Uncategorized

”O noapte furtunoasă”

Avanpremieră la Teatrul Sică Alexandrescu

Aveam câteva avantaje în fața celorlalți spectatori când am ajuns sâmbătă seara la teatru. Nu doar textul pe care îl știam din liceu, deoarece era un avantaj pe care îl aveau probabil și alți spectatori, însă aveam avantajul de a ști decorul de joi seara de la întâlnirea cu regizorul Șerban Puiu și de a ști că spectatorii sunt bucuroși de ocazia reîntâlnirii cu evenimentele, astfel încât trăirile sunt foarte autentice în sală. Indiferent de faptul că publicul știe că este prezent la un eveniment programat, realitatea că acel spectacol are loc după un răstimp de privare de astfel de întâlniri, îl face să aprecieze diferit reprezentația. 

Piesa ”O noapte furtunoasă” e o piesă clasică a dramaturgiei românești, a fost piesa de debut a lui I.L. Caragiale iar la momentul premierei din 1879 a fost primită inclusiv cu huiduieli. Motivul pentru huiduieli nu era calitatea slabă a piesei, ci niscai motive oarecum politice, pe care nu le amintesc, deoarece aduc cu unele din prezent.

Însă piesa lui Caragiale a fost primită în 1879 și cu ropote de aplauze și multe hohote de râs. Cu aplauze și hohote de râs a fost primită și sâmbătă seara la Brașov. Diferitele tipuri de comic arătate publicului prin text și succesiunea întâmplărilor, ajută spectatorul să descifreze tipologia unor personaje arhetipale, care din păcate sunt constante ale societății noastre, care nu pare să fi evoluat moral deosebit de mult, am constatat realist. 

Punctez minimalist jocul a trei actori: Claudia Suliman, Mădălin Mandin și Dan Cogălniceanu. Claudia Suliman îl joacă pe „Spiridon”, băiat de procopseală în casa lui Jupân Dumitrache și îl joacă atât de spumos, încât sunt momente în care simpla apariție a actriței pe scenă e hilară. Joacă foarte sprințar, cu o agilitate copilărească, se mișcă uimitor și replica e dată cu iuțeală, indiferent de personajul către care e îndreptată. Scena lecturii ziarului de către ”Nae Ipingescu” e savuros jucată de Mădălin Mandin, iar la finalul piesei mă gândeam că e cu atât mai greu de interpretat acum, când se mai folosește sufràgiu într-un singur sens, cel de vot, iar cel de sufrágiu (servitor) a dispărut din vorbirea curentă. Dispariția unor cuvinte din lexic, face spectatorii să nu mai surprindă cu exactitate comicul de limbaj, lucru pe care l-am observat de mai multe ori pe parcursul piesei. Realitatea asta, îngreunează jocul actorilor, care automat trebuie să concentreze multe dimensiuni ale personajelor pe mișcare. Pe Dan Cogălniceanu voiam mult să-l văd cum joacă, deoarece eu îl știam doar dintr-o sală de ședințe în care mi-a răspuns unor întrebări despre TSA, în calitate de director, nu de actor. M-a surprins plăcut, poate părea facil să redai opacitatea unui personaj ca „Jupân Dumitrache”, însă nu cred că e chiar la îndemână să joci un personaj care este conturat din tușe agresive, dominate de primitivism, prostie și incultură. Bonus, Dan Cogălniceanu cântă bine. 

Cântecul a făcut parte din arhitectura piesei și a susținut mult amuzamentul textului. Bucăți din cântece românești cunoscute de orice spectator și surprinzător două strofe din „La Marseillaise”, imnul Franței, au ajutat actorii să contureze atmosfera caragielească. Textul fiind unul de replică pur comică s-a întâlnit în diferite momente cu o punere în scenă amuzantă redată de un decor care participa activ la schițarea gafelor: un prag de care se impiedicau toate personajele, un covor la fel de inoportun, o fereastră folosită drept cale de acces mai des decât ușa. Asta a fost în mod cert viziunea regizorului Șerban Puiu și felul în care a plusat pe mișcarea scenică. 

