategorized

Dezbatere despre bugetarea participativă

Am mai scris acum o lună aproximativ despre faptul că în sfârșit, Primăria Brașov a decis implementarea procesului de Bugetare Participativă în Brașov după ce ani de zile, colegul meu, deputatul Tudor Benga a avut foarte multe intervenții în acest sens.

Am scris și despre faptul că întreg procesul este șubred și criteriile de eligibilitate nu sunt foarte clare, despre faptul că nu este promovat deloc acest proces, de aceea cetățenii au propus foarte puține proiecte până în acest moment, deoarece nu știu ce și cum pot face.

BPjpg

Din cauza și datorita celor de mai sus, am decis să organizăm noi o dezbatere publică despre Bugetarea Participativă unde așteptăm cât mai mulți brașoveni, pentru a discuta despre cum putem modela viitorul urbei noastre.

Un parc nou, garduri vii între trotuare și străzi în cartierul tău, piste și parcări pentru biciclete, treceri de pietoni iluminate, un teren de sport multifuncțional, un perete pentru graffiti, un “civic hub”, reamenajarea unei zone din oraș, un sistem mobil de monitorizare a calității aerului, colectare selectivă în școli? Sunt doar câteva idei care ar putea fi implementate prin mecanismul de Bugetare Participativă.

Aveți o idee pentru comunitate care ar putea fi realizată cu max. 100.000 EUR? Haideți la dezbaterea care va avea loc vineri, 31 ianuarie la ora 18.00 în sala Europa III a hotelului Aro Palace să dicutăm despre cum putem face ca proiectul tău să devină realitate și să creștem calitatea vieții brașovenilor. Alături de noi vor fi colegi din USR, activiști civici, oengiști și sperăm că și Primăria, pentru că este actor principal în întregul proces.

Detalii despre eveniment găsiți în link-ul de mai jos, ne vedem vineri seară.

https://www.facebook.com/events/177155300316312/

Standard
Uncategorized

Reconfigurări

Bun, sunt de câteva zile în Atena și mai stau o zi. Scriu rândurile acestea de undeva de pe lângă piața Sytagma după ce am văzut schimbarea Gărzii Evzoni, sunt leșinată de oboseală și mă bucur de o terasă încălzită cu vedere la Acropole.

În Atena am vrut să vin de când eram copil și prin clasa a treia am citit „Legendele Olimpului” evident fascinată. Adultă fiind când am urcat Acropole nu mă gândeam la zeița Atena ci la câți oameni or fi murit la construcția Parthenonului sau câți au dezbătut principiile democrației în Agora de dedesubt.

Sus, desigur, am fost fericită. Fericire de aceea pură, de vis împlinit în 21 ianuarie 2020 când la ora 11.11 a. m. am trecut prin poarta templului Atenei Nike, am văzut Cariatidele și Parthenonul.

Zilele acestea pline de soare și plimbări, de un alfabet necunoscut și o limbă străină tare, au fost calde. Au reconfigurat un pic ideile mele despre Grecia dar nu îndeajuns încât să mă facă să revin. Este o țară care nu e pe gustul meu, poate pentru că prima experiență a fost aproape total nefericită sau poate pentru că efectiv nu rezonez eu cu multe lucruri.

Recomand Atena pentru a vedea monumentele, care sunt toate pe o suprafață foarte restrânsă, cartierul Plaka loc de găsit cazare, e bună o fugă până-n Pireu pentru a clăti ochii cu marea Egee în niște golfuri superbe pline de ambarcațiuni. Nu recomand taxiurile și tocurile, e plin de marmură sau piatră șlefuită pe care foarte ușor se poate aluneca.

Închei scurta mea descriere incomplet ă cu gândul clar că visele se împlinesc dacă sunt urmate și se depun eforturi în direcția împlinirii lor. Într-o biserică mică mică, cea mai mică în care am intrat vreodată, deasupra căreia s-a construit un hotel de 5 stele, Electra Metropolis, mă gândeam la asta. Și la faptul că am pentru ce mulțumi.

Standard
Uncategorized

Deus ex Machina

Cam 15 grade sunt, este un soare plăcut, nesperat totuși pentru ianuarie. Stau pe o bancă de marmură în cel mai vechi teatru din lume și privesc către scenă care în acel teatru se numea Orchestra.

„Deus ex Machina” a fost creat în teatrul ăsta prima oară. La fel, aici prima oară s-au jucat Sofocle, Euripide, Aristofan și Eschil.

