Uncategorized

Minutul Ars Poetic

În starea de urgență, care s-a suprapus anul trecut în mai multe țări europene, un teatru din Paris a avut ideea ca amatorii de poezie să se înscrie pe o platformă pentru a fi sunați de diferiți poeți contemporani care urmau să le recite o poezie. Gingașul demers, de ameliorare a alienării impuse automat, ca metodă de prevenție în fața efectelor claustrării, a fost un succes. M-am înscris și eu, iar sorții au făcut să mă sune Matei Vișniec, cu care am vorbit despre Paris și cafenelele lui, atunci pustii. Mi-a citit ”De-o vreme ea mă hrănește numai cu mere”, creație proprie, a fost plăcut. Theatre de la Ville, a avut o idee super cu ”consultația poetică”, poeții au atins din nou dimensiunea de funizor de alinare a singurătății și dorului, care puteau avea valențe copleșitoare, zilele acelea.

Aproape în același timp, Tudor Ciuhulescu, de la Cărturești Brașov, a avut ideea unui „Minut Ars Poetic” și da, ”ars poetic” nu ”ars poetica”, cum mi-a spus de curând când l-am întrebat cum de i-a venit ideea. Lui îi place mult să citească poezii, a fost un pic revoltat că în librărie nu exista un raft dedicat poeziei și atunci s-a apucat să facă ceva. Mai exact un raft de poezie contemporană și un ”Minut Ars Poetic”. Poezia e expresia nevoii de rezistență împotriva plastificării lumii, crede Tudor, iar eu îl susțin. Orice manifestare a sensibilității trebuie protejată, mai ales într-un oraș din acesta ca al nostru, fost industrial, în căutarea sinelui.

”Eu citesc, am un telefon, de ce nu aș putea posta pe Facebook ce citesc?” s-a gândit Tudor. ”Citind poezie contemporană, tranzitivă, m-am gândit că merge un nume cu accent de slang pentru momentul de lectură. Minutul Ars Poetic„ poate nu e corect, dar mi s-a părut potrivit atunci și chiar îmi place, pentru că lecturarea unei poezii e ca și cum ai arde niște cărbuni metafizici pentru suflet, e o ardere intensă citirea unei poezii.” Așa că Tudor, colegii lui, invitați de-ai lor, vin uneori la Cărturești și citesc poezii contemporane, sunt filmați, însă fără a fi în prim-plan, iar apoi minutul e promovat online.

”Cine mai scrie poezii acum?„ m-a întrebat o prietenă anul trecut. Asta pentru că toți venim din școală cu niște idei de poezii și poeți clasici și ignorăm creația prezentului. Iar poezia contemporană e neglijată, în parte pentru că este necunoscută. ” E important ca oamenii să cunoască poezia contemporană?” Tudor a zis că da. ” În facultate, când am început eu să citesc poezie, la fel, aveam un bagaj greșit cu care veneam din liceu, cum că poezia românească a murit după moartea lui Stănescu sau Sorescu, pentru că asta se postula. Am cunoscut apoi poeți, m-am împrietenit cu poeți, mi-am dat seama că poezia e vie, e cea mai bună metodă de introspecție alături de filosofie, cu care a mers mână-n mână din antichitate. Am început să cred în poezie, mi se pare un medicament pentru viață, chiar dacă nu sunt un mare exeget al poeziei. Poezia contemporană trebuie citită dacă vrei să înțelegi prezentul, să-l trăiești și să te ajute să traversezi perioada asta. Reflectă o cunoaștere senzorială a realității, nu una rațională.”

Cărturești încearcă să aducă o amprentă locală spațiului în care e librăria, prin promovarea scriitorilor locali, nu doar a poeților, ci inclusiv a prozatorilor. Sunt scriitori faini la raftul de scriitori locali brașoveni, printre care Andrei Dosa, Romulus Bucur, Alexandru Mușina care nu se prea mai găsește în librării, Andrei Bodiu, Ovidiu Eftimie, mai mulți. Planul e ca în viitor, când restricțiile se ridică, în librărie să fie seri de poezie, iar poezia să fie citită de creatorii ei, care să-și ia din raft cartea pe care să o prezinte cui e prezent.

