Uncategorized

Consultația mea poetică

Ploua. Dar ploua tare, ploua în continuu de aproape 2 săptămâni și părea că vremea va fi la fel în perioada următoare. Eram deja la doua cafea neagră fără zahăr și încercam să mă concentrez pe analiza unei note privind execuția bugetară pe aprilie a Ministrului de Finanțe, pe care o găseam îngrijorătoare. Mi-a sunat telefonul pe la 12.00 și ceva.

Am răspuns. „Bună! Mihaela Scânteie?”, „Da, eu sunt” , ” Bună, v-ați înscris în programul celor de la Theatre de la Ville și aceasta este consultația dumneavostră poetică” . „Consultația poetică” este o idee pe care au avut-o cei de la numitul teatru din Paris, de a apropia pentru câteva clipe un artist ( actor, scriitor, regizor ) de un spectator. Au creat o platformă, unde m-am înscris joi după ce am citit o postare pe Facebook despre asta, mi-am ales o zi și un interval în care eram disponibilă pentru a răspunde la telefon, a discuta și mai ales a asculta. O poezie.

Habar n-aveam cine mă va suna. După ce am răspuns m-am retras într-un colțișor liniștit și primul gând mi-a fost „wow, e chiar super ideea asta, să te sune cineva necunoscut ( și totuși cunoscut de toată lumea ) și să discuți preț de câteva minute”. Iar conversația a curs lin, ca ploaia, pe mine m-a sunat Matei Vișniec și recunosc că mi-a prins tare bine. Am discutat despre locul unde ne-a prins izolarea, cum e ea la Brașov și cum e la Paris, despre cum ne-a afectat, ce a schimbat, cât de ciuntit e caracterul Parisului odată cu închiderea cafenelelor și despre ce îi dă viață cu adevărat.

Am discutat și despre Nichita, poetul meu favorit, de care Matei Vișniec mi-a zis că „era un zeu” pe care l-a cunoscut în 1977 când era student și mergea la „Cenaclul de luni” păstorit de Nicolae Manolescu. Însă am discutat și despre Anca Mizumschi sau Alexandu Mușină, despre teatru, în special despre piesa „Occident Express” scrisă de interlocutorul meu, pe care am văzut-o în cadrul festivalului de Dramaturgie Contemporană de la Brașov din 2019, despre epoca ceaușistă si escapism.

Finalul consultației a însemnat tratament cu o poezie. Poezia care mi-a fost mie recitată a fost ” De-o vreme ea mă hrănește numai cu mere” autor Matei Vișniec, desigur. Am încheiat conversația cu un zâmbet pentru că există terapie prin poezie și la mine a funcționat. Există de fapt terapie prin orice e frumos, prin inițiative din acestea culturale care unesc preț de câteva clipe într-o convorbire oameni care altfel nu ar vorbi vreodată. Nouă, mie și lui Matei Vișniec, ni s-a părut un demers fantastic care poate va fi adoptat și în România de un teatru.

*publicat ieri pe LiterNet. 

 

Standard
Uncategorized

Spectacolul lumii într-o nouă adaptare

Am văzut aseară o fotografie (cea de mai jos), postată de Berliner Ensemble despre cum vor fi așezate scaunele în sala de spectacol în ceea ce ei numeau Noua Realitate. În cele peste 300 de comentarii la postarea respectivă, spectatorii își expuneau părerile pro și contra acestui nou aranjament al locurilor. Părerile erau împărțite asupra felului în care teatrul a devenit creativ în ceea ce privește spectatorii pentru a le păstra siguranța, pentru a se putea deplasa ușor către locurile lor, pentru a păstra distanțarea socială cât și flexibilitatea punerii în scenă a spectacolelor după trei luni de pauză.

BE

Sursă foto : pagina de Facebook a Berliner Ensemble

Teatrul este un experiment social, teatrul chiar și cel care prezintă un monolog sau o piesă cu doar doi actori, are nevoie de spectatori aflați în sală. Emoția care se creează în sala de spectactol poate fi uneori tangibilă. Personal am pățit-o la câteva piese în viața mea de spectator și e dată nu doar de jocul actoricesc, de piesă, ci și de felul în care acestea sunt percepute de spectatori care rezonează la acțiunea care se petrece în fața lor. Teatrul privit online sau la tv este total diferit, altfel va fi și cel din Noua Realitate. La fel teatrul privit din scaune care sunt „distanțate social” va fi diferit, poate și prin prisma acusticii diferite, care va pierde din plinătate.

Soluții temporare cred că există, pe lângă cea pe care au găsit-o cei de la Berliner Ensemble, îmi amintesc de cea experimentată de Teatrul „Andrei Mureșianu” din Sf. Gheorghe la piesa „Și liniștea are puls” . Această piesă se juca cu spectatorii plimbîndu-se printre actori, scena fiind cvasi inexistentă, această piesă avînd o abordare foarte progresistă a felului în care actorii și spectatorii interacționau. Acum, cred că ceea ce am experimentat în piesa aceea, adică fluiditatea extraordinară a spectacolului nu va mai fi posibilă, deoarece apropierea dintre actori și spectatori era foarte mare, însă interesant a fost felul în care spectatorii deveneau parte din piesă. Sigur, nu e mereu cea mai comodă variantă de vizionare a unei piese, însă este o abordare care acum deși poate părea incomodă este dezirabilă în lipsa oricărei alte posibilități de explorare a universului teatral. Poate părea un contra-exemplu, însă nu este deloc așa, este un exemplu de modernitate care acum nu poate fi aplicat, dar ca orice exemplu poate fi adaptat, este o inspirație, surmontează ideea că spectatorii sunt statici.