Piesa e faină, să folosesc un cuvânt ardelenesc. Cu toții avem nevoie nevoie de comedie, chiar și cei care merg la spectacol și nu țin cont de faptul că un telefon care filmează bucăți din spectacol e un fel de a distrage spectatorii din jur de la ce e pe scenă, deoarece e un ecran luminos în întuneric și simultan, e o mare lipsă de respect față de actori. E deranjant să mergi la o piesă care pune accentul tocmai pe lipsa de educație și ce derivă din ea, iar pe rândul din fața ta să fie o spectatoare care nu înțelege valoarea unei piese de teatru, care cu atât mai mult, evidențiază falsitatea și parvenitismul. Intenția acestui paragraf nu este de a face educație, voiam doar să amintesc reflexia uimitoare a piesei scrisă acum 142 de ani, în prezent.

Mie îmi place foarte mult teatrul, așadar mi-a plăcut piesa. E greu să fie o piesă neplăcută, deoarece scrierea e comică, personajele sunt caricaturale, muzica din piesă e antrenantă, combinând ingredientele acestea, rețeta e greu să fie nereușită.. Ce m-a bucurat mult, a fost că sâmbătă seara cu capacitate de 50%, teatrul a fost populat de publicul care nu a lăsat multe scaune goale, în afara celor restricționate de contextul în care trăim încă. Pare că ușor ușor, lăsăm în urmă solitudinea anului precedent și reintrăm în cercurile sociale care ne mențin spiritul și ne alimentează bucuria de a trăi.

Articol apărut în ”Zile și Nopți” Brașov, azi dimineață.

Standard
Uncategorized

De vorbă cu regizorul Șerban Puiu nu doar despre „O noapte furtunoasă”

Pentru prima dată în Sala Mare a TSA, am stat de vorbă cu regizorul Șerban Puiu. În sală nu erau actori, nu erau nici pe scenă, nu erau spectatori în sală, alături ne-au fost doar câțiva băieți care aranjau decorurile pentru ”O noapte furtunoasă” care va avea premiera duminică, 30 mai de la ora 19.00.

Să începem cu colaborarea dvs. anterioară cu TSA, care a fost piesa ”Fanteziile sexuale ale soțului meu aproape că m-au înnebunit” ea a avut premiera acum foarte mulți ani, nu? 

Acum 14 ani a avut premiera, această piesă a fost de fapt ultima colaborare a mea cu teatrul din Brașov. Eu mi-am făcut debutul aici cu piesa ”Week-end de adio” în care jucau Costache Babii, Paula Ionescu și Iulia Popescu care atunci debuta. Am mai pus aici în scenă ”Take, Ianke și Cadîr” cu Costache Babii, Dan Săndulescu și Horia Alexandrescu – 3 grei ai teatrului brașovean. După aceea am făcut ”D-ale carnavalului”, un spectacol care s-a oprit pentru că unul dintre actori a dispărut dintre noi și anume Dan Săndulescu. În piesa aceasta a debutat Letiția Vlădescu, acum una dintre cele mai importante actrițe ale noastre pe segmentul ei de vârstă. De abia apoi am pus în scenă ”Fanteziile …”.

Cum vă explicați succesul îndelungat al acestei piese?

Foarte simplu. Pe mine nu m-a interesat niciodată teatrul de imagine, teatrul de avangardă, teatrul contemporan care e acum la mare modă. Pentru mine a fost mereu important să rămân fidel lucrurilor pe care le-am învățat în școală de la Valeriu Moisescu, Liviu Ciulei sau de la cei cu care am lucrat în diferite ocazii David Esrig, Radu Penciulescu. De la ei am învățat să iubesc teatrul pentru spectatori și teatrul care iubește actorii.

Am observat că vă place mult să puneți în scenă comedii. De ce? Sunteți o persoană veselă, cu mult simț al umorului, poate ușor cinică? Există și cinism în comedie, nu?

Cred ca toate astea la un loc. Dar în primul rând iubesc foarte mult actorii. La comedie este important să înțelegi mecanismul comic al textului, să-l desfaci, să lucrezi pe el. La comedie nu poți trișa, e foarte greu să nu plictisești oamenii, să-i faci să râdă. E important să lucrezi cu actorii, să descoperi cum se naște râsul. 

Sunteți foarte aproape de conceptul shakespearian al teatrului, de conceptul teatrului stradal, nu-i așa?

Nu numai Shakespeare a făcut asta.

Nu doar el și Molière, Goldoni.