Tudor vă invită să urmăriți ”Minutul Ars Poetic”, pentru că e o inițiativă locală de promovare a unor expresii artistice. Iar în încercarea asta de coagulare a unei lumi culturale în orașul acesta în care lucrurile se desfășoară destul de competitiv în loc să se desfășoare colaborativ, orice mimim efort în direcția artei trebuie susținut și promovat.

*Am citit și eu poezii de Ivcelnaiv, Nora Iuga, Teodora Coman, la Minutul Ars Poetic, anul trecut prin vară. Textul ăsta l-am scris ieri și apare azi în ediția online a „Zile și Nopți”.

Standard
Uncategorized

Lux 2021

Anul acesta, Parlamentul European, redefinește felul în care acordă premiul celui mai bun film european, oferind publicului posibilitatea de a avea un cuvânt de spus în privința acordării lui. Împreună cu europarlamentariI, spectatorii își pot alege preferatul prin vot.

Trei filme sunt în competiție anul acesta, două dintre ele se află și pe lista scurtă la categoria ”Cel mai bun film străin”, pentru un Oscar, în timp ce al treilea, a fost nominalizat anul trecut pentru aceeași categorie. 

Another Round (coproducție Danemarca, Olanda, Suedia) regia Thomas Vinterberg

Ați auzit de teoria obscură a unui psiholog norvegian conform căreia o cantitate mică de alcool în sânge ne deschide mintea, ne crește creativitatea și ne face fericiți? Patru profesori de liceu experimentează această teorie, dar ceea ce mai întâi pare să ofere un leac pentru o criză a vârstei mijlocii deraiază rapid. Filmul lui Vinterberg nu este doar despre băut. El are un mesaj mai profund despre cum e confruntarea cu maximele vieții și punctele cele mai minimale ale ei, dar și despre sinceritatea cu care trebuie abordate.

Collective (coproducție România, Luxemburg) regia Alexandru Nanau

Acest documentar este intitulat după un club de noapte din București unde un incendiu a ucis 27 de tineri în 2015 și a rănit 180. Documentarul urmărește o echipă de jurnaliști care investighează de ce 37 dintre victimele arse au murit în spitale, deși rănile lor nu le puneau viața în pericol. Ele descoperă nepotismul terifiant și corupția care costă vieți, dar arată, de asemenea, că oamenii hotărâți pot minim interoga sistemele corupte.

Corpus Christi (coproducție Polonia, Franța) regia Boze Cialo

Filmul se bazează parțial pe povestea reală a unui tânăr condamnat care trăiește o transformare spirituală și vrea să devină preot. Printr-o întorsătură a sorții, el ajunge să-și asume responsabilitatea pentru o parohie dintr-un sat polonez îndepărtat. Pe măsură ce povestea evoluează, se confruntă cu un secret tragic care devorează comunitatea. Prin povestea acestui predicator carismatic, reflectoarele cad asupra a ceea ce creează o comunitate și ceea ce ne face susceptibili atât la liderii falși cât și la cei adevărați.

Filmele pot fi vizionate gratuit pe site-ul : www.luxaward.eu și tot aici pot fi votate de către spectatori cu un număr de stele de la 1 la 5. Votul este deschis până în 23 mai 2021. Clasamentul final va fi stabilit prin combinarea votului public cu votul deputaților în Parlamentul European, fiecare grup reprezentând 50 %. 

Filmul câștigător va fi anunțat în cadrul ceremoniei de premiere a publicului LUX, care va avea loc pe 9 iunie 2021, la Parlamentul European. Participanții selectați aleatoriu vor fi recompensați: prin vot, puteți avea șansa de a participa la ceremonia de premiere a publicului LUX, care va avea loc la 9 iunie 2021 la Parlamentul European de la Strasbourg și/sau, de asemenea, la următoarea ceremonie europeană de premiere a filmului din decembrie 2021.

Premiul are ca scop consolidarea legăturilor dintre politică și cetățeni, invitând publicul european să devină protagoniști activi prin votarea filmelor preferate. Poți susține și tu filmul preferat, printr-un simplu vot, intră chiar acum pe www.luxaward.eu și votează-ți preferatul.


*Traducere și adaptare după un text al Parlamentului European pe care am făcut-o pentru ”Zile și Nopți” dar care pe bune că vă ocazia să vă votați favoritul, am făcut-o și eu ieri.

