Uncategorized

Știi? M-am tot gândit …

Că viața e nedreaptă cu oamenii buni.

M-am tot gândit la tine și la nopțile lungi.

Mi-am amintit de multe, de când eram cu tine și fără de tine. Mai ales fără de tine ….

Știi? M-am tot gândit …. Cum te uitai la mine.

Când se topea lumina lunii pe tine.

Cum te uitai la mine, când nu era nimeni atent,

Când nu cânta decât un radio la parter,

Iar noi ne căutam mâinile prin nopțile din prezentul auster.

Știi? M-am tot gândit că nu e de azi sau de ieri,

M-am tot gândit că e infinit mai bine

Să fie așa cum e, să fii tu un om bun și eu să încerc să fiu la fel.

 

 

 

 

Standard
Uncategorized

Toate scenariile

În viitorul sumbru și apocaliptic pe care îl proiectau absolut toate televiziunile de știri, nu mai existau făină și mălai în supermarket, de parcă aș fi copt eu săptămânal să-mi pese sau aș fi învârtit eu zilnic mămăliga, să mă atingă vre-o știre de-asta.

Eram într-o goană teribilă după încă un centimetru de ocupat pe teritoriul inimii tale, pentru că doar asta învățasem să fac mereu, să pun ambasade în teritorii care la început păreau ostile dar care prezentau un mare grad de provocare, un mare risc și dacă se putea să fie ceva complicat de-a dreptul era clar că devenea indubitabil fascinant.

Când toată lumea se ducea să cumpere provizii de fasole boabe, eu cumpăram ojă roșie, observasem că aia îți place și când toată lumea cumpăra ulei, eu cumpăram un ruj asortat pentru că era un soi de magnet căruia îi faceai față cu greu. Te luptai cu tine, era bine …

În absolut niciun scenariu d-ăsta apocaliptic nu plecai. Rămâneai captiv într-o realitate care nu avea legătură cu nimic din ceea ce se vedea cu ochiul liber, ci doar se simțea. Asta deși uneori mai înflorea plecarea, într- un gând în care urcai pe un cal – că așa se proiecta realitatea de SF sau VR sau de simplă schismă psihotic-imatură pe care mi-o imaginam când nu-mi imaginam oameni alergându-se cu topoare pentru saci de făină și mălai.

Numai că tu de fapt stăteai. Doar tu stăteai. Nu alergai. Cred că în fapt nu ai alergat niciodată. După vre-o fată. După vre-un sac de făină sau mălai. Poate în SF-urile și VR-urile tale, alergai și tu după o purtătoare de ruj roșu și // sau de ojă la fel, însă doar acolo pentru că acolo era comod și liber și nici topoare nu existau, pentru că lumea era ideală și permitea ca toate scenariile să fie de fapt racordate la un gând primordial. De armonie. Înainte să existe măcar gândul de a avea provizii de făină și mălai.

Nimic nu se întâmpla de fapt în niciun scenariu.

Eu nu cumpăram nimic, ah, niște cafea, pentru că nu aveam, culmea aveam făină și mălai și griș ( oare pentru ce ? ) și chiar ojă roșie uscată pe sticlă și un ruj râncezit de nefolosit ce era. Iar tu în realitate plecai, pentru că ce aveai să faci aici în lumea asta care de fapt în lipsa oricărui alt scenariu, nu catadicsea decât să se întoarcă la barbarisme și luptă într-o mare amorfă de trupuri cu dorințe autentice de făină și mălai. De asigurare a unui trai. Și atât.

Toate scenariile fragmentau toate realitățile posibile și închipuite, în care nu mai existau cai. În care existau doar plecări mai mult decât posibile, pentru că erau mai mult decât repetate la modul subliniat de permanență. Erau de fapt aceleași și orice sistem plasat în matricea oricărui Creator, ne aducea în același punct în orice realitate în care armonia era totul. Și care de aici lipsea.