Însă spectatorii nu sunt singurii care trebuie să stea distanțați, la fel vor trebui să stea și actorii, nu? Care este felul în care se vor putea juca scenele de dragoste, cele care presupun apropierea fizică, în ce fel se vor putea juca scenele de luptă corp la corp, care la fel presupun atingerea, cum se va putea juca un dans, cum se va putea crea emoția și cum se va transmite ea spectatorilor în continuare? Care va fi sentimentul predominant după vizionarea unui spectacol în Noua Realitate? Tocmai pentru că am abordat felul în care spectatorii pot viziona un spectacol, prin ocuparea unor locuri care se află la distanță sau plimbîndu-se pe o scenă a cărei granițe se dizolvă în timpul spectacolului, nu pot trece cu vederea jocul actoricesc în sine care va fi diferit. Toată această criză sanitară devine astfel un incubator ingenios pentru creativitate.

Una dintre marile întrebări care s-a ridicat în comentariile la postarea celor de la Berliner Ensemble a vizat prețul biletelor, care cu siguranță va exploda. Berliner Ensemble spune că nu e cazul de majorare a prețului, dar ei sunt în Germania, care e una dintre cele mai bogate țări ale U.E. unde cultura a fost subvenționată în aceste timpuri. La noi lucrurile nu stau la fel, iar felul în care stau nu e tocmai îmbucurător, cultura fiind unul dintre domeniile cele mai afectate de criză, un domeniu care a suferit amputări ale fondurilor destinate inițial. Micșorarea numărului spectatorilor până la jumătate sau sfert, nu are cum să nu influențeze prețul biletelor mai ales dacă Ministerul Culturii nu vine cu injecții de capital în domeniu. Iar realitatea este că nu prea vine, măsurile de protecție a mediului cultural sunt destul de firave, săptămâna trecută de exemplu a fost aprobată în Parlament o Hotărâre a Guvernului prin care drive in-urile ca posibilitate de vizionare a spectacolelor nu a fost acceptată.

În final revin la poza care m-a făcut să scriu prezentul text. Trecem cu toții prin ceva ce acum câteva luni părea scenariu de film SF. Un virus care poate fi omorât cu apă și săpun din abundență, obligă la regândirea întregului scenariu despre punerea în scenă a unui spectacol. Spectacolul lumii per ansamblu, traversează în esență modificări structurale și funcționale în toate domeniile, iar noi cu toții am fost constrânși să ne modificăm raportarea la el. Ca orice fel de extracție din zona de confort în care plutim și ne simțim în siguranță, această nouă dimensiune a scos la iveală fragilitatea umanității dublată de curajul și ingeniozitatea ei. Trăsături care impulsionează mișcarea evolutivă, criza sanitară actuală nefiind un punct terminus al lumii, ci o etapă intermediară către viitor.

* Articol publicat în 28.05 de Brașov Metropolitan, cărora le mulțumesc pentru deschidere și pe care vă invit să-i urmăriți pe Facebook pentru știrile pe care le furnizează.

 

Standard
Uncategorized

Dame paz

În ultimele două luni, sentimentele s-au desfășurat diferit de cum se desfășurau.

Nenatural, sau poate doar mai mult epistolar, nu neapărat nenatural. Pentru că lumea se schimbase. Iar lumea în general e un loc rece. Tare rece.

Toate gândurile noastre se împleteau în linii nocturne și reci de Whatsapp. Nu știu de ce erau doar nocturne și nici ce le răcise atât de tare…. cert era că erau reci, înghețate, asta era clar.

Răceala părea mereu ceva care cremeză tare.

Acum nu era doar o părere, devenise certitudine. Îmi simțeam și degetele înghețate când trebuia să scriu 3 linii insomniace pe ecranul dark. Mă temeam ca degetele să nu se facă praf, fix ca în filme. Praf de degete, praf de gheață, praf de ideal, praf de …

Dame paz era concluzia care răzbea certă din ecranul dark, era biunivocă, mergea în ambele sensuri și pe contrasens și pe sens interzis, deși nu era scrisă de nimeni cu caractere bold. Se simțea. Era generată automat de toate cuvintele, inclusiv de semnele de punctuație.

 

 

 

Standard
Uncategorized

Relaxarea

Atât de așteptata relaxare nu a fost deloc un flash mob ca semn de celebrare a ridicării parțiale a restricțiilor. Nu a fost nici o îmbrățișare caldă sau altă manifestare a efuziunii și nici nu a fost vreo redescoperire uimitoare despre natura umană. Adică nu în cazul meu. În cazul meu a fost destul de prozaic și de previzibil. O plimbare cu un prieten prin Centrul Vechi al Brașovului pentru că tânjeam după oraș, o înghețată la gelateria de vis-a-vis de sediul SRI, o așezare pe o bancă, pe două, pe trei, pe cât mai multe bănci din vechiul burg.