Exact, teatrul se juca în stradă cum ați spus, în cârciumi. În Grecia Antică, teatrul se juca pentru tot polisul, nu era un teatru care se adresa doar unei categorii de oameni.

Aveți o contră împotriva elitismului, să spun elegant?

Nu pot spune că am o contră neapărat, teatrul este cea mai democratică artă. La teatru trebuie să vină și academicianul și un om simplu.

Dar ce ce vă raportați așa la teatru? Vă referiți oarecum la niște lucruri instinctuale, nu la artă ca o modalitate de elevare a nivelului de cultură, sau a celor care au o înclinație către artă.

Toți avem această posibilitate, de a distinge frumosul și urâtul, binele și răul, indiferent de gradul de cultură al persoanei care privește o piesă de teatru. O persoană cultă poate surprinde mai multe aspecte într-adevăr, dar și o persoană mai simplă care vine la teatru distinge aceste lucruri, poate nu distinge nuanțe, dar spectatorii vin la teatru să se bucure, să trăiască niște emoții, astea sunt accesibile oricui. Am foarte mulți colegi care spun că spectatorii trebuie să se ridice la nivelul lor de spiritualitate, care pun în scenă spectacole foarte sofisticate. Ceea ce mi se pare incorect. Noi nu putem disprețui spectatorii care nu se ridică la un nivel extrem de înalt, deoarece tocmai pentru ei trebuie să facem teatru.

Am înțeles, spuneți-mi vă rog cine a venit cu ideea punerii în scenă a acestei piese la Brașov?

Eu am venit cu ideea. ”O noapte furtunoasă” este o piesă cum îmi place mie mult. O piesă cu comic de situație, de limbaj. M-am uitat peste repertoriul teatrului din Brașov și m-am gândit că e nevoie de o astfel de piesă acum. Mi-am dat seama că trupa teatrului de aici are nevoie de o piesă cu un astfel de text.

Eu m-am gândit că ați ales piesa aceasta deoarece e o comedie și e nevoie de comedie după anul acela gri pe care l-am lăsat în urmă.

E și ăsta un argument. Avem nevoie de comedie, de fapt de spectacole cu replică frumoasă permanent, poate mai mult acum decât în alte vremuri, într-adevăr. În general în lumea în care trăim e nevoie de comedie și de spectacole de actori, unde se manifestă talentul real.

E foarte actuală piesa, deși a fost scrisă în 1878 și jucată pentru prima oară în 1879, dar atunci a fost considerată o piesă profund imorală. Între timp, moralul și imoralul s-au mai diluat, însă piesa se potrivește societății noastre.

A avut premiera la Național, da, a fost un oarecare scandal atunci. Însă piesa e foarte bună, e un text viu. Cred că trebuie promovate astfel de spectacole din dramaturgia românească. Din cauza curentelor globaliste, se pierde din identitatea noastră națională, din simțirea noastră.

Sunteți naționalist?

Sunt naționalist da, nu sunt șovin. Cred că în acest cor al națiunilor, românilor trebuie să li se audă vocea spirituală și momentan nu li se aude. 

La ce vă raportați? Ce credeți că se pierde, ”fibra neamului românesc”?

Ați spus foarte frumos ”fibra neamului românesc” o să continui ideea dvs. Fibra înseamnă sângele românesc, spiritualitatea autentică a românilor, iar românii sunt deconectați de la universul lor interior.

România este parte a Uniunii Europene, iar sloganul ei este ”uniți în diversitate”, adică tocmai păstrarea identității, a limbii, a obiceiurilor, conservarea și punerea în evidență a monumentelor, adică a unor caracteristici naționale inclusiv culturale.

Putem discuta foarte multe din ceea ce ați menționat. Dacă structurile naționale funcționează autentic, nu au nevoie de ajutor de la un centru, cum e cel al Uniunii Europene.

Totuși, România vine după 50 de ani de comunism, epoca în care au fost dărâmate inclusiv biserici în România, o epoca în care se făcea proletcultism, care eu consider că a dăunat mult mai mult națiunii decât ce se întâmplă acum.

E o mare plăcere conversația cu dvs. Aveam 20 de ani la Revoluție, eu nu sunt un nostalgic al comunismului, însă ce exista atunci în societatea românească și acum nu mai există era un proiect de țară, ceea ceacum lipsește cu desăvârșire. Nu avem un proiect de țară, de aceea nu avem un proiect  nici în domeniul cultural și mulți se mișcă bezmetic.