Standard
Uncategorized

Isterie

Eu citesc presa cam de când am învățat să citesc, de fapt cred că am învățat să citesc, citind jurnale comuniste. După Revoluție, odată cu deschiderea către Occident a fost wow pentru mine un ziar din altă țară, primul pe care am pus mâna era un Frankfurt Allgemeine Zeitung de la o vecină de la scara C. Nu înțelegeam nimic din el, dar eram fascinată de el, era altceva, mi se părea aurul presei libere.

Odată cu apariția internetului și cu deschiderea uriașă pe care ne-au dat-o deschiderea granițelor și mobilitatea, presa internațională este accesibilă acum tuturor, câți o citesc, însă? Câți pot disemina informațiile pe care le citesc, câți au gândire critică, altă poveste. Poate că acesta este motivul pentru care azi scriu postarea acesta, diferită de postările pe care le scriu de obicei.

Bun, postarea asta de fapt se vrea a fi una responsabilă, pentru că e plin de postări iresponsabile zilele acestea de când virusul Covid -19 – cunoscut drept Coronavirus pare a fi o amenințare la adresa populației României. Deși inclusiv denumirea populară este inexactă, sau prea generală, sunt multe virusuri de tip coronarian, SARS era tot un astfel de virus, MERS la fel. De ce spun asta? Pentru că ieri pe jegul de site money.ro a apărut scris ceva de genul „să înceapă spectacolul, primul caz de Coronavirus în România, în București” o știre falsă, desigur. O știre care produce panică și care destabilizează liniștea și așa precară a românilor, afectați de o instabilitate generală.

De aceea apelul meu este din nou, de a vă lua informațiile din surse sigure, diverse, de a nu vă lăsa afectați de zvonuri și de panică, de o isterie care e posibil să se generalizeze în următoarea perioadă. Urmăriți site-ul Ministerului Afacerilor Externe și al Ministerului Sănătății în primul rând, pentru a vedea dacă virusul se răspândește în România, dacă sunt detectate cazuri, dacă se iau măsuri împotriva lui, dacă autoritățile sunt pregătite, care sunt măsurile care trebuiesc luate urgent în privința combaterii lui, etc.

În primul rând, păstrați-vă mâinile curate, cred că este cel mai bun sfat. Nu fugiți să cumpărați măști la supra-preț, înainte de a vă spăla pe mâini cu apă și săpun din abundență. Nu cearta cu igiena o să țină virusul departe de noi, orice fel de virus. Sunt câteva reguli de bun-simț care trebuiesc urmate în stoparea răspândirii oricărui fel de virus, inclusiv al acestuia.

În al doilea rând, păstrați-vă calmul. Este cel mai important în orice fel de situație cu posibil potențial de pericol. Niciodată o minte calmă nu va face atâtea greșeli cât una alterată de nervi sau isterie nejustificată.

În al treilea rând, păstrați-vă informați. Iar informația nu o luați numai de pe money.ro sau whatever site dubios de știri românești, citiți minim un ziar internațional, face bine și la vocabular și la nivelul informației și mai ales la gândirea critică, deloc apreciată în România dar foarte sănătoasă în general.

Iar în ceea ce privește sănătatea, mai dați totuși si pe la doctor la primle simptome de boală, chiar dacă internetul este super ofertant, nu suplinește anii de facultate de Medicină, rezidențiat, specializare, anii de practică și cazuistica întâlnită. Oricât am fi cu toții deștepți, nu suntem toți doctori. Automedicația în cazurile de boală nu numai că nu ajută, dar poate agrava starea pacientului și poate ajuta la răspândirea oricărei boli.

Să fim sănătoși cu toții, la minte și la trup!

Standard
Uncategorized

Dimineața aceea

Era caldă, frumoasă, atât de plăcută încât durea. O vreme care nu avea de-a face cu vremurile. Debusolantă.

Am ales o rochie fashion din dulap și un ruj roșu, mi-am prins părul și am ieșit. Era foarte cald, pardesiul mă încomoda, mă gândeam că e toamnă târzie și ar trebui să plouă, nu înțelegeam de ce aveam atâta nevoie de ploaie…

Ni s-au întâlnit privirile pentru o fracțiune de secundă. Am simțit un pumn în stomac. Era diferită de cum mi-o aminteam. Era mult mai tristă, părea mai secundă, părul lung și desfăcut îi cădea dezordonat pe spate, era nemachiată și îmbrăcată cu o rochie neagră cu floricele albe, avea o geantă roz și balerini.