Sunt în mood de vacanță, de-a dreptul fericită pe Colinele de la poalele lu’ Acropole, până sus, o să mă gândesc când mi-am dorit eu prima dată să ajung la templul Atenei, cât mi-a luat, ce am învățat pe drumul către ea despre democrație și dezbatere, despre viață.

În Teatrul lui Dionysos, că acolo sunt, mă bucur de un mare spectacol dat doar de niște pietre care au văzut cât nu pot eu citi vreodată în viața asta. E frumos.

Standard
Uncategorized

Espejo de mi corazon

Pe drumul către casă, mereu privirea cădea pe amintiri, așa era construită viața asta.

Toate cărămizile vieții erau trăiri care au scurs vlagă multă din orice faptă care a avut urmări și din orice gest care nu a avut decât intenție de îndeplinire.

În aeroportul acela foarte fain, super modern, în care cred că puteam linge de pe jos fără teama de a ne îmbolnăvi, ți-am spus că nu e asta o simplă escală între avioane, este o escală între cum ne raportăm noi la inimile noastre și la autenticitatea sentimentelor. Către ce mergeam? Către ce zburam?

Aveai așa o privire de pacă voiai să-ți pierzi sufletul. Să-l dai la schimb cu o liniște mult prea dorită și deloc găsită. Dar nu mergea un târg cu Dumnezeu pe fusul ăla orar și Diavolul părea că nu e nici el interesat de trocuri, era destulă vărsare de sânge în zonă, astfel încât un simplu suflet (chiar pur și drept) să nu pară ofertant atunci.

Ți-am arătat un cuplu de nordici ca decupați dintr-o revistă care dormeau candid pe niște bagaje tocite prin gări și aeroporturi, locurile alea în care săruturile și lacrimile sunt mereu cele mai sincere. Ai zâmbit un pic și te-ai întors la căștile din care se auzea ceva cu corazon și oglindă și Dumnezeu.

M-am întors și eu la filosofia mea lăuntrică, la un loc sigur în care mă simțeam bine în blugii rupți de noi, cu gândul la vară autentică românească, la acasă și la cum pot oare scrie toate astea fix așa cum au fost în fix două minute din viața asta care nu e scară ci spirală.

*”Espejo de mi corazon” este un vers dintr-un celebru bolero interpretat de Luis Miguel și înseamnă „oglinda inimii mele”.

Standard
Uncategorized

Frânturi de an

Am ales pentru acest top în care nu există reguli, câteva frânturi de an pe care nu le voi uita cu siguranţă. Nu am o ordine prestabilită pentru că nu pot compara emoţii, însă încerc să scriu despre o parte din acele lucruri care m-au marcat şi care adaugă în dezlânarea vieţii nişte ancore.

Am voluntariat foarte mult în 2019, social şi politic. Social la Fundaţia Bucuria Darului, unde încerc să mă adun mereu şi reuşesc de fiecare dată. De la cel mai simplu lucru care poate fi făcut – redirecţionarea a 2% din impozitul pe profit -, la unele dintre cele mai complicate la nivel personal – realizarea faptului că mulţi oameni nu au acoperiş deasupra capului sau că mulţi copii care sunt instituţionalizaţi şi părăsesc sistemul la 18 ani, sunt lăsaţi practic pe stradă. Deşi la Fundaţie în general fac muncă de birou, nu resping sarcini cum ar fi să strâng masă după ce au mâncat asistaţii sau să dau cu mopul. Acolo orice ajutor e binevenit şi nimic nu pare prea complicat, în afara muncii lăuntrice.

Politic a fost altă discuţie. Anul Nou m-a prins în echipa unei sfârleze de fată, care în urma alegerilor interne din USR se afla pe locul 5 în cursa pentru europarlamentare. Alături de ea şi de 3 băieţi faini am voluntariat pe partea de comunicare iar apoi în campania electorală externă am extins voluntariatul la partea de organizare a campaniei, a evenimentelor. A fost fain, am făcut de toate: de la lipit afişe electorale, la împărţit flyere. Dar am şi mâncat ciocolată epuizate în maşină după un week-end ca un iureş după primul miting electoral sau ne-am plimbat pe faleza din Constanţa în martie. Rezultatul din mai 2019, chiar dacă nu a dus-o la Bruxelles pe ea, pe noi ne-a întărit, ne-a sudat ca echipă, am legat prietenii, ceea ce în politică am înţeles că se întâmplă rar.