Standard
Uncategorized

Iluzii

Eram la teatru în Brașov după mai mult de șase luni, ultima piesă pe care am văzut-o  nefiind la Sică Alexandrescu. În drum spre teatru, în Uber, încântată, i-am povestit șoferului care m-a condus la spectacol despre piesa pe care urma să o văd. Nici nu știu dacă de piesă, sau de faptul că „normalitatea” asta nouă avea acum și dimensiuni sociale extinse prin redeschiderea sălilor de spectacol. 

În foyer, spectatorii erau toți bine-dispuși. Priviri vesele se vedeau peste măști, am observat până să ne fie permis accesul în sală, cât timp am cercetat oarecum curioasă lumea elegantă venită la premieră. Curioasă pentru că voiam să surprind starea publicului amator de teatru după atâtea luni de restricții. E important, pentru că actorii simt publicul, energia lui, încântarea sau poate răceala, iar asta le poate influența jocul. Lumea părea nerăbdătoare.

Sala era „plină”. Plină la capacitatea de 30%, cu un rând gol, unul ocupat iar pe cel ocupat, cu spații lăsate libere între scaune. De obicei două scaune libere, două ocupate. Cred că de sus, de la loja plină și ea, se vedea un perfect șah cu locuri pline și goale, nu albe și negre, cum ar fi fost pe o tablă tipică.

Pe scenă : 2 mese, 7 scaune, 4 măști supradimensionate. Apoi au apărut actorii, Ada Galeș prima, din nou pe scena TSA. M-am bucurat să o văd, am avut sentimentul că există un echilibru în lume, chiar dacă vine târziu, chiar dacă până atunci te lovești de te învinețești. Decorul minimalist, pe lângă mese, scaune și măști a conținut niște grămezi de pământ negru ca cel pentru flori și patru microfoane. Atât. Iar cortina nu a căzut niciodată. Actorii singuri și-au aranjat măștile personajelor de care se povestea la microfonul din prim plan.

Toată piesa a fost povestită, oarecum în monologuri diferite interpretate pe rând de cei patru actori ai piesei cu un minim dialog la câteva întretăieri de istorisi. Monologurile au povestit despre 2 cupluri, care s-au iubit mai mult de 50 de ani. Dany și Sandra și Albert și Margret. Dar într-un fel aprioric, actorii povestind viața și felul în care simțeau dragostea cele patru personaje, nu intrînd în rolurile lor. Povestea cuplurilor era redată din afară, nu trăită direct, redată bine, cu accent pe o întrebare care s-a repetat timp de o oră 30 minute:  ”Dragostea adevărată este doar reciprocă”?.

Actorii: Ada Galeș, Maria Gârbovan, Marius Cordoș și Bogdan Nechifor au fost îmbrăcați în negru, eleganți, oarecum sobri, pe parcursul întregii piese. Împreună au redat poveștile întortocheate pe care le făuresc: dragostea cu valențe diferite, sentimentele de tot felul, iluziile, autosugestionările, dorințele secrete, lipsa curajului, deziluziile, minciunile, iar la final, moartea. Au încercat cele patru personaje să explice cât de diferită e dragostea, cum fidelitatea e percepută distinct, cât se poate broda pe tema unui sentiment și cum se poate trăi totuși în minciună. 

Coloana sonoră mi-a plăcut mult, adică ”Lascia ch’io pianga”, aria din Rinaldo de Haendel. 

”Trebuie, totuși, să existe o constantă în universul ăsta schimbător!” scris obsesiv într-o scrisoare, a sfârșit povestea a două dintre personajele lui Ivan Vîrîpaev. ”Dragostea adevărată este doar reciprocă”? Și-au adresat întrebarea partenerii în cele două cupluri, au spus-o pe patul de moarte, și-au adresat-o propriei persoane, au adresat-o spectatorilor la modul retoric. Aceste două fraze au creat cadrul în care s-a făurit piesa. Jocul actorilor a fost viu, pe Bogdan Nechifor l-am găsit extrem de expresiv, pe Ada Galeș neschimbată, la fel pe Marius Cordoș, cred că Maria Gârbovan era mai gravă decât îmi aminteam eu.

La finalul piesei nu mi-am chestionat la modul real sentimentele avute în viață sau dacă reciprocitatea le-a dat o greutate mai mare decât dacă ea nu ar fi existat. Am plecat liniștită, eu nu aveam dilema personajelor, am ieșit din teatru zâmbind pe sub mască, într-o ninsoarea proaspătă și abundentă de februarie. M-am gândit un pic la autor, Ivan Vîrîpaev ne e contemporan, figură a Noii Drame Ruse. Dar doar un pic, am alungat repede orice gând despre Rusia pentru că în minte îmi veneau doar imaginile de la protestele înăbușite în weekend.