În privirea ei am simțit augmentată într-un fel, tristețea mea. Nu știu ce a simțit ea în privirea mea. Știu că a întors capul cu o mișcare bruscă și a trecut pe lângă mine rapid.

Nu mi-a păsat prea tare, m-am bucurat că nu eram singură atunci. Aveam un înger pe umăr și mă ținuse departe de tristețea ei covârșitoare care poate m-ar fi făcut să o înțeleg mai bine dacă m-ai fi iubit pe mine și nu pe ea, atunci demult. Trecuseră ani, deja …

Dimineața aceea a restabilit într-un fel ordinea, a pus semnele de punctuație potrivite, a umplut spațiile goale dintre noi două și a făcut pace. Pumnul din stomac a durut câteva ore, însă cred că era normal. A trecut și vânătaia un pic mai târziu.

Era foarte plăcut în dimineața aceea, bătea vântul un pic. Era nevoie de multă ploaie. Însă a început să fie bine din dimineața aceea, după întâlnirea cu ea.

Standard
Uncategorized

Echilibru pe mozaic

Mi-era foarte lene și eram foarte obosită, ambele deodată.

Stăteam cu piciorele goale pe mozaicul din baie, și încercam să mă trezesc.

Încercam să citesc tot ce primisem peste noapte, uneori aveam nevoie de secretară, uneori aveam secretară. Uneori colega mea care-mi era un fel de alter-ego, mi-era și secretară, asta când nu era soră mai mare sau soră-medicală când aveam eu niște migrene oribile și Nurofenul de 400 era ineficient.

Traversam o perioadă stranie, cu perioade nete de dorință de escapism, apoi cu perioade nete de afundare în muncă. În același timp, perioadele de scris erau alternate cu cele de ignorare totală a oricărui obiect de scris, cu perioade de somn adânc și apoi insomnii, adică totul era prea mult și prea tare într-o direcție iar apoi prea mult și tare în exact opusul ei. Mi se părea că sunt dezechilibrată. Însă nu un dezechilibru inconștient, ci un echilibru conștient, ca și cum ar fi fost scris cu pixul pe hârtie, ca parte dintr-un plan măreț de arhitectură a unei vieți. Diferit, în trepte, în alb și negru clar, fără gri. Nefiresc.

Gândurile mi se aliniau după ce mozaicul din baie mă ajuta să mă trezesc, după ce citeam tot ce era de citit, după ce beam cafeaua neîndulcită și mereu erau deschise de primul gând care mi-era la concediu. Era la fel de obligatoriu ca spălatul pe dinți. Mereu primul la concediu, al doilea la cămașa de îmbrăcat, al treilea dacă era călcată cămașa. În general nu era. Niciodată însă nu mă deranja.

Și gândul ăla, primul, mă făcea să fac matematica din ziua respectivă, să fac și literatura, organizarea, planificarea, targetarea, comunicarea, politica, evenimentele, rapoartele, cafeaua … Și dacă în gândul ăla îți găseai și tu un locșor în care să te strecori, zâmbind în colțul gurii, deja era clar că planul nu era al meu. Deși Liberul Arbitru așa zicea, eu mereu îmi ziceam că nici măcar nu a fost alegerea mea să-mi apari așa în gând la prima oră când încerc să mă trezesc ajutată de mozaicul rece din baie.