Tot politic am organizat cu cei de care spuneam mai sus şi cu alţii o dezbatere publică în oraşul meu (Braşov) despre lipsa de utilitate a construirii unei parcări sub Parcul Central. Dezbaterea a fost un succes pentru că s-a oglindit inclusiv în presă neprietenă partidului din care fac parte, a avut nişte super invitaţi iar în premieră pentru o dezbatere publică neorganizată de Primărie, am avut parte de prezenţa reprezentanţilor Primăriei. A fost un succes, pentru că a deschis nişte drumuri în mentalitatea civică a braşovenilor.

Apoi m-am bucurat mult când unul dintre politicienii pe care îi admir foarte mult a reuşit să intre în Biroul Naţional al USR în urma campaniei electorale din care am făcut şi eu parte, ca o mică rotiţă într-un angrenaj imens. El promovează transparenţa şi un fel diferit de a face politică, iar asta nu e decât de apreciat.

La alt nivel, la cel cultural-artistic, am fost de-a dreptul fericită uneori. Când am văzut picturile lui Caravaggio în Messina şi clarobscurul acela magnific, mi-am dat seama că lupta lui a fost necontenită. Nu ştiu dacă la final a ieşit înfrânt sau învingător, însă ştiu că a fost genial, asta deşi eu sunt o neofită în ceea ce priveşte pictură, dar poate că şi asta duce la fericirea mea autentică.

În 2019 am văzut nişte spectacole magice; Despre oameni şi cartofi sau Pădurea spânzuraţilor de Afrim şi nişte filme sensibile tare: JokerOnce Upon a Time in… Hollywood sau The Two Popes. Cea mai mişto carte pe care mi-am plimbat gândurile şi ochii a fost Laur de Evgheni Vodolazkin iar una dintre piesele mele favorite din 2019 se numeşte Fiere se regăseşte pe albumul Pământ al unei trupe unde soţul sfârlezei din paragraful despre politică este vocalist, Flesh Rodeo. De asemenea a fost anul în care texte ale mele au fost publicate şi în alte locuri în afara blogului, ceea ce nici nu ştiu ce a însemnat de fapt. Un vânt din pupă, cred.

Am avut parte de întâlniri şi discuţii incredibile cu nişte oameni pe care îi admiram de departe iar viaţa mi i-a scos în cale, am simţit gustul de abandon al unui sărut şi încheierea unei epoci, am fost încântată când nepotul meu născut în altă ţară a făcut splash-splash într-o baltă în Cişmigiu şi eu am filmat scena care mă înduioşează de fiecare dată când o revăd.

Am simţit premizele unor noi începuturi când am văzut o poză în care zâmbeam cu toţi dinţii sau când am primit cea mai duioasă replică pe Whatsapp când efectiv nu mă aşteptam de la cel mai complicat bărbat în viaţă. Am plâns un pic şi am râs isteric de multe ori, am făcut economii şi mii de poze, am scris texte de toate felurile, unele cu furie maximă, altele cu multă tandreţe. Am dansat excelent într-o noapte, m-am certat cu aplomb, am mâncat într-un restaurant nemaipomenit pe malul unei mări cu mama mea şi soţul ei, am descoperit dinozaurii cu sora mea. Am conştientizat că nimic nu e veşnic, că e treabă serioasă să ai un bebeluş când cea mai bună prietenă a mea a născut, sau că prietenii mei toţi sunt minunaţi, cei vechi sau cei noi, că dragostea nu e niciodată la fel şi vine când nu te aştepţi. Că nu o poţi controla, chiar dacă vrei, că e singurul motor care învârte lumea şi că m-a făcut să vreau să fiu mai bună şi a tocit muchii de caracter în timp ce le-a ascuţit pe altele.

Pot spune că nimic nu e aşa cum ar fi trebuit să fie, însă totul e aşa cum e şi poate că nu e rău, e doar diferit. A fost un an plin şi nu foarte uşor, a însemnat clar nişte puncte, nişte virgule, însă cel mai mult a însemnat aliniate noi.

(Braşov, 30 decembrie 2019)

* Text scris la invitația lui Răzvan și apărut azi pe LiterNet.

Standard
Uncategorized

3 filme

Într- o ordine aleatorie în multe seri diferite din anul trecut și anul ăsta, am văzut mai multe filme, dar o să mă opresc asupra următoarelor. Cu recomandare clară de vizionare.