Înțeleg ce spuneți, să revenim un pic la ce a însemnat anul trecut pentru dvs., pentru teatru?

Pentru mine a fost o experiență de chilie, în care am stat cu soția mea și cu cartea. Am reușit să citesc un sfert din cărțile pe care nu am apucat să le citesc în ani de zile. A fost o experiență de reașezare. Am sperat ca retragerea asta să fie o reconectare a fiecăruia cu sinele.

Ați citit și piese de teatru, v-ați făcut planuri pentru viitor?

Am citit și piese de teatru. Eu sunt directorul artistic al celui mai mare teatru privat din țară,Teatrul Elisabeta, care are 320 de locuri și pe care l-am pregătit pentru redeschidere. Ne-a lipsit mult întâlnirea cu spectatorii, ne trezeam dimineața și ne doream să ne întâlnim cu spectatorii și nu puteam. Ceea ce a fost bine, deoarece credeam că ni se cuvine, acum îi apreciem mai mult.

Cum a fost ajutată cultura anul precedent?

Am primit ajutoare financiare, a existat susținerea de 75% din salariu, am trecut peste asta. Teatrele acum se redeschid, așteptăm cu toții să revină spectatorii în sală. Așteptăm și mai multă susținere a culturii în general, e nevoie de cultură oricând și de investiții în ea, nu doar în perioade ca cele de anul trecut, când a fost vorba de asigurarea supraviețuirii.

Sălile se redeschid acum la capacitate de 50% la Brașov, sâmbătă va fi la fel aici, aveți emoții?

Pentru premieră? Desigur. Dar emoțiile sunt necesare, ele ne apropie de spectatori.

Va fi diferită avanpremiera de premieră?

Nu va fi diferită. Haideți să vă spun un secret. În momentul în care actorii joacă cu spectatorii în sală, deja e spectacol.

Și dvs. ce faceți în timpul premierei, stați în sală sau plecați în munții din jurul Brașovului de care mi-ați spus că vă plac foarte mult?

Stau în sală. Trăiesc piesa, mă bucur alături de spectatori sau mă întristez dacă nu e primită bine de public.

Cum sunt actorii teatrului din Brașov? Cum e să lucrați cu Dan Cogălniceanu în rol principal, care e și directorul teatrului din Brașov.

Trupa teatrului din Brașov e foarte bună. Acum a trecut și ea prin diverse reorganizări. Să lucrez cu Dan e foarte bine, pe noi ne leagă o prietenie de mulți ani, el e un profesionist, eu nu-i spun lui cum să organizeze administrativ teatrul pe care îl conduce, îi dau indicații regizorale, ne înțelegem bine.

Când am făcut documentarea pentru interviu am citit că ați afirmat la un moment dat că marii actori ai teatrului deveniți acum instituții ei, nu ajută tinerii actori, așa e?

Am spus eu asta? Credeam că e un gând secret. Da, așa e. Nu întorc ajutorul și binele care le-a fost făcut și asta mi se pare o mare pierdere pentru actorii tineri care acum intră în breaslă.

Mereu am o întrebare despre educație. Deoarece sunteți și profesor la UNATC, cum vi se pare educația acum în România și cum vedeți noua generație care intră acum în facultate?

Tinerii vin în general cu niște carențe incredibile, la nivel educațional. Învățământul încearcă să amalgamaze niște concepte vestice care nu au bază de implementare aici. Se încearcă o combinație între un sistem vechi al nostru, cu niște lucruri noi dar care nu sunt croite pe felul nostru de a fi, iar atunci din cauza faptuui că nu există o armonizare în sistem, iese un haos. Pe lângă asta, copiii vin cu lacune deosebite, nu învață matematică, gramatică, care îi ajută să aibă gândire logică. Nu citesc, nu au afectivitatea dezvoltată, iar asta nu e doar vina lor. E lipsa de implicare a părinților. Am muncit foarte mult cu studenții mei, deoarece e nevoie de multă răbdare, de multă dedicare pentru a-i aduce la nivelul la care cred eu că e nevoie pentru a putea profesa în viitor.

Ieri sau astăzi au fost anunțate nominalizările la UNITER, ce părere aveți de selecție?