„Iluzii” a avut premiera aseară, pe scena TSA, în regia lui Claudiu Goga.

*Text apărut în ”Zile și Nopți” Brașov, azi dimineață.

Standard
Uncategorized

Brașoveniile – o expoziție ca o bijuterie asortată unei clădiri

Sâmbăta trecută cam în jurul prânzului, un soare cald și orbitor domnea peste oraș. Aveam o întâlnire pe la prânz, dar pentru că am ajuns mai repede, mi-am omorât vreo 15 minute admirînd niște vitrine. Vitrine cu haine și bijuterii, desigur. Doar că nu erau vitrine de magazin, iar eu nu căutam să-mi împrospătez garderoba cu piese vestimentare și nici cu brățări, din felul celor pe care le port frecvent. Vitrinele erau cele din coloanele porticului de la Modarom, parte a unei expoziții outdoor.

 Cred că am trecut pe lângă ea de zeci de ori, fără să îi acord importanța cuvenită. În parte pentru că nu e promovată aproape nicăieri, din păcate. Am văzut toate vitrinele, panourile cu frânturi din istoria cetății și la final, partea interactivă, aparatul foto. Peste astea, am fost curioasă să știu ce este în spatele expoziției, cine a avut ideea ei și cum a apărut. M-a interesat povestea, pentru că povestea este cea care descrie pe de-o parte iubirea pentru Brașov și în alt registru, prețuirea pentru meșteșugurile și Breslele care odată erau embleme ale cetății. Drept urmare, sâmbătă după întâlnirea de la prânz, am început să documentez subiectul.

 Ideea expoziției a fost a doamnei Rodica Măciucă, inginer textilist, care conduce casa de modă Modarom, cu sediul în clădirea reper cu același nume, amplasată pe locul fostei Vile Kertsch. Am purtat cu dânsa o discuție foarte interesantă, care mi-a oferit mult insight despre tema expoziției, la fel cum am discutat cu doamna Rozalinda Posea de la Muzeul de Istorie. ”Brașoveniile – Renașterea meșteșugurilor istorice ale Brașovluui” acesta fiind numele expoziției, este o îmbinare de dublă istorie. Istoria a două Bresle (Breasla Croitorilor și Breasla Aurarilor) începînd din perioada Evului Mediu și continuarea acestor meserii în prezent, coroborată cu evoluția istorică a locului unde este astăzi clădirea Modarom și casa de modă din interior. A apărut ca un semn de prețuire pentru importanța culturală pe care au lăsat-o cele două Bresle, este o reconstituire istorică și semnifică un efort de câțiva ani.

În componența expoziției sunt patru vitrine care adăpostesc reproduceri de costume istorice, hainele și bijuteriile cu care am început articolul, pe care le admiram așteptînd ora întâlnirii.  Toate făcute aproape integral de Modarom, cu sprijinul și consultanța de specialitate din partea Muzeului de Istorie și a celui de Artă, însă din finanțare proprie. Subiect sensibil finanțarea, deoarece a fost nevoie de bani pentru a reproduce cu atât de mare exactitate veșminte și podoabe din tablouri care reprezintă personalități brașovene. Eșarfa din tabloul Annei Maria Closius, cea dantelată, este creația unei dantelărese de la Feldioara, iar parte din materialul straielor, cumpărat de la București, pentru că la Brașov nu a fost găsit un material care să redea cu maximă acuratețe epoca. Iar dacă am menționat hainele Annei Maria Closius ( 1726 – 1772 ) e momentul să menționez și costumele celorlalte două personalități brașovene care au inspirat vitrinele : Lucas Hirscher , primar – judele Brașovului între 1528 și 1539 pe baza unul tablou expus la Muzeul Bruckenthal din Sibiu și Josef von Drauth (1709- 1762) patrician, pe baza unui tablou de la Muzeul de Artă Brașov, unde se regăsește și cel al Annei. Iar bijuteriile toate sunt creații ale meșterilor brașoveni membri ai cooperativei Modarom, replici ale obiectelor de podoabă din colecția Muzeului de Istorie.