„Alice T.” E un film românesc din 2018 care m-a enervat de la primele cadre până la ultimele, dar tot îl recomand pentru că nu e un film lejer. M-a cam speriat să fiu total sinceră pentru că este despre incapacitatea și vulnerabilitatea părinților în fața copiilor adoptați. Alice e adoptată de o femeie care și-a dorit mult copii, desigur și care bănuiesc că atunci când a primit-o pe Alice a fost orbită de maternitate și a lăsat educația în plan secund, oferind doar iubire. Ceea ce până la un punct nu a fost rău, nu știm de ce e Alice atât de rea, manipulatoare și agresivă, sau eu nu am prea reușit să înțeleg. O sarcină nedorită a eroinei m-a dus cu gândul la „4,3,2” și felul în care s-a schimbat modalitatea de a scăpa de ea. De la un avort clandestin făcut de „dl Bebe” la pastile pentru eliminarea fătului, luate de pe internet. Cu tot cu sfaturi și încurajări de pe forumuri. Am observat și faptul că la fel ca în celălalt film, tatăl copilului lipsește cu desăvârșire. Ca și cum ai face un copil singură iar trecerea printr-un avort trebuie să o faci tot de una singură. Cred că filmul este în primul rând despre lipsa educației. De toate felurile. Mă îngrijorează școala și felul în care se raportează la copilul cu probleme Alice. Văd o școală rigidă, poate în realitate e diferită, însă nu cred,  școala rămâne unul dintre modurile cele mai ușoare de aplatizare a personalităților diferite și găsește doar transferul la altă școală o modalitate de rezolvare a agresivității adolescentei. Nu contează cum se termină filmul, cert este că nu prea ai cum s-o iubești pe Alice T. Poți doar să te rogi să nu ai copii ca ea.

„The Irishman” OMG, l-am văzut și eu pentru că era un must, deja îl văzuse toată lumea și a scris toată lumea despre el. Eu nu voi scrie mult, îl recomand doar penru că în prim-plan este vorba despre Robert de Niro care joacă rolul lui Frank Sheeran un personaj foarte controversat în timpul lui, cu implicare directă în asasinarea lui Jimmy Hoffa. Atât. În rest? Mie nu mi s-a părut că rețeta asta cu mafioții care sunt ei tari și mari ține la public ca în „Nașul” sau alte fime de gen. Pe lângă asta, felul în care un octogenar joacă prin nu știu ce procedee tehnice de întinerire un bărbat la 30 de ani e total lipsită de naturalețe. Un om în vârstă nu se mai mișcă la fel ca un tânăr, știu, știu e un truism dar efectiv nu am înțeles de ce a fost nevoie de folosirea acelorași actori pentru a juca personajele la tinerețe. Joe Pesci și Al Pacino la fel, tot fără succes. Nu aveam niciun fel de așteptare de la film de aceea nu am fost dezamăgită, doar că nu mi-a plăcut nespus de mult. Am văzut multele critici pozitive depsre film și punctajul acordat pe toate site-urile de gen și mi s-a părut nedprept acordat. Adică eu cred că nu pentru filmul ăsta a fost acordat punctaj maxim ci pentru întreaga carierăa actorilor sau pentru prestația din „Nașul”. Iar punctajul a fost acordat de cei care la vremea respectivă au fost nedrepți cu filmul iar acum și-au plătit datoriile morale. Filmul lansat pe Netflix ca și Rome, trasează clar viitorul cinematografiei, dar despre asta o să scriu eu în altă seară. Filmul este extrem de lung, deci luați-vă multe chipsuri și popcorn sau dacă îl vedeți acasă, țineți telecomanda aproape pentru a-l întrerupe de minim 5x. 

„The two Popes”, am mai scris un rând despre el chiar în seara în care l-am văzut. Însuficient însă. Filmul merită a fi văzut și de atei și de habotnici, de catolici și mai ales de ortodocși pentru că avem feluri diferite de a ne raporta la teologie. Anthony Hopkins și Jonathan Pryce joacă fain tare. FIlmul este sensibil și are niște cadre poetice aproape. Dialogul dintre cei doi Papi este plin de miez dar și de savoare, de umor și crează o istorie ușor romanțată a relației dintre cei doi. Doi oameni total diferiți, ca și structură a formei exterioare și a manifestării însă în care fondul se regăsește mereu la răscruci iar răscrucile sunt aceleași ca ale oricărui om. Căutarea permanentă și uneori șovăirea. Pentru că „nu există coincidențe, totul este în grija Domnului”.