 

Standard
Uncategorized

În Ajun

O tânără frumoasă și liberă privea bradul din Piața Sfatului și se întreba, bănuiesc, de ce nu ninge. Ea știa, bănuiesc, ceva despre încălzirea globală și faptul că Trump a părăsit Acordul de la Paris cu privire la climă. Un tânăr frumos și liber o privea încântat pentru că știa că Piața Sfatului este obligatorie de bifat ca destinație turistică în zonă. Indiferent dacă ninge sau nu. Doi bătrâni frumoși și liberi, se țineau de mână, ceea ce tinerii frumoși și liberi nu făceau, fiind ocupați cu niște selfie-uri la ordinea zilei și în ordinea Sărbătorilor. Niște puști cărora le trecuse demult ora de culcare alergau zglobii în Piață și se bucurau de niște părinți liberi de constrângeri de parenting ca la carte. Bradul era ușor înclinat și căsuțele din lemn luminate frumos. Eu mă gândeam că vânzătorii ar trebui să fie la casele lor, ar fi frumos dacă nu ar mai scrie nimeni pe WA și că mi-ai încălzit mâinile cu un pahar de vin fiert. Mirosea a noxe în orașul nostru și vraja nu se vedea decât în fotografiile făcute cu drona. Ne așezasem în jurul mesei și depănam povești. Toți îl așteptam pe Moș, pentru că în suflete eram copii cu toții și toți evadam în amintiri din copilărie, pentru că era singurul loc sigur de pe lume. Așa cum puștii zglobii de acum, peste ani îți vor aminti alergarea din Piață. Și le va fi bine în amintiri, pentru că atunci când își vor aminti, nu se știe cum va fi.

  • Scris în Ajun, găsit aproape de Dragobete.
Standard
Uncategorized

Amurg de nedeslușire

Titlul pare așa romantico-filosofic- final, dar așa mă simt eu după un maraton de filme românești pe care le-am privit azi împinsă de vremea asta absolut câinească și deprimantă de februarie parțial geros, parțial ploios.

Așadar final de nedeslușire în început de devenire, a cinematecii românești desigur. Norocul meu că eram într-o stare bună când mi-am propus să văd azi numai filme românești în maraton, fără chipsuri, fără alune și doar cu așteptări de relaxare. Greșit.

Primul a fost „Charleston” -2017… sau cum apare amantul soției tale decedate și vrea să te ajute să depășești greaua pierdere. Neverosimil, efectiv, sau poate eu în imaginție când fac exerciții despre cum ar fi să vorbesc sau să mă întâlnesc cu vre-o iubită a actualului meu iubit ( la mine în poveste toată lumea trăiește, ok? ) nu aș putea să fac un drum până la mare cu ea. Nici după ce am bea noi două o cisternă de cafea împreună, pentru a ne împrieteni … deci nu am priceput neam ideea, deși am subliniat că e inedită tare. Coloana sonoră a fost lucrul care mi-a plăcut cel mai mult din film. Punct.

Al doilea, cât mâncam o salată, deloc mâncare tipică anotimpului, dar foarte potrivită pentru ridicarea moralului scăzut de vreme, datorită vitaminelor, nutrienților și antioxidanților care se află în compoziția legumelor a fost „Pororoca”- 2017.

Mult mai bun decât primul, dar cu niște cadre luuuuungi cât zilele din Postul Paștelui și nerelevante pentru acțiune. Pe scurt, un bărbat căsătorit pleacă în parc cu doi copii, o fată și un băiat și se întoarce doar cu unul. Asta e și replica pe care i-o aruncă soția la telefon, după ce îl părăsește. Restul e despre căutare, luptă, singurătate, proceduri, tristețe, abandon și în final nebunie. Sau eu asta am înțeles că personajul principal masculin deraiază un pic, lucru perfect de înțeles în circumstanțele mai sus menționate.

Ultimul, când am realizat că în mod clar toți regizorii români au o apetență pentru dramă, cred că e mai ușor de redat ( spun asta și din perspectiva mea de scrijelitoare de schije – mi-e mult mai ușor să scriu tristeți decât veselii- deh condiția artistului 🙂 ) a fost o altă dramă, a treia. Suprarealistă de data asta. Topicul dramatic nu l-am ales eu voluntar, doar tema filmelor de sâmbăta asta am ales-o eu, să fie românești și să nu le fi văzut până acum, dar mă gândesc că și dacă le alegeam voluntar, nu găseam 3 comedii românești, sau poate mă înșel, nu știu, că nu am fost curioasă.