Da? Nu știam. Nu mă interesează Galele Uniter, nu le urmăresc de foarte mulți ani, sunt făcute într-un anume fel care pe mine nu mă interesează.

Ce piese de teatru ne recomandați să vedem?

Vă recomand toate spectacolele făcute cu respect pentru actori, pentru text și pentru spectatori.

Vă mulțumesc pentru interviu, a fost o plăcere discuția cu dvs.

Și eu vă mulțumesc, la fel pot spune că a fost o plăcere, sper să vină cât mai mulți brașoveni la teatru.

Sâmbătă și duminică puteți vedea piesa ”O noapte furtunoasă” de I.L.Caragiale în regia lui Șerban Puiu, bilete puteți cumpăra de aici Program – Teatrul Sică Alexandrescu (teatrulsicaalexandrescu.ro)

*Apărut azi în ”Zile și Nopți” Brașov.

Standard
Uncategorized

Atelierul de făcut nimic

Ieri dimineață fix la 04.39 când am deschis ochii a doua oară, avem deja un mesaj cu toate ”lemnele” pe care le formulasem într-un articol care acum avea o valoare indoielnică. Apărătorul articolelor mele, ca un adevărat Cerber, veghease asupra unuia  și îmi indica așa matinal, că într-un fel esența mea era alta și nu se regăsea în expresia întinsă de-a lungul celor peste 1000 de cuvinte.

Avea dreptate. În ”atelierul de făcut nimic” cum l-a numit cu cinism într-o altă dimineață leneșă de sâmbătă, după ce citise tot internetul, inclusiv proza mea, nu se întâmpla nimic. Nimic nu fremăta, nimic nu declanșa schimbări și nimic nu emoționa cu adevărat. Deși o urmă de talent aveam, câteodată chiar și condei, drumul era haotic și plin de hârtoape, de la suflet la terminația degetelor care apăsau nervos pe tastatură.

„Hai zi, bem ceva?” invariabil ne întrebam asta, deși nu ne vedeam niciodată să bem ceva. ”Hai să fumăm câte o țigară și apoi…” și fiecare fuma câte o țigară, eu Dunhill albastru, el Winston ”d-alea tari” și apoi scriam de orașul nostru și transformările lui și de oamenii lui și de scrierile lor, făceam o cronică autentică și pe alocuri amuzantă a tot ce se întâmplase de când nu mai vorbisem de el. Și gata.

Conversațiile noastre la fel, făceau și ele parte dintr-un ”atelier de făcut nimic” cum îmi numise el într-o zi munca într-un atelier de adunat cuvinte la un loc. Și aranjat, Și combinat. Și apoi, la final, publicat. Ateliere noastre se suprapuneau și se intersectau și din ele apărea câteodată un articol foarte bun, scris de mine și cred eu că o poză foarte bună făcută de el. Doar cred, pentru că era plin de parcimonie în a povesti despre ce face el. Desigur, era vina mea, pentru că în ”atelierul nostru de făcut nimic” nu se auzea decât zgomotul tastaturii mele, vocea mea, gândurile mele și uneori- rar, o muzică de chansonetă franțuzească către care mă trimitea el ( probabil plictisit ).

I-am zis în urmă cu mult timp că o să-i dedic un text, care să nu fie altceva decât realitatea. Și o să-l iert pentru pariurile pierdute, iar sticlele ce-mi reveneau să le bea el cu cine vrea. Că eu nici nu prea mai beau, așa cum nici nu prea mai scriu și nici nu mai fumez, pentru că am ajuns doar să mă refugiez în nimicuri din atelier. Textul ar fi trebuit să fie făurit într-un atelier cu un atrium imens prin care se putea vedea cerul, în care ai fi intrat doar dacă apăsai o clanță grea, de bronz, care ar fi deschis o poartă lucrată frumos. Iar singura încăpere din atelier, urma să aibă două birouri și două calculatoare, două agende și niște creioane, o scrumieră imensă și plină, minim o pisică, minim o bibliotecă și minim o canapea. Plus o fereastră către oraș., cu vitraliu albastru ca nuanța ecranelor din conversațiile noastre.

Pentru R. Pentru că atelierul de făcut nimic, există și produce nimic, de ani de zile. Mulțumesc!