Cred că filmele sunt evenimente frumoase în viața cuiva. Mulți ani nu am mers singură la cinema pentru că mă gândeam că dacă nu am cu cine povesti filmul apoi e cvasi-tragic. Mi-am schimbat părerea când am fost plecată în Lux și efectiv nu aveam cu cine merge la cinema și obligată-forțată de împrejurări a trebuit să merg singură. Tragic nu a fost, nici cvasi-tragic, a fost un pic straniu dar nu tare. Filmele le văd în general ca pe întâlniri cu prieteni vechi pe care nu i-am mai văzut de ani și care la o cafea îmi povestesc viața lor. Uneori e plină de bucurie, alteori nu prea, uneori e plină de neprevăzut, alteori e fadă, uneori e fix cum credeam că va fi viața lor, alteori finalul neașteptat al poveștii este fix evenimentul care ne-a adus la cafea. Sunt frumoase filmele, în general. Chiar și cele de neînțeles.

 

Standard
Uncategorized

Biletul

Era o zi foarte ciudată. Era cald și frumos, dar tocmai de aceaa alesesem insula aia pentru ziua mea. Bătusem insula, eram frânți. La piscină era destul de aglomerat, încât nu m-a prea încântat să rămân. Îmi plăcea mai mult priveliștea de pe acoperișul hotelului și piscina de sus, dar acum nu era decât luminată frumos, totuși seara nu era de înotat sub clar de lună.

Toată ziua mă urmărise un sentiment ciudat, de parcă aș fi fost urmărită sau de parcă aș fi putut păși în diverse alte realități. Cel mai pregnant sentimenul acesta l-am simțit în lift când neatentă am coborât la alt etaj decât cel unde trebuia, cu ochii în telefon desigur, iar când mi-am ridicat privirea m-am panicat pentru că nu am recunoscut nimic. Un angajat al hotelului mi-a zis că nu sunt la etajul potrivit, eu nu că nu se poate, eu am apăsat unde trebuie, el uimit și ușor nervos, nu nu e așa, eu însă convinsă că am dreptate eram extrem de contrariată, când am luat iar liftul am crezut că sunt într-un roman de Cortazar sau Murakami. Că odată cu ieșirea din lift la alt etaj se adeverea clar sentimetul meu straniu pe care îl experimentasem întreaga zi. Puteam păși în altă realitate când // dacă apăsam butonul care trebuie la lift, însă coboram la cu totul alt etaj decât unde trebuia?

Am ajuns la etajul nostru, îngrijorată clar de felul în care mă pot urmări lecturile din tinerețe și cum le găsesc eu echivalent în viața mea. În fața ușii de la camera noastră, un plic cu antetul hotelului. Nu se poate, ceva se întâmplă, ce Dumnezeu, cine să-mi scrie mie în Malta? Mă gândeam la fantomele trecutului care nu încetaseră să mă bântuie atunci și care își continuau raidurile obsesive cu intermitențe date de puseuri de personalitate și de lupte interne, însă pe care le pierdeau permanent revenind sub diverse forme în viața mea, chiar dacă nu eram în România.

După o luptă cu mine și cu ideea nebună dacă un praf cu iz de bombă poate fi ascuns într-un plic al unui hotel de tz stele, am decis cu greu să deschid plicul. În plic un mesaj de la Recepție să sun la unul dintre barurile hotelului să cer cu un chelner care ne servise cu 2 seri în urmă. Hmm! Cu două seri în urmă un chelner maltez cu privire de șoim care era un exponent clar al culturii insulare peste care trecuseră mii de neamuri și din care el moștenise tot ce era șmecheresc, mă abordase ușor obraznic. Nu deranjant, însă destul cât să-mi dea o stare între amuzament și suprindere nu neapărat plăcută. Am pus mâna pe telefon și am sunat, am cerut cu chelnerul, a venit la telefon, m-am prezentat, i-am zis de plic. Aaaa, da, voiam să vă întreb dacă vineri ați pierdut 20 de euro, pentru că am găsit 20 de euro sub masa unde ați stat dvs. M-a bușit râsul, 20 de euro? Nu. Dar stați să întreb pentru că nu eu am plătit nota. Auzi dragă, ai pierdut tu 20 de euro vineri seară? 20? Nu 50? Întreb și eu amuzată, 20 nu 50? 20 domnișoară, nu 50. Nu, nu am pierdut eu, zi-i să-i păstreze. Nu, nu i-am pierdut noi, cred că îi puteți păstra. Aaaa, nunu, o să caut proprietarul banilor. Succes! Am lăsat receptorul jos, m-am gândit și eu că totuși seara a fost mult prea ciudată chiar și pentru standardele mele, că insula era mișto tare și că nu ar trebui să mai citesc Cortzar și Murakami. Cel puțin o perioadă.