Fluxul liniilor de la WhatsApp a rămas la fel de aglomerat. La fel cel al apelurilor telefonice, nu s-a mărit numărul întâlnirilor și nici nu a explodat numărul vizitelor pe care le facem în grupul de prieteni. Nu am luat magazinele cu asalt, pentru că nu aveam nevoie să iau ceva din magazine. Pe la începutul anului mi-am propus să-mi cumpăr doar hainele de care am neapărată nevoie pentru că industria textilă e cea mai poluantă industrie și pentru că nu am fost niciodată la acțiuni de ecologizare a mediului. Așadar am asaltat doar magazinul alimentar din cartier, cel în care nu e nevoie să mi se ia temperatura, asta din cauza faptului că am un temperament vulcanic.

Vremea nu a ținut cu oamenii care doreau neapărat să guste escapismul, în orașul meu a fost destul de frig întreaga săptămână. A plouat, a tunat … Bănuiesc că a venit totul într-un fel de prelungire a stării de urgență, care oricum bănuiesc că nu s-a modificat radical la nivel de individ care nu suferă de conspiratită cronică, avînd puseuri acute generate de fete deținătoare de sparanghel. Pare a curge totul destul de molcom în așezarea către ceea ce va deveni normal și va fi redefinit în vremurile viitoare. Nu doar semantic, ci și social, economic, politic, cred că și cultural.

Am observat că am dobândit noi automatisme, înainte să ies din casă nu verific doar să am telefon, bani și chei. Acum verific așa: telefon, card, chei, mască, șervețele dezinfectante. „Relaxarea” devenind sinonimă cu „adaptarea” la felul în care ne trăim viața. Iar terasele nu sunt deschise încă pentru a observa adaptarea la un nou fel de a te bucura de spectacolul oferit de lumea din jur, acum în varianta cu mască. Vizibilă. Pentru că mască purtam aproape toți oricum, este cutumă în evoluționism, face parte într-un fel din modul politicianist în care e creată societatea. Nefiind neapărat un lucru rău, fiind doar o trăsătură a unui carnaval care se desfășoară pretutindeni, unanim acceptată.

Exact ce alte obiceiuri am dobândit în izolare nu știu acum să spun. Poate o mai mare atenție acordată clipei prezente. Pare a fi un câștig ăsta. Sau poate o mai mare aplecare către lucrurile simple. Importante. O scuturare de paiete sclipitoare, de relații consumatoare și de proiecte eșuate care nu sunt încă recunoscute ca fiind așa, dar care sunt purtătoare de semne clare care indică asta. Cred că ieșirea din izolare a fost mai mult o resetare, decât o relaxare. În cazul meu, privind cu detașare și fără patimă, transformarea.

 

Standard
Uncategorized

Brașov în SDA post SDU

S-au ridicat restricțiile de deplasare în interiorul „zonei metropolitane” în care trăiesc, așadar am luat pulsul orașului după două luni de izolare.

Am pornit în redescoperirea Centrului Vechi cu busul inițial. Pentru că nu puteam lua contact cu realitatea din Uber, realitatea din Uber fiind una mascată de un ranking, în timp ce realitatea dată de RatBv este una destul de autentică. Așadar, bilet am, mască am, circuitul îl știu, urcat pe a doua ușă, coborât doar pe ultima, prima blocată pentru protecția șoferilor. Eu am ales ora prânzului și ziua era sâmbătă, pentru a evita orice aglomerație și expunere inutilă la orice eventual strănut.

Dimineață am citit două știri despre purtarea măștii în mijloacele de transport în comun. Una de la Oradea, unde municipalitatea mijlocește comercializarea măștilor de protecție la un preț începînd cu 1.5 ron/ bucata prin Administrația Domeniuli Public și prin OTL ( Oradea Transport Local ) și una din Paris, despre cum 98% din călători purtau măscă de protecție, prețul ei  ( doar al celei de unică folosință cu filtru FFP ) fiind plafonat la 95 de cenți/ bucată. Eu am o mască simplă, nu știu cu ce filtru, am dat 3.20 ron pe ea, am cumpărat-o de la o farmacie din cartier.

În bus un polițist local, veghea la buna ocupare a locurilor. Nici prea apropiate nici prea distanțate. Numai bine. Probabil și la purtarea măștii, însă avea sarcina dificilă de a face educație călătorilor despre faptul că masca se poartă astfel încât să acopere nasul și gura, nu să acopere bărbia, sau ceafa cum o purta un adolescent. Cu succes în fața unei vârstnice cu respect pentru autoritate fără succes în fața tânărului.

Rajavanik

Foto Credit : Raja Van Ik

Când am coborât din bus, la Primărie, m-am șters prima dată pe mâini cu un șervețel antibacterian și apoi am dat-o jos. Restul plimbării am făcut-o fără pentru că nu am mai intrat nicăieri. Centrul era aerisit. La Parcul Titulescu într-adevăr nu mai există parcaj în zona de Nord, toată zona fiind acoperită acum de iarbă. Parcul destul de gol, vremea era frumoasă însă brașovenii par a respecta destul de bine indicațiile autorităților la responsabilitate. După ce am traversat Parcul, ne-am oprit la ING, la Aro, nu aveam numerar și ne trebuia mai târziu. Vorbesc la plural pentru că nu mai eram singură în plimbarea mea, acesta fusese planul. Ce am observat când am ieșit din bancă a fost un domn care voia și el să intre, dar care a așteptat să ieșim noi și care a oprit ușa cu piciorul pentru a nu atinge bara aceea pe post de mâner.