Compoziția cuprinde și partea de prezentare a unor aspecte din istoria orașului, introdusă de elementele de interactivitate, dorite foarte mult de creatoarele expoziției, deoarece prezentarea trebuia să prindă cumva viață. Panourile sunt asemănătoare unor file de carte supradimensionate. Sunt poziționate independent de elementele constructive ale clădirii Modarom astfel încât să interfereze cât mai puțin cu arhitectura imobilului. Parțial mobile, ușor accesibile, pot fi ”răsfoite”, și lasă posibilitatea trecătorilor să se ”strecoare” printre ele în porticul clădirii.

Iar finalul parcursului cronologic al expoziției, partea dinspre chioșcul lipit de Modarom, este un ecran multimedia care face posibilă vizionarea unui fotomontaj cu propria imagine în straie medievale care pot fi „îmbrăcate virtual”. Straiele sunt cele din vitrine, iar cu ajutorul unei cabine fotografice din monitorul montat în portic, poți păstra o amintire a vizitei la expoziție.

Toată expoziția e amplasată outdoor și e gratuită, poate fi vizitată oricând, nu are niciun fel de restricții. A fost creată în cadrul unui proiect al orașului înscris în dosarul cultural de candidatură pentru Brașov capitală culturală europeană 2021. În afară de momentul inaugurării, nu a beneficiat de promovare și nici nu se regăsește în broșura de promovare a obiectivelor turistice consacrate. Am apreciat munca tuturor, dedicarea, în măsura în care am dezaprobat lipsa finanțării din partea administrației. Am scris textul ăsta pentru că cele două doamne au vorbit cu foarte multă dragoste despre Brașov, despre istorie, artă, valoare. Dar l-am scris și pentru că eu consider colaborarea dintre instituții un model integrativ de urmat pentru ca orașul să fie redescoperit și promovat în moduri diferite, personale, autentice însă compozite. M-a bucurat foarte mult partea asta de interacțiune cu povestea din spatele poveștii, pentru că arta nu ar fi nimic fără pasiunea pentru ea, care la Brașov se naște și ca manifestare a admirației pentru oraș și istoria lui.

*Articol scris pentru ”Zile și Nopți” unde apar și poze. Aici fără poze , că aș risipi misterul.

Standard
Uncategorized

Avem nevoie de cultură

Când am început să fac schița articolului acestuia, mi-am amintit de un inginer cunoscut la noi mai ales ca ziarist sau analist politic. Cunoscut și recunoscut mai ales pentru sarcasmul și cinismul declarațiilor analizelor politice. Spunea însă la un moment dat, acum ani de zile că nimic nu te schimbă mai mult decât cultura, arta, decât poezia. Nimic altceva nu te schimbă mai mult în bine, nu te sensibilizează mai mult, că pot exista momente în existența oricărui om în care amintirea lecturii unui vers, îl poate opri de la înfăptuirea unui lucru rău.

Avea bănuiesc, dreptate.

Ce face cultura în general, este o remodelare a interiorului. Nu a carcasei ăsteia pe care o purtăm prin lume, ci a ceea ce poartă inclusiv carcasa. De obicei cultura chestionează sufletul, îi pune niște oglinzi în față și îl face să vadă la el atât frumusețea cât și lipsurile. Practic, rezonăm la lucrurile care ne fac să ne descoperim pe noi, indiferent dacă sunt bune sau mai puțin bune. E un fel de terapie, accesul și expunerea la cultură, iar la fel ca orice terapie făcută la un psiholog, ajunge în cele mai lăuntrice locuri, inaccesibile de obicei nu doar celor din afară, ci și nouă ca personaje principale în povestea noastră intimă despre suflet.

Într-un interviu pe care l-am citit acum câțiva ani, un violoncelist celebru spunea că oamenii au inventat cultura pentru că a existat un motiv destul de egoist: cultura le acorda un avantaj evolutiv. Felul în care ne clădim drumul într-un viitor destul de incert, este trasat și de cultură ca personaj principal în construcția caracterelor. Pentru a supraviețui avem nevoie să înțelegem mediul, pe noi înșine și pe ceilalți. Am inventat cultura pentru a răspunde acestei nevoi, am creat o scurtătură într-un fel care a cristalizat toate valorile și adevărurile umanității și le-a transmis mereu generațiilor viitoare. Acum privim cu uimire picturile rupestre create în urmă cu 43 900 de ani pe insula Sulawesi, dar cred că asta poate fi exact esența pe care o căutam. Tot ce înseamnă evoluție a însemnat și o ocrotire a culturii.