*Articol publicat azi pe LiterNet, scris acum ceva vreme, trăit și mai multă vreme.

Standard
Uncategorized

Despre porno balamuc sau realitate

Am văzut în seara asta, adică ieri seară, că e mâine deja, ”Babardeală cu bucluc sau porno balamuc”. A fost sold out la capacitatea redusă de 50%. Nu pentru toată durata filmului, pentru că unii spectatori șocați au plecat repede, alții mai târziu, eu la final. Dacă nu știi în general ce face Jude din filme și oameni, e posibil să te enerveze filmul. Și să te întristeze și să te amuze tare. Am reușit să nu mă enervez. Am râs tare la unele faze, foarte tare chiar. Am un râs foarte colorat, cred că au râs spectatorii de pe lângă mine de râsul meu. Mi s-a strâns și inima când m-au lovit greu niște realități peste față. Cea mai mare și cea pe care eu o detest cu ardoare adică ipocrizia, a dominat filmul. De la un capăt la altul. Înfățișarea ipocriziei. A durut un pic poezia Bucureștiului în paragină (era înainte de Noul București, era campanie), dar tot durea abandonul până la stadiul de ruină a unor clădiri. Și a unor oameni. Ăia care-și bat copiii, sau pe cei mai slabi ca ei, a celor care citesc istoria strâmb și o percep dreaptă, a celor care nu înțeleg mecanismul clădirii unor mituri. Adică durea abandonul lor de la umanitate. Cred că într-un fel tot filmul doare, amuză, uimește, repugnă, pune pe gânduri. Cam ce face arta în general, sau viața asta în România. Filmul nu-i ușor. E și foarte lung. Acasă însă mă gândeam deja, cât și ce rămâne însă în memorie din el? Pentru noi, cei care trăim aici. Poate cele mai amuzante faze, că cele mai dureroase nu le putem alege, sunt foarte diferite. Că nu te gândești în mod real dacă BOR a ținut ușile închise revoluționarilor sau dacă un viol e perceput de 55% dintre români ca un fapt ”normal în anumite circumstanțe”. Ah da, e și cu o casetă porno și despre un film de gen. Cu filmul ăla începe filmul. Dar nu e doar despre asta. Recomandarea mea e să mergeți la cinema. Ajută. Măcar mai pune oglinzi din acelea din galerii de circ în fața fiecăruia și poate două-trei întrebări. Cu răspunsurile ne suntem toți datori doar nouă, fiecare după judecata și măsura proprie.

Standard
Uncategorized

De vorbă cu Dan Cogălniceanu – directorul teatrului ”Sică Alexandrescu” din Brașov

Joi mi-am petrecut o oră în teatru, de data asta nu ca spectator cum o fac de obicei. Am discutat cu Dan Cogălniceanu despre teatrul brașovean și revenirea spectatorilor în sălile de spectacol, despre premiera de luna aceasta a piesei ”O noapte furtunoasă” și spații alternative pentru punerea în scenă a pieselor. Ideile punctuale desprinse din ora noastră de discuție,  le puteți citi în cele ce urmează.

Cum a fost ultimul an pentru dvs, pentru actori, ce înseamnă pentru un teatru să nu aibă sălile de spectacol deschise?

Ultimul an a fost o încercare de reinventare. Sălile goale, lipsa emoțiilor trăite de noi, actorii și de spectatori, separat și împreună, imposibilitatea de a ne încărca pozitiv și de a absorbi vibrația aplauzelor, au fost clipe trăite des, însă, deja, din nou, astăzi, avem spectacolele reîntâlnirii în desfășurare, pe fundalul sufletului nostru: ne-am reîntors la normalitate

De săptămâna trecută, din 09.05 instituțiile de cultură, funcționează la capacitatea de 50%, așteptați cu nerăbdare bănuiesc revenirea publicului în sala de teatru.

Publicul nostru a revenit deja în săli, în număr mare, din prima zi în care ușile teatrului s-au redeschis.Ne-au așteptat. I-am așteptat. A fost o zi fericită.

 A existat în februarie un scurt moment de redeschidere, la capacitate de 30%, îmi amintesc ca am fost la premiera piesei ”Iluzii”, cum a fost primită piesa aceea de către public? Ce a însemnat pentru actori?