Am continuat pe Sf. Ioan, unde o singură cafenea era deschisă, la serviciul de take-away. În continuare pe stradă, erau oameni la plimbare, puțini, răsfirați și oarecum întrebători. Așa mi se părea mie. Republicii era aproape goală. Doarece eu nu am fost în Centru de două luni, mi se părea extrem de goală și Piața Sfatului la fel. Am ales să mergem către Poarta Ecaterinei pe trotuarul de la strada Barițiu. Nu cred că ne-am întâlnit cu cineva cât ne-a luat să ajungem la Facultatea de Silvicultură. În Parcul din fața Porții Ecaterina erau câteva fete, în cel din spatele ei, nimeni. Ne-am așezat noi și am dezbătut despre politică și societate.

După un timp ne-am continuat drumul, am traversat pe la trecerea de pieteni de la Poarta Schei și am urcat către Prund. Pe trotuarul din stânga. Am observat că mirosea a clor. Părea că au fost străzile spălate, deși acum cred că mirosul era din spital. În dreptul intrării la spital cineva ne-a făcut observație că nu trebuie să mergem pe trotuarul acela pentru că acolo opresc „ambulanțele cu bolnavi cu Covid”. Ne-am continuat drumul, până la gelateria aia de vis-a-vis de SRI. Nu-i știu numele, dar consider înghețata lor genială. Inițial mă gândeam că va fi o coadă până-n Prund, dar nu era așa. Oamenii destul de puțini și răsfirați conform normelor. Ne-am luat înghețata și am traversat. Deoarece prietenul cu care eram avea nevoie de un șervețel, ne-am oprit, am scos din geantă pachetul, am scos șervețelul, etc… Nu am realizat că ne-am oprit aproape de un cuplu care sprijinea gardul de la SRI. Ei au realizat, s-au ridicat și s-au mutat un metru mai departe de noi. Dar noi nu doream să ne oprim acolo ci în Parc la Șaguna. Așadar am continuat. Ne-am oprit pe o bancă de la Șaguna, nu ne-a fost greu să găsim una goală, erau majoritatea goale.

AndreiLazarescu

Foto Credit: Andrei Lăzărescu

Am coborât din nou în Piața Sfatului, am mers pe Hirscher, am urcat pe Bălcescu, pe Strada Sforii, pe Postăvarului, pe lângă Olimpia și ne-am plimbat pe Sub Tâmpa. Ăsta a fost cel mai animat loc din tot orașul. Mulți bicicliști, multe familii cu copii mici, mulți la plimbare cu câinii, majoritatea tineri, într-adevăr. Majoriatea tineri cei întâlniți în toată plimbarea noastră. După ce am admirat și macaralele care se vedeau în zare, în partea cealaltă a orașului, care mușcau din verdeața de pe deal, am coborât. Am continuat pe jos extrăgînd concluzia clară că ni s-au cam atrofiat mușchii în izolare și că avem nevoie de mișcare în mod cert.

MihaelaScanteie

Foto credit : Mihaela Scânteie , amatoare, deținătoare de telefon nou.

Nimeni nu a avut o rețetă clară de urmat la această criză, nicio țară, nicio administrație locală sau federală. Au existat țări care s-au organizat mai bine și unele mai prost. Au fost lideri mai străluciți și lideri doborâți de valul care a venit peste ei. Nici oamenii nu au reacționat toți la fel pentru că nu suntem la fel, fiecare și-a găsit mecanisme de înfruntare a stării pe care o parcugeam în funcție de mediul în care o traversa, de educație, de experiențe dar mai ales de felul în care se raporta la frică și de gradul de responsabilitate. Orașul este pustiu încă. Fără organele vitale care sunt restauranele, terasele și cafenelele, este greu ca pulsul să-i revină repede. Cel mai important este desigur ca orașul, țara, să depășească acest moment al crizei sanitare, asta este primordial. Felul în care orașul redevine viu ține însă nu doar de cei care populează orașul ci și de administrație care așa cum scriam la începutul articolului are exemple de bune practici în alte orașe. Concluzia mea după plimbare este că oamenii vor fi precauți în general și că vor avea grijă de ei în primul rând. Evident, vom vedea cum va fi în zilele ce vor veni, însă am convingerea că toți vom pune umărul la revenire în felul în care putem, pentru că absolut toți suntem afectați.

*publicat în Brașov Metropolitan, cărora le mulțumesc. Le mulțumesc și lui Răzvan și Andy pentru poze. Plus tuturor celor care continuă să citească ce scriu eu peste tot. 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Standard
Uncategorized

Călită

Cele mai sfâșietoare imagini din pandemia asta pe care le-am văzut eu, au fost pe CNN și erau filmate pe străzile din Ecuador cu sicrie abandonate în mijlocul drumului. Cel mai neobișnuit lucru pe care l-am făcut în pandemia asta a fost să verific numărul morților pe Worldometer. Nu doar cel din România, cel din fiecare țară în care am o rudă sau un prieten. Cea mai așteptată informare a fost mereu cea a Grupului de Comunicare Strategică din jurul prânzului.

Sunt desigur și lucruri bune în toată această nenorocire mondială, că altel nu ar exista echilibru și probabil s-ar duce omenirea în cap, însă sentimentele pe care le-am încercat lunile astea când mă gândesc la cele 3 lucruri de mai sus sunt un mix greu de definit. E proverbul ăla chinezesc cu ” fie să (nu) trăiești vremuri interesante”, cred că tot ce am trăit în ultimele luni sunt vremuri chiar mai interesante decât ne-am fi imaginat vreodată. Iar „interesant” per se este un cuvânt care are valențe duale.