Așadar ultimul a fost „În pronunțare”- 2018 – Două ore de stat, efectiv, de privit pe fereastră, de privit în gol, de depăsit depresii, de înțeles dubla personalitate și zgarda aia de la începutul filmului peste care nu pot să trec nici acum când scriu cvasi-recenzii de filme.

Aici mi-au plăcut cel mai mult niște cadre largi și obscuritatea clubului de strip-tease. M-am chinuit să înțeleg cum de personajul principal masculin nu a scos o vorbă în imaginația scenaristei și nici nu a trăit decât animalic. Stop generalizărilor, există bărbați sensibili, mi s-a părut chestie de misandrie poziționarea alter-ego-ului feminin ca fiind cel rațional și lipsit de bestialitate.

Nici nu aș ști pe care să-l recomand, de văzut așa în amurgul unei seri de februarie, într-un week-end de relaxare, teoretic. Nu facem filme ușoare, facem filme care nu numai că sunt grele dar le și complicăm sau lungim inutil cu cadre aiurea, nefiresc de lungi care taie tot elanul oricărui cinefil. Dialogurile în general vin sacadat, în viață nu vorbim așa. Depresiile nu se manifestă toate la fel, dramele care sfârșesc prin aplicarea de ciocane în capul unor prezumtivi vinovați nu fac parte din realitatea niciunui cunoscut (ce bine!). Cred că este foarte greu să găsești măsura optimă în toate – în redarea unui dialog natural dintre doi șoți sau iubiți, în felul în care pictezi o dramă de familie cum e răpirea unui copil, sau în felul în care încerci chinuit să dezvolți pe ecran duble-personalități. Mai cred că ideile nu prea mai sunt originale și că s-au reciclat în fel de fel de filme cam aceleași drame, mai mult sau mai puțin trecute prin filtre – excepție e „Charleston” desigur. Personal, am o mare aplecare către cinema-ul românesc, mi se pare că există mult potențial în actori, că există niște operatori foarte buni, că avem și regizori talentați dar că avem niște scenariști …. Nu știu dacă eu sunt în cea mai bună măsură să scriu despre scriitură de scenarii atâta timp cât nu scriu nici măcar nuvele, dar asta e feelingul meu, că o investiție în scenarii ar fi utilă pentru a depăși etapa asta post-decembristă de scriitură. Până la urmă, cu o evoluție suntem toți datori. Inclusiv în cinema.

Standard
Uncategorized

Pireu

În Pireu am ajuns după o călătorie cu un autobuz vai steaua lui, care avea stații din 300 în 300 de metri, într-un trafic destul de aglomerat în urma unor indicații haotice care ne-au indicat tramvaiul ca fiind …hăăăăăt departe, ceea ce nu era desigur adevărat, doar lenea grecilor îl poziționa astfel.

În bus s-a așezat lângă mine un domn venerabil de vre-o 85-90 de ani, care călătorise în România pe vremea lui Ceaușescu și care mi-a spus admirativ clar că româncele sunt frumoase. Un truism, desigur. Domnul se născuse în Istanbul, se însurase cu o grecoaică, se mutase în Atena și viața fusese blândă. Părea sărac, plin de nevoi, cam așa cum sunt majoritatea pensionarilor noștri și ai lor …. Vorbea cu nostalgie despre București și cred că despre Capșa, din ceea ce am identificat eu în conversația pe care o acoperea zgomotul de la motorul busului.

După ce domnul venerabil a coborât și ne-a umplut de urări de bine și de fun în Pireu, a intrat în vorbă cu mine un neamț, care voia să ajungă în port, adică „acolo unde sunt yacht-urile, nu unde sunt vasele comerciale”. El și soția thailandeză, voiau în Marina de fapt, nu în portul unde erau andocate cargoboturile. Am reușit să ajungem împreună, după ce am mers o vreme pe jos și o vreme cu taxiul cu un taximetrist care ni s-a plâns de viața nedreaptă și grea dar care ne-a cerut cu 5 euro mai mult decât indica taxometrul, pentru că … mda. Dar am plătit nemțește (haha!) inclusiv supra-taxarea, așa că totul a fost nice, în atmosferă de concediu.