Premiera, ,,Iluzii” a fost foarte bine primită de către public. Cred că toți speram, atunci, ca redeschiderea Teatrului să nu fie una temporară. Actorii, ca și spectatorii, au simțit că văd țărmul.

Ce părere aveți de programele pilot ale Ministerului Culturii, care se referă la spectacole care să se joace doar pentru spectatori vaccinați?

Imunizarea prin vaccinare reprezintă o alegere personală. 

În ultimul an, ați lucrat și la spectacole care au fost difuzate online, de exemplu ”Ea și numai ea” în regia lui Radu Ghilaș. V-ați gândit ca în viitor să luați în considerare partea aceasta de online, care presupune o altă abordare scenică, decât teatrul clasic care se joacă pe scena în fața spectatorilor?

Online a fost o soluție de avarie. Publicul vrea să vadă actorii din sală. E incomparabil. În toată perioada în care spectacolele s-au difuzat online, am așteptat, de fapt, redeschiderea sălilor de spectacole.

Sunt piese care se joacă de mai bine de 10 ani, de exemplu ”Fanteziile sexuale ale soțului meu aproape că m-au inebunit”, cum vă explicați asta?

Spectacolele care se joacă încă, după 10, sau mai bine de 10 ani, aduc public. Sunt apreciate, cerute. 

În luna mai, la TSA va avea loc premiera piesei ”O noapte furtunoasă” de Caragiale în regia lui Puiu Șerban în care veți juca și dvs. Cât de greu este sa fiți și manager de teatru și actor pe scena lui?

Destul de greu. Dimineața, muncă de birou, apoi repetiții sau spectacole, în care interpretez alte roluri.

Unul dintre holurile teatrului găzduiește o expoziție, ceea ce mi se pare foarte potrivit. Intenționați ca în viitor, să alocați spațiu de expunere artiștilor? Și dacă da, vă gândiți și la cei independenți?

Da, am în plan. Am intenționat și văd încă posibil ca teatrul să forfoteasca de expresii și forme artistice diferite. Toate spațiile să fie valorificate. 

Ce alte colaborări aveți în plan? Doriți să invitați și alți regizori să lucreze cu TSA? Mă gândesc de exemplu la Radu Afrim care a pus în scenă spectacole la teatrul vecin ”Andrei Mureșanu” din Sfântu Gheorghe. Vă gândiți la o astfel de colaborare?

Mă gândesc să invit și alți regizori, ținând cont de specificul trupei noastre: număr de actori, profilul lor, de buget, de planul managerial pe care îl am de urmat.

Anul trecut, din cauza restricțiilor, nu a putut fi organizat Festivalul de Dramaturgie Contemporană, există planuri pentru organizarea lui în acest an? Există finanțare de la administrația locală?

Nu cred că FIDC va avea loc anul acesta, tot din cauza restricțiilor, dar, nu ne pierdeți din ochi, vă putem surprinde oricând.

 Credeți că teatrul ar putea fi jucat și în spații neconvenționale? De exemplu v-ați gândit la punerea în scenă a unor scenete la Bastionul Țesătorilor în această vară?

Teatrul se poate juca și în spații neconvenționale, cu succes real. Urmăm tradiția. În vara acesta, vom juca spectacole la ,,Bastionul Țesătorilor”, care, în opinia mea, poate fi asemănat cu Teatrul Globe, din Londra. E un spațiu pe care brașovenii ar trebui să-l aprecieze mai mult.

La final, am o întrebare legată de educație. Acum doi ani, rectorul de la UNATC, Liviu Lucaci, a venit cu propunerea ca materia actorie să fie predată ca materie opțională în școli. Cum vi se pare această inițiativă?

Teatrul înseamnă joacă. Dar înseamnă și disciplină. Înseamnă să fii conectat la propriile emoții, să te cunoști foarte bine. În același timp, este un exercițiu ludic permanent, pe care fiind actor, ai șansa să-l practici toată viața. Mi se pare o idee bună, cred că mulți copii au nevoie de apropiere de teatru. Plus că apropierea de cultură, este necesar să se facă începând cu vârste fragede. 

Informații despre piesele care se joacă în această stagiune și bilete, găsiți pe site-ul teatrului Program – Teatrul Sică Alexandrescu (teatrulsicaalexandrescu.ro)

*Text apărut azi în ediția online a ”Zile și Nopți” Brașov.

Standard