Nu există un final exact până la descoperirea unui vaccin, iar mâine nu ne vom întoarce la „normalitate” pentru că ea nu mai există ca înaintea știrilor abrutizante din Ecuador, a numărului deceselor de pe Worldometer sau a informării GCS.

La finalul stării de urgență, eu mă găsesc cu sufletul călit. Nu doar de ceea ce am scris în paragrafele de mai sus ci și de alte câteva lucruri care s-au petrecut și au acționat resorturi necunoscute mie până atunci. Existente, însă de care nu eram conștientă, pentru că așa sunt situațiile de criză, scot și ce e mai bun din oameni și ce e mai rău. Pentru că o criză nu-ți lasă loc de manevră, îți lasă loc doar de înaintare. Nici măcar de stagnare, stagnările fiind mocirliri de fapt.

Am mai scris asta, dar voiam să rămână și aici. Eu am trăit 3 stări de urgență în viața mea. Prima în decembrie 1989 când regimul ceaușist a decretat-o, pentru a înăbuși Revoluția care începuse la Timișoara. A doua în noiembrie 2015, la Paris de data asta, pentru că așa s-a întâmplat să fiu acolo când au avut loc evenimentele de la Bataclan, care au avut 130 de victime ale terorismului. Iar a treia în ultimele două luni, aici. Toate trei au fost cauzate de evenimente diferite, le-am perceput diferit și au avut ecouri diferite atât în mine cât și în societate. Se schimbă raportarea la absolut orice după o astfel de stare, nimic nemaifiind la fel ca înaintea ei. Ce cred eu este că mulți confundă acest final al stării de urgență cu finalul pandemiei, ceea ce este eronat. Iar asta este prima diferență care îmi apare în minte când mă gândesc la ce a însemnat sfârșitul celorlalte 2 stări de urgență pe care eu le-am trăit. Una a fost într-devăr finalul unui regim totalitar, a doua scăderea unor amenințări ale ISIS ( a durat 2 ani starea de urgență în Franța ). Acum însă pericolul sanitar nu dispare, este doar diminuat.

Despre lucruri bune nu am de spus multe pentru că eu nu am trăit niciun catharsis lunile astea și nici nu am redescoperit să gătesc, sau am început să bricolez. Uneori cred că nu mai știam nici să citesc. Dacă a adus criza ceva bun, cred că a adus doar aer care părea mai proaspăt de fiecare dată când ieșeam. Și liniște. Pentru că nu prea exista trafic. Și atât.

Standard
Uncategorized

O bucată de izolare

Norocul meu că  ploua în dimineața asta și părea o zi normală. Nici țipenie pe stradă, nici un zgomot în blocul în care locuiam, variantă de timp încapsulat în memorie ca „vreme rea” nu ca parte din „vremuri rele” și asta doar pentru că starea vremii chiar o permitea.

Era duminică. Nimic leneș în ea. Doar o altă duminică în pandemie. Nu mai știu a câta. Pentru că zilele semănau aproape invariabil de mult iar denumirile lor fuseseră retrogradate de la stadiul de etichetă la cel de aceeași zi cu extensie ușoară : azi fac cumpărături sau nu fac, azi spăl rufe sau nu spăl rufe, azi mă uit la un film sau mă uit la două. Nu mai existau nici „Manic Monday” nici „Lazy Sunday”. Iar la fel zilele se întrepătrundeau cu nopțile mai puțin perceptibil decât înainte de mijlocul lui martie și la fel nopțile cu zilele. Pentru că  în ziua următoare, cea care înainte se numea luni, săream toți peste peronul aglomerat al stațiilor, ambuietajul din trafic, nervii din intersecții, reîntoarcîndu-ne seara la eșuarea directă pe canapea, care nu avea cum să dea greș. Săream și peste asta,  deoarece mulți stăteam pe canapea și ziua și noaptea.

Azi urma să fac ordine la mirodenii, din două motive foarte clare, unul mai insolit decât altul. Primul : făcusem deja ordine la orice altceva : cărți, caiete, poze, îmbrăcăminte, încălțăminte, grupuri online și offline, relații … Al doilea : mirodeniile ajutau olfactiv la a călători în timp în țări îndepărtate, cărora acum le deveniseră absolut real cartografiate distanțele de locul unde mă aflam eu, oraș de munte cu vino-ncoa turistic dat de munții din jur și de biserica gotică din centru.

Apoi urma să văd două filme. Două, da? La plebiscitul organizat cu mine însămi câștigasem detașat. Pentru că făceam un fel de antologie a filmelor lui Lars von Trier și scrijeleam niște gânduri într-o agendă în timp ce urmăream critic filmele. Nu erau șocante imaginile, așa cum scria toată lumea. Șocant era să descopăr de câte fapte abominabile erau în stare oamenii și de cât de multe motive își găseau pentru a justifica asta. Cred că asta înțelegea oricine îi urmărea filmele, dar nu recunoștea oricine asta.

