Uncategorized

Atelierul de făcut nimic

Ieri dimineață fix la 04.39 când am deschis ochii a doua oară, avem deja un mesaj cu toate ”lemnele” pe care le formulasem într-un articol care acum avea o valoare indoielnică. Apărătorul articolelor mele, ca un adevărat Cerber, veghease asupra unuia  și îmi indica așa matinal, că într-un fel esența mea era alta și nu se regăsea în expresia întinsă de-a lungul celor peste 1000 de cuvinte.

Avea dreptate. În ”atelierul de făcut nimic” cum l-a numit cu cinism într-o altă dimineață leneșă de sâmbătă, după ce citise tot internetul, inclusiv proza mea, nu se întâmpla nimic. Nimic nu fremăta, nimic nu declanșa schimbări și nimic nu emoționa cu adevărat. Deși o urmă de talent aveam, câteodată chiar și condei, drumul era haotic și plin de hârtoape, de la suflet la terminația degetelor care apăsau nervos pe tastatură.

„Hai zi, bem ceva?” invariabil ne întrebam asta, deși nu ne vedeam niciodată să bem ceva. ”Hai să fumăm câte o țigară și apoi…” și fiecare fuma câte o țigară, eu Dunhill albastru, el Winston ”d-alea tari” și apoi scriam de orașul nostru și transformările lui și de oamenii lui și de scrierile lor, făceam o cronică autentică și pe alocuri amuzantă a tot ce se întâmplase de când nu mai vorbisem de el. Și gata.

Conversațiile noastre la fel, făceau și ele parte dintr-un ”atelier de făcut nimic” cum îmi numise el într-o zi munca într-un atelier de adunat cuvinte la un loc. Și aranjat, Și combinat. Și apoi, la final, publicat. Ateliere noastre se suprapuneau și se intersectau și din ele apărea câteodată un articol foarte bun, scris de mine și cred eu că o poză foarte bună făcută de el. Doar cred, pentru că era plin de parcimonie în a povesti despre ce face el. Desigur, era vina mea, pentru că în ”atelierul nostru de făcut nimic” nu se auzea decât zgomotul tastaturii mele, vocea mea, gândurile mele și uneori- rar, o muzică de chansonetă franțuzească către care mă trimitea el ( probabil plictisit ).

I-am zis în urmă cu mult timp că o să-i dedic un text, care să nu fie altceva decât realitatea. Și o să-l iert pentru pariurile pierdute, iar sticlele ce-mi reveneau să le bea el cu cine vrea. Că eu nici nu prea mai beau, așa cum nici nu prea mai scriu și nici nu mai fumez, pentru că am ajuns doar să mă refugiez în nimicuri din atelier. Textul ar fi trebuit să fie făurit într-un atelier cu un atrium imens prin care se putea vedea cerul, în care ai fi intrat doar dacă apăsai o clanță grea, de bronz, care ar fi deschis o poartă lucrată frumos. Iar singura încăpere din atelier, urma să aibă două birouri și două calculatoare, două agende și niște creioane, o scrumieră imensă și plină, minim o pisică, minim o bibliotecă și minim o canapea. Plus o fereastră către oraș., cu vitraliu albastru ca nuanța ecranelor din conversațiile noastre.

Pentru R. Pentru că atelierul de făcut nimic, există și produce nimic, de ani de zile. Mulțumesc!

*Articol publicat azi pe LiterNet, scris acum ceva vreme, trăit și mai multă vreme.

Standard

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s