Am dat de biletul acela pe care l-am primit de la Recepție acum pentru că am căutat ceva într-un troller verde care mă însoțește de ani de zile și care e un pic obosit de numărul aeroporturilor văzute. L-am și aruncat cu ocazia asta. Biletul. Toate călătoriile mele sunt prilej de fel de fel de întâmplări și întâlniri, de fel de fel de experiențe, unele de-a dreptul tâmpite, cum a fost asta. E posibil să nu pară extrem de stranie istoria de mai sus, însă pentru mine în ziua aceea a fost. Mirosea a alge și a mare, era cald tare deși noiembrie, lumina era foarte clară. Totul arăta ca și cum ar fi fost poleit cu miere, însă vântul nebun care bătea în Mediterană augmenta fel de fel de trăiri. Unele de-a dreptul neobișnuite.

Standard
Uncategorized

Mais, ou sont les neiges d antant?

De fapt poemul lui Francois Villon nu prea era despre zăpadă.

Azi când m-am trezit, ningea. În sfârșit părea că ninge mai cu spor, nu doar așa, fără vlagă.

De la începutul anului două știri fac înconjurul lumii și îngrijorează major. Iminența unui război în Iran și incendiile din Australia. Ambele ne afectează indirect sau ne vor afecta direct în viitor. Pentru că s-au scris multe texte despre cele două știri nu vreau eu să scriu părerea mea neavizată nici despre SUA și nici despre climă. Cred însă că ambele ar trebui să aducă minim niște momente de reflexie la nivel de individ, de societate, de națiune. Iar după asta niște hotărâri în ceea ce privește grija față de mediu pentru că asta e mai simplu de făcut de fiecare dintre noi și atenția cu care ne votăm conducătorii,  până la urmă sunt doar chestii de bun-simț. Iar dacă acestea ar fi făcute diferit, cu simț de răspundere, sigur situația ar fi alta acum.

 

Standard
Uncategorized

Posibilitatea de a cheltui banii noștri

Bun, urmează o postare socio-politică pentru că în orașul meu se întâmplă lucruri și e bine ca ele să fie cât mai cunoscute.

Cu vreo 3 ani în urmă într-o ședință de Consiliu Local a Municipiului Brașov, se vorbea prima oară despre bugetarea participativă și despre posibilitatea ca cetățenii să-și exprime părerea despre ce ar trebui făcut cu banii noștri, ai contribuabililor, pentru a crește calitatea vieții în urbe. Cei care aduceau în atenția autorităților și cetățenilor acest lucru pentru prima oară la Brașov erau Tudor Benga și Naomi Reniuț Ursoiu .

La sfârșitul lui 2019, pentru că 2020 este an electoral și va fi ca în „Război și Pace” , George Scripcaru, actualul primar al Brașovului s-a decis să aprobe proiectul și fără să acorde creditul ideii celor care au avut-o inițial să dea brașovenilor posibilitatea să înceapă să propună proiecte.

Între timp PNL-ul a zis că e ideea lor, nevermind, irelevant, imprtant este că se face, că se comunică pe subiect, că lucrurile merg într-o direcție bună.

Ok, ce înseamnă practic bugetarea asta participativă și de ce este ea importantă pentru noi? Înseamnă că Primăria alocă o parte din buget cetățenilor care vin cu idei de îmbunătățire a urbei și care prezintă în scris proiecte care sunt discutate în comunitate și pe care apoi comunitatea le votează pentru a fi implementate în diferite zone din oraș. Suma maximă în care se poate încadra un proiect este de 100 000 euro, brașovenii au mai multe domenii unde pot participa cu proiecte și anume: mobilitatea, accesabilitate și siguranța cetățenilor, amenajarea spațiilor verzi și a locurilor de joacă, amenajare spații publice, infrastructura culturală, infrastructura educațională, infrastructura de sănătate, infrastructura sanitară, infrastructura sportivă, digitalizarea. Toate detaliile le regăsiți pe site-ul acesta. Este un site al Primăriei, unde puteți aplica cu diferite proiecte in domeniile mai sus menționate. Nu e deloc dificil, eu personal lucrez la două proiecte pentru cartierul în care locuiesc.