Un prânz trebuia să fie foarte echilibrat, deși ce mai era echilibrat? Tot vedeam glume despre cum ne vom deplasa prin rostogolire după carantină, pentru că nu am putut pune frână în fața frigiderului sau raftului cu bunătăți, dar psihicul era destul de greu supus numeroaselor penitențe date de incertitudine asupra viitorului astel încât să mai răspundă pozitiv dietelor. Părea că mâncarea de confort e un refugiu, chiar dacă uneori cântarul striga „nu cântărim grupuri!” nu mă opream la un pumn de chipsuri cu sare. Recunosc că vederea îmi juca feste uneori și de fapt poate cântarul meu mă aplauda pentru că am reușit să descopăr plăcerea în a roade feliuțe de ridichi și fire de ceapă verde după ce au fost îngreunate cu doar un strat subțire de humus.

Asta era mega-planificarea zilei care nu necesita niciun sheet de Excel și niciun plan măreț. Aveam desigur intermezzo -uri de muzică și linii pe Whatsapp sau like-uri pe Facebook, care îmi făceau telefonul să freamăte un pic, uneori imperceptibil, ceea ce mă bucura când îl controlam la câteva ore, pentru că îl țineam pe silențios și departe de mine. „Uite un mesaj!…” iar atunci deveneam un pic melancolică deoarece realizam cât îmi lipsesc ceilalți. Toți. Oamenii. Mi se topea armura de stoicism și nonșalanță, la fel cea de nepăsare și aroganță, în tratarea cu seriozitate a sistemului perceput de mulți ca semi-deschis cvasi-sinonim unui regim de penitenciar personal și pe acoluri elitist – depinzînd de numărul de camere pe care îl avea locuința și de cât de numeroasă era familia cu care era împărțită – în care trăiam acum alături de aproape toată planeta.

Eu nu am calendar pe niciun perete, am doar calendar în telefon, la care m-am uitat cu același interes cu care s-ar fi uitat și mâța mea la unul atârnat pe perete, din momentul instaurării stării de urgență. Adică nul. Lucru care s-a schimbat cu siguranță din momentul în care s-a anunțat ridicarea restricțiilor și am devenit din ce în ce mai nerăbdătoare să pot ajunge în Centrul Vechi al orașului de care mi-e foarte dor. Sâmbătă pe la prânz, sau cel puțin ăsta-i planul. Cât timp am (de)scris bucata asta de izolare, m-a însoțit o arie din opera „Rinaldo” de Handel care se numește „Lascia ch’io pianga” și care apare pe coloana sonoră a filmului „Antichrist” de Lars von Trier. Am găsit-o sublimă și în acord perfect cu vremea de afară și cu ce se întâmpla probabil în sufletul multor izolați.

*Scris într-o dumincă ploioasă tare și publicat prima dată săptămâna asta în Zile și Nopți.

Standard
Uncategorized

Împarte bucuria!

Scurt, pentru că de fapt este foarte simplu și nu are nevoie de multe cuvinte.

Este vremea aceea din an în care se direcționează cei 3.5% din impozitul pe venit către un ONG.

De sâmbătă vom putea să ne deplasăm liber în interiorul localității, fără a fi nevoie de declarație, avînd mască de protecție, etc.  Ar fi fain ca unul dintre primele drumuri de făcut în afara stării de urgență să fie undeva unde să depuneți declarația asta. Asta de ajutor a altora, nu aia de dat explicații despre scopul și durata deplasării.

Eu o să fac lucru acesta dacă nu sâmbătă, luni cu siguranță. Ca de obicei către Fundația Bucuria Darului. Ei chiar împart bucuria!

Standard
Uncategorized

O zi jumate cu Lars von Trier

În pandemie și izolare d-asta forțată pentru sănătatea mea și a altora, am petrecut o zi și jumate din alta cu Lars von Trier. Chiar pot spune că am petrecut cu el pentru că atâtea filme am văzut de el, încât e ca și cum ar fi fost la mine-n sufra pe canapea și beam și noi ceva cât ronțăiam niște gânduri despre boli psihice și deviații sexuale.

Până la ziua asta dedicată exclusiv lui, nu am văzut decât „Breaking the Waves” și nu mai știu cât de tare mi-a plăcut, dar bănuiesc că nu prea tare. Așadar am văzut unul după altul : „Melancholia”, „The House that Jack built”, „Nymphomaniac” vol I iar apoi vol II. Jumătatea cealaltă de zi am văzut „Antichrist” si „Dogville”. Fiecare dintre filme este total îndrăzneț, sumbru, crud, pictural și dezvăluitor de caracteristici destul de puțin spre deloc abordate de mulți alții, iar maniera de descriere e unică.

Scriu textul prezent pentru că am fost foarte atentă la felul în care sunt prezentate eroinele lui Lars von Trier. Iar persepectiva feminină asupra operei lui este cu siguranță diferită față de cea masculină. Faptul că Lars von Trier o preferă pe Charlotte Gainsbourg pentru 4 din cele 6 filme vizionate în maratonul meu, a făcut ca pentru mine să fie prezentat oarecum același personaj căruia doar îi sunt prezentate alte fațete, în funcție de întâmplările prin care trece în viață. Charlotte este soție, mamă, ninfomană, personaj anxios, depresiv, acaparat de adicție în detrimentul exercitării atribuției de mamă iubitoare, cuprinsă de remușcări sau cuprinsă de psihoze.