Arta este mereu și un fel de a activa politic. Mai exact un fel de a răspunde politicii și neajunsurilor pe care le demonstrează. Manifestele politice sub formă de artă au făcut parte din procesul de conștientizare și admitere a unor situații minim de neînțeles, dacă nu de neacceptat. De la pictura lui Bansky de la Dover cu steaua ștearsă de pe steagul UE în momentul anunțului Brexit la Guernica lui Picasso ca replică la bombardamentul naziștilor sau absolut toate graffurile de pe ceea ce a rămas din Zidul Berlinului. Exemple care mi-au trecut fugitiv prin minte, dar care sunt cunoscute într-un spectru destul de larg.

Avem nevoie de cultură și pentru că ne deschide larg porțile către incluziune, către diversitate, autenticitate și mai ales universalitate. Cu toții aplaudăm Radetzky March de Strauss Senior în prima zi a Anului Nou, indiferent de țara de origine, așa cum recunoaștem cu toții Mona Lisa de Leonardo da Vinci. Sunt filme care au rămân în topuri din lumea întreagă, chiar dacă aparent spectatorii sunt diferiți, iar cărți scrise de autori de naționalități diferite, din țări diferite care poate la nivel politic s-au aflat în război, au reușit să unească mai mult decât multe declarații de pace scrise în limbaj instituțional.

Importanța artei la nivel mondial ne-a fost arătată fără echivoc în starea de urgență când am văzut cu toții comunități întregi de oameni care cântau, dansau, aplaudau în balcoane, pe ritmurile celei mai vesele tarantele. Au fost imagini care au devenit virale cu oameni care poate în mod normal nu cântă, nu dansează, dar care au fost uniți armonios într-un moment dificil, de muzică.  Nimic din ceea ce s-a întâmplat anul trecut în domeniul ăsta nu ar trebui să ne lase indiferenți. Conștientizarea importanței culturii și a felului în care ea ne-a susținut, ar trebui să acționeze resorturi clare în acordarea sprijinului atât de necesar ei. 

Dar arta nu ar însemna nimic fără artiști. Iar artiștii, mai ales freelancerii s-au trezit dezgoliți în urma sumbrului an 2020. Fără posibilitatea de a performa, fără posibilitatea de a expune, de a etala, cu șansa slabă de a publica deoarece editurile au funcționat și ele la ralanti. S-a observat o reală nevoie de susținere, căreia i s-a răspuns destul de greu pe panoplia programului de guvernare, a celui vechi și chiar și a celui nou. Sunt oameni care au fost nevoiți nu doar să-și frângă visele de creație, au ajuns în condiții de deprivare materială gravă. Iar sprijinul pentru ei este destul de firav. Mai ales către artiștii independenți. 

Mutînd focusul pe local, sunt doar câteva lucruri pe care am de gând să le ating în acest articol. Am citit de curând o postare a unui politician brașovean, care m-a înduioșat. Povestea cum a făcut o vizită Muzeului de Artă din Brașov, redeschis după multe luni de carantină și regim semi-carceral prin care a trecut întreaga omenire. Iar finalul postării suna similar unui apel la echilibrul pe care suntem cumva obligați să îl menținem în raport cu arta. Cultura a fost cea care ne-a sprijinit în momentele de izolare din starea de urgență, e momentul să o sprijinim. Îndemna brașovenii să viziteze muzeele din cetate, gest lăudabil, mai ales pentru că postarea era scrisă uman, nu lemnos. Un raport din acesta corect și biunivoc, exact asta ar trebui să practicăm cu toții privitor la artă. 

Eu nu aș vrea să repet lucruri pe care le-am mai scris și publicat de atâtea ori, despre cât de încercat a fost sectorul cultural anul trecut. Poate că a fost un moment pivotal astfel încât să ne ajute să articulăm nevoia de investiție în cultură atât la nivel național cât și local. Nu aș vrea să rescriu nici criticile aduse administrației locale brașovene, mai ales că din momentul în care  am scris ultima dată despre infrastructura culturală brașoveană, administrația s-a schimbat. Au fost alegeri și acum din ceea ce am citit în presă există deschidere pentru schimbare. Vom vedea exact cum se va modifica viața culturală a orașului în urma strategiei culturale la care au fost invitați să participe doritorii angrenați într-un grup de lucru, voluntar cred. Sau poate remunerat, nu știu. Am privit însă cu un oarecare scepticism ideea, deoarece scrierea unei strategii culturale, adică nu doar a unei păreri mai mult sau mai puțin avizate ar necesita studiile unor manageri culturali, dublate de o viziune clară. Neîncrederea mea vizează tocmai ideea de voluntariat pentru cultură, deoarece entuziasmul nu poate suplini cunoștințele. Păreri are oricine, inclusiv eu, mai mult sau mai puțin avizate, eu fiind doar o consumatoare de cultură mai mult sau mai puțin amatoare.