Ce face Primăria efectiv? Adună idei și face head-hunting în rândul celor care au idei bune. Apoi probabil alocă banii pe niște proiecte pe care tot ei le consideră optime, deoarece marea problemă a felului în care este construită această platformă este faptul că în „finală” să spun așa, ajung tot ceea ce aleg niște „profesioniști” din Primărie. Nu toate proiectele sunt lansate în dezbatere publică, ceea ce mi se pare cel mai mare minus al proiectului momentan. Asta pentru a fi hateritză cu privire la Primărie și felul lor de a face politici publice / cetățenești.

Acum, cu toate că acest proiect este amputat de Primărie și împachetat într-un staniol care este plin de găuri, eu vă invit să depuneți proiecte. Este un exercițiu bun pentru orice brașovean iar eu sunt convinsă că sunt mulți cei care au văzut în țări străine sau în alte orașe din România lucruri bune la nivel de administrație publică locală care pot fi implementate și aici. Nu trebuie să inventăm roata, trebuie doar să punem roata la căruța noastră.

Ideea a fost bună, implemenatrea a venit foarte greu, popularizarea ei este minimă din păcate, de aceea am și scris despre asta, modalități de optimizare sunt nenumărate. Este un alt pas în dezvoltarea orașului, de aceea vă rog să nu ignorați subiectul. Un cetățean informat și implicat este un asset deosebit pentru urbea lui. Succes la scrierea proiectelor!

Standard
Uncategorized

Liste

M-a amuzat undeva la finele anului trecut o întrebare a celor de la Lugera pe Fb, ceva cu ce listă de rezoluții avem și dacă e gata. M-a amuzat și răspunsul meu, pentru că era funny, așa cum au considerat și cei de la Lugera și cei care mi-au dat „hahahhaha” la comentariu. Eu am scris ceva de genul, am o listă ca a Aryiei. Glumeam, desigur.

În ceea ce privește listele, am încercat doar într-un an, la final am observat că nu a ieșit deloc cum am scris eu acolo, așă că am renunțat la niște obiective d-astea de umplut liste, pentru că nu mă ajută cu nimic. În general imaginativul meu bate orice, așadar nu am nevoie de scenarii în a-l defini. Așa că, dacă aveți rezoluții, liste, obiect(iv)e de atins, vă ajut eu acum să le ștergeți.

Tot ceea ce înseamnă „de la anul” sau „de luni încolo” e doar lașitatea unor decizii care probabil ar fi trebuit luate de anul trecut sau de lunea trecută ( să nu mai fumez, să nu mai mănânc gras, să nu mă joc atâta pe PS ) pentru că în general deciziile astea sunt legate de sănătate. Iar noi suntem deficitari la a avea grijă de noi. Mâncăm mult și prost în general, sau dacă nu bem mult și prost, sau ambele. Lucruri care ar trebui să fie normale, cum sunt mersul la dentist sau psiholog, sunt privite cu scepticism sau frică, deși ajută ambele enorm. Eu nu cred că am nevoie de o listă pentru a merge la dentist, cred că nu am nevoie nici de reminder, știu exact când trebuie să-mi fac detartrajul, însă voiam să punctez că dacă treci pe o listă faptul că de luni îți faci abonament la sală e posibil să nu ajungi la sală never, deși dacă te-ai gândit la asta, în mod clar ai mare nevoie să mergi la sală.

Pe lângă categoria asta, este categoria „o să fac ceva nou”. Mulți își doresc să facă ceva nou, foarte puțini reușesc. Eu mă chinui de vreo câțiva ani să mă dau o tură cu parapanta. Nu am reușit. Ba a plouat, ba a bătut vântul, ba nu eram în Brașov când o prietenă s-a dat, ba … ok. Mereu câte ceva m-a împiedicat. Am făcut alte chestii noi, pe care cred că nici nu mi le-am propus, dar viața mi le-a scos în cale iar eu nu le-am refuzat. Nu din categoria sport, asta mi-e aproape necunoscută, însă din alte categorii. So, ceva nou pe o listă de rezoluții e ambiguu și nu știu dacă ține doar de dorință sau de organizare.