În același timp, toate personajele sunt lipsite de zâmbet, lipsite de culoare. Râsul fiind ingredientul care lipsește aproape total din toate filmele lui. Râde un pic personajul interpretat de Kirsten Dunst în „Melancholia” și forțat cel interpretat de Charlotte Gainsbourg în „Antichrist” însă foarte puțin. Lipsa râsului în filmele lui Lars von Trier este aproximativă cu lipsa luminii în filmele lui, cu lipsa culorilor. Poate la fel cu lipsa iubirii, personajele fiind capabile de sentimente profunde, însă obsesive care au ca punct inițiant traume și abuzuri din copilărie.

Toate deviațiile sexuale sunt prezentate aproape ca o normalitate, la fel bolile psihice despre care nu se discută aproape niciodată în termeni care ar putea indica un tratament, tratarea unei dependențe fiind superfluă și o acțiune abandonată în general. Faptul că atât BDSM, pedofilia, nimfomania, violul, sunt prezentate ca parte din viața personajelor feminine fără prea multă descriere șocantă ci ca urmare a unor acțiuni clare care parcă nu pot conduce către altceva, indică o lipsă de sensibilitate față de personajele feminine supuse acestor tratamente, care însă nu par a afecta personajele feminine în direcția care ar fi de intuit în realitate. Doar Grace (Nicole Kidman în Dogville) se răzbună pe primul ei violator, însă la pachet cu răzbunarea asupra întregului sat, nefăcînd notă discordantă contra lui Chuck ( Stellan Skarsgard ).

Uma Thurman poate să joace și o soție înșelată și părăsită, o mamă a trei băieți care îi supune pe aceștia unei vizite neverosimile la noua casă a tatălui lor unde acesta s-a mutat cu amanta, într-o relație neacceptată nici de soție nici de amantă (Nymphomanic Vol I) , sau poate să joace o femeie aflată în nevoie pe marginea drumului care articulează gândurile sumbre ale ucigașului în serie ( The house that Jack built ) atrăgîndu-și astfel rapid sfârșitul. Ambele ipostaze destul de neverosimile atât pentru o mamă care în mod normal fiind condusă de iubire maternă nu-și supune copiii traumelor cât și pentru o călătoare căreia i se defectează mașina și care oprește o alta care poate fi condusă de un psihopat.

Personajele feminine ale lui Lars von Trier, nu plâng așa cum nici nu râd. Plâng foarte rar, mai rar decât o fac femeile în realitate – Grace (Nicole Kidman în Dogville) plânge doar când îi sunt sparte bibelourile însă nu plânge când îi este prinsă o zgardă de gât sau când este violată în mod repetat, Joe ( Charlotte Gainsbourg – Nympomaniac vol I și II) nu plânge când soțul pleacă împreună cu copilul lor de doi ani. În general personajele lui feminine au accese de descărcare a emoțiilor prin episoade isterice însă doar după momente de un tragism real – moartea cuiva ( a unui copil  în „Antichrist” ) sau suferința fizică a cuiva foarte drag ( episodul de delirium tremens al tatălui lui Joe în Nymphomaniac vol II ).

Șocant la filmele lui Lars von Trier nu a fost prezentarea unor fapte mai mult sau mai puțin imaginate, a plăsmuirilor unor minți în care dezechilibrul chimic pare a fi destul de prezent astfel încât orice deviație să fie prezentată ca o prelungire normală a sinelui. Șocant a fost la filmele lui că oamenii pot fi capabili de astfel de fapte care uneori sunt abominabile ( vânătoarea unei mame și a celor doi copii ai ei în „The house that Jack built” ) și că își găsesc mereu motive pentru actele lor pline de atrocitate ( toate personajele din „Dogville” găsesc naturală siluirea personajului Grace de către aproape toți bărbații din oraș ).

La finalul celor multe ore de vizionare a filmelor lui nu pot spune că este misogin, așa cum a fost acuzat la Cannes acum câțiva ani. Mi-e destul de clar că Lars von Trier este un regizor extrem de cult, destul de bun cunoscător al bolilor psihice, însă destul de lipsit de empatie. Obiectivizarea femeilor este pentru el destul de naturală, dar nu mai șochează auditoriul pentru că auditoriul este șocat de conduita sexuală sau mundană a personajelor, fără a mai fi cineva foarte atent la felul în care femeile sunt zugrăvite la modul singular. Niciun personaj feminin nu se află în situații care urmează traiecte naturale în viață, toate au extensii de extraordinar, ceea ce le face mai greu de analizat sau de judecat de către public. De aceea este și foarte greu ca cineva să se identifice exact cu un anumit personaj, ceea ce face ca filmele lui să nu fie niște filme pe placul multora și să rămână destul de nișate urmînd să fie discutate doar ca evenimente în cadrul unor festivaluri menite să șocheze la modul veridic. După tot maratonul de filme, întrebată fiind dacă mi-au plăcut filmele lui, nu am putut spune „da”, însă nu am putut spune nici „nu”. Este însă foarte greu să recomand cuiva să urmărească filmele respective, mai ales dacă știu persoana care îmi cere să recomand, dacă știu câ a fost supusă vreunui abuz de orice fel, dacă îi știu gradul de (in)cultură. Pot înțelege foarte clar repulsia cauzată de filmele lui, însă la fel fascinația. O întâlnire cu filmele lui von Trier nu este deloc ușoară sau ușor de digerat, însă este o probă pentru orice cinefil(ă).

 

 

Standard
Uncategorized

Poarta

Mereu m-ai privit ca pe o poartă.