Pireul era frumos, era foarte plăcută vremea, rochia mea cea mov flutura ușor în adierea brizei. În barul în care am băut repede câte două beri, pentru a stinge o mare sete, din boxe curgea doar rock și curgea bine, ne simțeam fain, povesteam multe și repede. În Pireu am mâncat uzo gelificat lângă niște calamari într-un restaurant cu profil pescăresc prezent inclusiv în înstelatul ghid Michelin, un restaurant frumos ca un vis, în care mâncarea chiar a fost curcubeu pe cerul gurii și atmosfera de răsfăț. Cred că a fost cel mai frumos restaurant în care am fost eu vreodată în viața mea de călătoare, de fapt în întreaga mea viață.

După-amiaza am părăsit Pireul, cu tramvaiul, luat de lângă stadionul Karaiskakis al echipei Olimpiacos și după vre-o 24 de stații am coborât undeva de unde am luat un metrou către Piața Syntagma.

Priveam spre Acropole și rapid mi-a trecut ca un glonte un gând prin minte „să mai urc odată, repede”… Dar mi-am exprimat cu voce tare temerea „dacă nu voi mai simți la fel ca prima dată?”. Am lăsat gândul și m-am repoziționat deasupra hărții.

Standard
Uncategorized

Someone to bruise and leave behind

Pentru igiena mea mentală, am șters toate pozele cu tine, cu noi, am donat cam toate hainele pe care mi le-ai atins, inclusiv așternuturile, am dat block la toate amintirile noastre, am ocolit străzile pe unde ne plimbam adesea, din toate orașele în care ne plimbam adesea.

Într-un acces de plâns isteric, am spart singura ramă în care era singura fotografie pe care o aveam înrămată cu noi2. Am luat cărțile din bibliotecă pe care mi le-ai dăruit, le-am dăruit cu zâmbetul pe buze cu tot cu dedicațiile de la tine. Am șters toate playlist-urile noastre comune, toate mesajele, mail-urile, tot back-up-ul, din toate cloud-urile posibile, am schimbat toate parolele care îți conțineau numele, am ars cam toate podurile dintre noi2 și toate urmele vieții tale în viața mea.

Nu am mai mers în restaurantele în care mergeam și nici în barurile alea pe care le băteam. Nu am mai comandat vinul pe care îl beam și m-am reapucat de fumat, pentru că acum puteam fuma mai mult și mai bine, nu mai aveam pe cine deranja. Am aruncat pastilele tale de alergie la pisoiul meu, de pe polița din baie, periuța, parfumul franțuzesc – ăsta cu satisfacție mare pentru că nu-mi plăcuse niciodată cu adevărat. Tot. Am chemat-o pe Aura să facă o curățenie generală ca după o boală lungă și grea, mi-am făcut bagajele și am plecat.

Am tras ușa după mine cu zgomot, troller-ul cu și mai mult zgomot spre disperarea vecinilor, cred. Mi-am dat ultimii bani pe niște bilete de tren spre prima destinație pe care o avea trenul ăla privat, am plătit cu noul meu card Revolut nu mai știu ce reviste de politică și economie să-mi ajungă până la finalul călătoriei.

În cap îmi răsuna doar ultima conversație și o melodie veche de la Placebo, eram vânătă în interior, mă cam durea inima și într-un fel și mintea. Pentru că trebuia să regândesc toate planurile viitoare, toate. Trebuia să reduc totul de la 2 la 1. Și era atât de greu, din nou, îmi venea să îmi scot inima din piept, de fapt, stomacul cred, că acolo mă durea.

…….……..…………….

Am plecat cu inima strânsă și așteptam să fie doar o altă ceartă. Niciodată nu am crezut că e ultima. Nu părea chiar diferită deși la final plângeai. Tare.

Eram incapabil să reacționez într-un fel dorit și așteptat. Mă paraliza ceva, poate pentru că nu te iubeam așa de tare pe cât mă iubeai tu. Nici așa de mult. Nici așa de dramatic și nici așa de dens, de învăluitor.