Nevoia de cultură locală însă o găsesc eu importantă pentru păstrarea autenticității zonei noastre. Faptul că am fost destul de norocoși să ne naștem într-o zonă de congruență multietnică, a făcut ca influențele să se armonizeze într-un caracter aparte al arhitecturii brașovene, al artelor, al breslelor, al meșteșugurilor. O aplecare către acest caracter unic ar diferenția Brașovul de Sibiu, care are un mix etnic similar. Redefinirea Zilelor Brașovului, cu amprenta clară lăsată pe gastronomia diferită, pe obiceiurile vechi, pe cultivarea singularității zonei, ar putea face din Brașov un magnet pentru turiști. Cultura este un element soft-power în dezvoltarea unui oraș, ceea ce este necesar a fi înțeles cu maximă celeritate de către politicieni, mai ales acum, la început de mandat.  Da, știu, este deosebit de greu să faci artă la Brașov fără o facultate de artă, fără artiști care să aibă unde să se exprime, unde să expună. Am mai scris asta în diverse locuri, reorganizarea Universității brașovene și deschiderea unei facultăți din aria Artelor Frumoase cred însă că este pasul următor de făcut. Educația pentru artă, la fel ca apropierea de artă, sunt procese care încep la o vârstă fragedă, dar care continuă pe întreg parcursul vieții. Un artist talentat care nu își poate explora talentul în urbea noastră care îi e de origine, va migra către orașe unde se poate desfășura și avem atât de multe cazuri, primul care îmi trece prin minte fiind George Roșu, care crează în Cluj.

De curând, când am fost la o expoziție temporară găzduită de un muzeu brașovean, în timpul petrecut în galerie, am întâlnit 4 oameni. Ceea ce mi-a amintit iar de faptul că gradul de cultură a unei societăți e strâns legat de gradul de dezvoltare și de educație a comunității care o compune. Biletul de intrare la expoziție avea un preț infim, ceea ce m-a făcut să mă gândesc că nu costul era cel care împiedica brașovenii să admire lucrările. Ci lipsa interesului. Poate și promovarea insuficientă. Însă nu o consider prioritară, deoarece, pentru cineva interesat de artă, există mereu posibilități de a afla ce se petrece în zona respectivă.

La final, totuși, după ce am scris atât despre trăiri și raportări și poate despre transformări și apropieri nu pot concluziona fără o tentă pozitivă și laude personale pentru un proiect brașovean. Proiect care a reușit să se desfășoare și în cursul anului trecut deși nu cred că le-a fost facilă organizare sau desfășurarea, Festivalul Amural. Iar tot la nivel personal adaug că sprijinirea inițiativelor culturale independente de către administrație în proporție mult mai mare, ar atrage un număr de proiecte originale care să ia ființă la Brașov. Pentru că după succesul Amural, mi se pare firesc ca astfel de idei să fie încurajate, cele ale unor acțiuni neconvenționale ca loc de desfășurare, sau expresie. Iar pentru că Amural a avut o deviză faină anul trecut, închei cu ea -” Racord- distanța nu înseamnă nimic dacă nu avem artă să ne lege”, sumarizează multe din cele scrise de mine mai sus. 

* Articolul prezent a apărut în ediția tipărită din februarie a revistei ”Zile și Nopți” Brașov;

**Deoarece în revistă nu voiam să politizez articolul prea tare, nu ăsta era scopul, am evitat să numesc persoanele la care făceam referire. Însă, aici îmi permit. În primul paragraf e vorba de Cristian Tudor Popescu, violoncelistul este Yo-Yo Ma, iar politicianul brașovean care a scris postarea înduioșătoare – Szenner Zoltan vicepreședintele Consiliului Județean Brașov.

Standard