” O să renunț la persoanele toxice și la relațiile toxice” asta e așa o mantră care se vede pe toate îndemnurile de reconturare a vieții. E foarte greu de făcut pentru simplul motiv că din păcate există o dependență și în suferință. Asta în cuplu, iar în relațiile de prietenie, bănuiesc că e mai greu de definit, însă în general, toxicitatea nici măcar nu e conștientizată ca fiind toxicitate de la început, ci doar în momentul în care îți consumă timpul, sentimentele, poate banii. Iar renunțarea vine doar când se umplu niște pahare sau se trec niște linii roșii, deci nu știu cum poți scrie pe o listă de rezoluții „vreau să renunț la toxicitate”, adică se poate scrie, însă nu înseamnă doar un-follow pe Facebook unuia dintr-o altă listă care mai nou scrie ceva aiurea ci un fel de a păstra sănătatea și armonia psihică reducînd interacțiunile cu acele persoane și mutînd focusul pe altceva sau altcineva, de preferat pe propia persoană sau pe o pasiune ignorată.

„O să am cel mai reușit concediu” cel mai bine este ca asta să se schimbe în – o să încerc să cunosc cât mai multe locuri și să am experiențe diverse. Eu sunt de-a dreptul uimită când aud „am fost d7x în Grecia” (și nu pentru că eu am fost doar o dată pe o insulă și mi-a fost cea mai nașpa vacanță ever) ci pentru că nu înțeleg de ce ar merge cineva d7x în concediu într-o țară care are același tip de mâncare, aceeași băutură, aceleași obiceiuri. Practic, este aceeași vacanță retrăită d7x care nu a adus plus valoare vieții prin nicio nouă experiență sau dacă a fost o nouă experiență, cu siguranță nu a fost covârșitor deosebită. Știu că Grecia este o destinație ieftină tare și în general apreciată de români, o să merg și eu luna asta dar nu la mare-desigur, însă mă miră lipsa de dorință de descoperire a altor țări dar și mai mult lipsa de dorință de cunoaștere a unei țări. Paragraful ăsta nu vrea să înfiereze preferințe de vacanță în niciun caz, fiecare e liber să facă ce vrea cu banii lui și cu timpul său, eu pot doar să spun că un loc mișto nu trebuie „bifat” de obiective turistice, nu trebuie nici supra-fotografiat și nici tratat doar ca un obiectiv în sine dar nici făcută cărare la el. Viața înseamnă diversite de gastronomie, peisaje, evenimente, oameni. Încercați să cunoașteți cât mai multe culturi. Ok, bugetul nu permite decât Grecia? Încercați Albania sau Ucraina sau Macedonia în jurul lacului Ohrid, sunt mult mai ieftine, sigure iar de Odessa unde am fost în Ucraina pot spune că e faină. Bun, reconsiderați deci și asta pe lista cu rezoluții, cel mai reușit concediu transformat în cea mai tare experiență, de preferat nu într-o țară cunoscută ci undeva în afara zonei de confort.

Mai sunt toate alea : o mașină de nu știu care, o casă de nu știu ce fel, în principiu tot ce înseamnă bunuri materiale. Uitați de ele, dacă nu sunt absolut necesare. Nu aduc atât de mare confort psihic pe cât credeți și nici nu fac altceva în afara încurajării consumerismului de orice tip. Orice lucru material trebuie să atingă în primul rând utilitatea, să răspundă unei nevoi reale și atât. Nimeni nu stă în 5 camere în același timp și nici nu se simte mai puțin singur avînd atâtea camere, la fel cum nimeni nu apasă pedala de accelerație la nu știu ce mașină atât de des încât să merite investiția într-o mașină scumpă sau cu multe herghelii sub capotă. În general pe o listă de dorințe, lucrurile materiale nu vin dintr-o nevoie reală ci din lipsuri din copilărie sau din nevoia de a demonstra. Cui? Cu ce scop? Răspundeți la asta și reorganizați, e sănătos.

Pentru că mă simt foarte bine și nu am făcut nicio listă, pentru că îmi doresc chestii absolut realizabile și mi le doresc permanent, pentru că în general lucrez la ele, chiar dacă uneori în ritm de mișcare browniană, sunt convinsă că ceea ce mi-am propus o să se întâmple. În general așa se întâmplă dacă dimensionezi visele și visurile la realitatea prezentă sau imediată. Cred că listele de orice fel de la orice început nu au legătură cu listele de final, asta începînd cu o banală listă de cumpărături, care aproape niciodată nu e respectată strict. De aceea nu am nici din alea.

An Nou cu bucurii !

 

 

Standard