Una care deschide noi orizonturi de fericire sau suferință, orizonturi transformatoare, uimitoare pentru ceea ce au putut deschide pentru tine prin mine.

Uneori multiversul pe care îl deschideam te învăluia ca o crisalidă și se înoda cum se înoadă ziua cu noaptea, neștiind ce e bine și ce e rău, în crepusculul aproape invizibil dar extrem de perceptibil. Meșteșugit țesută deschiderea porții …

Așa catalizatoare ființă am fost mereu pentru tine și făurită am fost din multe dorințe și așteptări, plămădită am fost din vise și mai puțin din realități. Prin mine ajungeai ce voiai după ce mă iubeai și după ce sufereai, după ce mă striveai. Pentru că realitățile mereu se împleteau, nu erau separate, nu trăiai singurătăți de sentimente, totul era dual, totul era amplu, totul era plin.

Mereu am fost poarta ce te poartă spre altceva. De cele mai multe ori spre tine. De aceea mereu m-ai căutat și mereu ai fugit de mine.

*publicat luna trecută pe Webcultura

Standard
Uncategorized

Un mai, la început

Când am pus mâna pe telefon, era 06.46. Mulți ani la rând, asta a fost ora mea de trezit dimineață, deși de câțiva ani nu mai e, sau nu constant. Dar cred că memoria ceasului biologic o recunoaște ca pe cea mai potrivită oră de trezit.

În drumul către filtru de cafea, glisam deja ecranul cu filtru de protecție pentru ochi care făcuse ca toate aplicațiile să fie pe modul întunecat. Iar deodată o poză luminoasă mi-a arătat ce făceam acum 6 ani. Părea că nu făceam deloc rău, din contră făceam foarte bine după comentariul care însoțea poza făcută într-o cafenea. Eram la Înalta Poartă și beam o cafea turcească, tare ca noaptea și amară ca viața din prezent. Eram într-un girl trip de 4 zile în Istanbul, care ni s-a părut cel mai primitor oraș vizitat până atunci. Iar impresia era la unison, deși eram 5 tipe iar niciuna nu era vreo neumblată prin lume sau vreo neofită în a cheltui bani pe intrări la muzee și // sau cafenele, depinzînd de starea care ne stăpânea.Istanbul2

Atunci mi-am întâlnit o viitoare prietenă care avea un nick name straniu, ceva cu s_s, pe care îl folosea peste tot, care în gând mă amuza pentru că locuia la Berlin și mi se părea mie o potriveală ciudată din cele pe care le aruncă viața să te întrebi periodic cât e determinism și cât e liber arbitru în ea. Altă fată din grup își cumpărase – după ce negociase la sânge cu talent înnăscut pot spune acum, pe care atunci îl priveam fascinată – un inel cu o agată roz pe care l-a purtat două zile la gât prins de o eșarfă Burberry cumpărată din Tokyo. După două zile l-a schimbat pe altă bijuterie iar acum nu-mi amintesc exact pe ce … Eram tare vesele în Piața Taksim aterizate după un protest studențesc înăbușit cu tunuri de apă – aveam și eu să trăiesc peste 4 ani la fel – sau pe malul Bosforului când la poalele Turnului Galata mâncam cel mai bun sandwich cu macrou din lume. Nimic bombastic și exagerat în astă relatare, chiar așa de bun era, superlativul sandwich-urilor cu pește.

Știu că am fost obraznică în Topkapi pentru că am vrut să fotografiez sabia lui Ștefan cel Mare și era să fiu dată afară mult mai repede decât era durata turului muzeului. Acum cât se face cafeaua îmi înflorește clar un zâmbet în colțul gurii, atunci cred că mi-am speriat destul de tare prietenele în încercarea mea de a imortaliza sabia, chiar dacă era doar sabia de ceremonie aceea iar eu destul de efervescentă în explicațiile date angajatului muzeului care mă punea să șterg pozele din aparat și culmea verifica ca acest lucru să fi fost înfăptuit.

Ziua aia de 1 Mai știu că a fost dilatată în câteva zile, care toate păreau 1 Mai, zile în care am cumpărat pachete de Gauloises Blondes dintr-o stație de metrou direct dintr-o valiză, am băut bere cumpărată de la un chioșc – pentru că nu vindeau alcool în croaziera pe Bosfor pe care o încheiasem – pe acoperișul hotelului, ne-am înfășurat în văluri la intrare în Moscheea Albastră și am descoperit emoționate chipurile sfinților din Hagia Sophia. Într-o seară am fumat istovite o narghilea cât timp eu scriam vederi acasă și încercam să descriu o chemare a unui muezin la rugăciune într-un oraș din fostul Imperiu Bizantin, numit câteva sute de ani Constantinopol.

Filtrul de cafea și-a încetat activitatea, cana mea din această dimineață nu e elegantă ca cea din poză este dintr-o ceramică ordinară, țigări nu am fumat de mai mult de o lună, călătoriile par a fi suspendate sine die iar noi încercăm diverse mecanisme de a face față noii realități într-un 1 Mai care rostogolește prin geamul deschis cel mai curat aer de munte respirat în ultimii ani și cel mai frumos miros de copaci înfloriți.

*foto din arhiva proprie, relatări din memorie scrise uber matinal cu stiloul și transcrise repede, trimise către publicare și publicate pe LiterNet, mulțumesc!

Standard