Mă gândeam că ar trebui să – mi iau lucrurile, deși nu erau multe. Și poza. Da, aș vrea poza aia, cu noi2, pentru că era singura și rama era frumoasă cu ceva inserții de ambră în ea. Deși? Ce să fac cu poza? Să o pun într-un sertar? Și cu rama ce să fac? Să pun altă poză în ea? Una în care să iubesc eu mai mult, mai tare, mai dramatic și mai dens? Nu prea mergea…

Am ieșit într-o seară cu băieții și am băut ceva. Într-un bar care ne plăcea, unde dădeai tu cu mâna prin aer gesticulînd cu emfază. Am încercat să te sun. Nu se conecta. Să- ți scriu. Că vreau poza, că vreau orice, ceva. Scriam în gol. Cred că blocaseși tot, arseseși toate podurile și probabil erai și mândră de tine. Aprigă fată. La cum te știam plecaseși undeva. Cu o carte și fără bani la tine. Boemă. Dacă aș avea cheia, aș putea trece să- ți hrănesc pisica. Mi-aș lua niște pastile contra alergiei și aș merge la ea.

Dar nu merge așa. Acum trebuia să mă obișnuiesc să regândesc totul. Doar la persoana mea. Din nou. Cu o mare vină, a mea și cu o mare lipsă, a ta. Ascultam o piesă de la Placebo de pe un playlist comun, creat într-o duminică leneșă după ce tu ai fumat jumate de țigară în grădina mamei și ai râs cu ea, iar eu v-am privit cald ( acum mi se pare că mult mai cald decât atunci ) cu căștile în urechi cât jucam șah cu tata. Era o melodie tristă, dar nouă ne plăcea. Mă durea un pic inima și un pic mai tare mintea. Și stomacul mă durea uneori, dar cred că de la cafea.

Standard
Uncategorized

În Agoră

Era ultima zi de Grecia, pierdeam vremea cumpărînd brățări și alte nimicuri, amintiri din zilele ateniene. În Piața Monastiraki, un pâlc de oameni, o fată la portavoce citea un manifest, mai mulți împărțeau fluturași, în general tineri. Curiozitatea mea, spiritul de aventură și cel civic și-au dat mâna și când fata a terminat de citit, m-am dus și-am întrebat-o despre ce era vorba în propozițiile enumerate.

Într-o engleză stricată, mi-a explicat ea că ei sunt comuniști, reali, curat adevărați, care protestează contra neo-fasciștilor care au omorât în urmă cu câțiva ani doi imigranți pakistanezi în Creta. Cum ei sunt anti-război și anti-violență, anti-fascism și pro-socialism din cel mai pur și curat fix ca-n cărțile lui Marx și Engels. După ce mi-a explicat asta, m-a redirecționat către un lider al grupului care teoretic trebuia să-mi explice mai în detaliu ce față are comunismul actual în Grecia.

Liderul, era un tip în jur de 50 de ani, grizonat și fără chef de vorbă. În câteva fraze scurte și total rupte mi-a explicat cum e cu comunismul, neo-fascismul, cum se organizează protestele în Atena, cum e luată cu asalt piața Syntagma și cam cât de duri sunt jandarmii lor, cum dau ei cu gaze și bastoane peste tot ( 10 August 2018 București era la liga mică, desigur ) , către ce se îndreaptă Grecia și cum încearcă ei să o salveze. Despre „Zorii Aurii” fără să-i numească, mi-a spus că sunt criminali și că doar destabilizează țara, că sunt susținuți foarte tare ca urmare a valului anti-migrație care există în Europa și că ei, comuniștii, continuă să protesteze.

Eu m-am prezentat, i-am povestit cam cum e și la noi în țară, că azi nimeni nu zice „eu sunt comunist din ăla real, de-al lui Marx și Engels” dar că neo-comunismul în România a condus cam 30 de ani țara și că în opinia încă o face. Că există unii care ar cam vrea să producă schimbarea, dar nu prea au cum și nici cu cine ( eu printre ei), că știu cum e inhalatul gazelor la proteste și că în general orice formă de extremism prinde aripi când țara e săracă și poporul needucat și ușor de manipulat – cum era la ei, no offense. None taken, știa și el ca am dreptate, că vorba lui „is the same in your country”.

Am plecat cu un fluturaș din care nu am înțeles nimic, cu ideea că nu mă miră nici aplecarea grecilor către stânga nici aplecarea grecilor către extrema dreaptă. Și cu niște gablonțuri faine pe care încă nu am apucat să le port, așa cum nu am apucat nici până azi să scriu cam tot ce a însemnat Atena. O să revin, cred.

Standard
Uncategorized

Despre unii care s-au numit un timp „noi”

Ne plăcea nouă Joaquin Sabina, ne plăcea și vinul roșu argentinian, muntele (mie mai mult în poze, lui mai mult în realitate) și marea. Marea luptă care nu se termină niciodată, dintre bine și rău, dintre noi și ei, dintre el și mine, dintre atunci și acum. Toate luptele pe care le duceau toți și le-am dus și noi cât timp a durat și apoi și după, în timpul cât doar a durut.

Râdeam mult în timpul scurt pe care îl petreceam împreună, ne trecea timpul mai mult cât zâneam unul după altul, până când primul cub de gheață a căzut în pahar odată cu eșarfa mea pe podea.

Cu mâinile pline, băgate adânc în viitor, credeam atunci în nopțile alea că pot prelungi viața unui cub de gheață într-un pahar de alcool cu multe grade. Dar nu, mă înșelam. Când s-a topit și ultimul cub de gheață el era demult plecat. Îmi lăsase ceva scris pe o hârtie ruptă neglijent, așa cum îi stătea gulerul cămășii mai mereu. Nimic romantic, nimic ireal, totul pragmatic și lipsit de viitor, prins doar de prezent. Frumos, septic și cu un filtru sepia asemănător celor de Insta, asemănător unor umbre care pot evidenția un nor într-o vedere.

Mi-am continuat viața, însă vorba lui Sabina m-a urmărit un timp, mi-au trebuit „19 zile și 500 de nopți” să-l uit.

*publicat de Webcultura în 15.05 sub numele „Povestea noastră”. 

Standard
Uncategorized

1917

Am văzut azi „1917” și am primit o critică pentru că se pare că nu-mi țineam gura și comentam filmul. Am fost un pic rușinată pentru că nici măcar nu realizam că deranjez și mult încântată de film și de faptul că-l trăiam.

Nu intru în scenariu prea mult, doi englezi au o misiune în 6 aprilie 1917, să oprească un atac contra nemților pe un front în Franța pentru a salva viața a 1600 de soldați. Cam ăsta e firul poveștii.

A fost un film tare frumos și sensibil și dur și cred eu, foarte real. Am niște scene in minte pe care cred că nu le va șterge nimic: o fotografie uitată prinsă de un pat de campanie nemțesc într-un adăpost din tranșee, o păpușă lăsată pe jos într-o casă părăsită pe front, ruinele unui oraș bombardat în noapte de atac aerian sau aflat sub luminile unor rachete semnalizatoare, un bebeluș într-un sertar de comodă scâncind, Will înotînd plută într-un râu printre flori de cireș care se scuturau urmînd un chin de a ajunge la mal printre cadavre de ostași… O poză cu dedicație „te așteptăm să te întorci la noi”…

Războiul este o oroare. Nu este deloc despre medalii și panglici și grade și centimetri de pământ cucerit. Este despre vieți curmate sau schilodite, despre suflete osândite la întuneric și luptă peste tot, despre dor, mult dor. De casă, de pace, de o livadă cu vișini și cireși.

Filmul este monumental. Este grandios pentru că este de fapt foarte simplu deși e plin de efecte și simboluri. Imaginea este incredibilă și operatorul care a filmat merită 10 premii Oscar, jur. Sam Mendes transpune pe peliculă istorii pe care poate le avem cu toții. Le am și eu din familie, doi străbunici de-ai mei au luptat în Al Doilea Război Mondial ( nu în Primul că nu-s așa bătrână) și nu a fost nimic romantic în asta… Nimic.

Las trailer ul mai jos și invitația la vizionare. Make love not war!

Standard